Mi se pare extrem de important să subliniez că ar fi o eroare să considerăm că rolul ortodoxiei în înfăptirea visului străvechi al românilor de realizare a statului naţional unitar ar trebui limitat la anul 1918. Fiindcă istoria însăşi, a neamului nostru şi a Europei, ne demonstrează că realitatea este mult mai complexă şi contribuţia bisericii noastre de-a lungul veacurilor în izbânda de acum un secol este copleşitoare. Şi tocmai de aceea, aş dori să mă refer la ea în acest context larg şi cuprinzător.

La acest moment aniversar, trebuie să devenim pe deplin conştienţi de cine suntem şi, mai ales, cine am ştiut să fim în curgerea vremii. Şi de faptul că, de n-ar fi existat credinţa acestui neam şi încăpăţânarea şi încrîncenarea cu care şi-a apărat timp de milenii pământul strămoşilor, nu numai că n-am fi astăzi în situaţia de a sărbători ziua solară de 1 decembrie 1918 a românilor, dar Europa însăşi n-ar fi existat aşa cum o cunoaştem, cu marea ei civilizaţie şi cultură, inclusiv cu miracolul Renaşterii. În ultimele decenii n-au fost puţini cei care au vrut să ne convingă de marea lor mărinimie de a ne „primi în Europa", unde, totuşi, vechimea noastră ca neam este cel puţin la fel de îndelungată cu a multora dintre neamurile Apusului, şi în ficţionalul ţinut al Euroatlanţiei. Numai că, în existenţa acestui spaţiu european, aşa cum el încă se mai prezintă astăzi, noi avem contribuţii şi merite de care trebuie să fim mândri şi pe care n-ar trebui să permitem nimănui să încerce să le nesocotească. Nu de alta, dar de n-ar fi fost pavăza de neînfrânt a acestui neam născut creştin, într-un creştinism de origine apostolică, nu se ştie dacă astăzi ar mai fi existat Apusul trufaş care prea ades crede că are căderea şi îndreptăţirea de a ne pune la colţ.

Se cuvine să le amintim aroganţilor de la Bruxelles şi din mai toate capitalele pomenitului Apus, astăzi copleşite de mulţimi musulmane (dacă nu mă înşeală memoria, Londra însăşi are chiar un primar musulman!) că singura dată în istorie când un sultan (şi nu unul oarecare, ci însuşi întemeietorul Imperiului Otoman, Baiazid Întâiul, supranumit Fulgerul), conducându-şi armatele fără număr, a fost înfrânt pe câmpul de luptă de un prinţ creştin a fost să fie la Rovine, ce coincidenţă, în ziua de 17 mai 1395, zi în care în Anul Centenar celebrăm Înălţarea Domnului, biruitorul fiind domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân, sau cel Mare-fiindcă la cei 39 de ani pe care-i avea la acel moment nu era deloc bătrân! Iar explicaţia profundă a izvorului tăriei care pusese stavilă, la Dunăre, puhoaielor care îngenuncheaseră orice rezistenţă în Balcani stă în fresca de la Cozia, ctitoria principelui român, care îl reprezintă, ca pe marii cavaleri europeni, în zale şi cu sabia la şold, dar sprijinind pe mâini, alături de feciorul său, sfânta mânăstire pe care o închină Maicii Domnului, ocrotitoarea Ortodoxiei Române Luptătoare. Mai ales că în obţinerea victoriei şi-a dovedit trăinicia şi iubirea de neam şi lucrarea duhovnicească a lui Nicodim de la Tismana, care a dat puterea şi seninătatea jertfei supreme miilor de ţărani preschimbaţi în oşteni, pe sacrificial cărora s-a obţinut acea primă uriaşă izbândă care avea să ţină la respect pentru atâta vreme Imperiul Otoman.

După cum ar fi foarte interesant de ştiut dacă poate vreun reprezentant al Apusului să găsească în istoria europeană a celor patru secole de asalt neîntrerupt otoman un alt neam care să fi obligat, în speranţa unor victorii, cel mai ades efemere, cinci sultani, cei mai mari din istoria Imperiului (Baiazid I, Mahomed I, Mahomed al II-lea-acesta de două ori! - Baiazid al II-lea şi Soliman Magnificul), să ia ei înşişi comanda armatelor care, sub conducerea celor mai iscusite paşale fuseseră înfrânte de bravii, de neînfricaţii români. Că această Ortodoxie Română Luptătoare, care cu arma credinţei în Dumnezeu întărea braţul domnesc ce mânuia sabia a fost forţa care a făcut ca Dunărea să fie un hotar peste care Islamul, biruitor în sud, să nu-l poată trece, iar pământurile româneşti să constituie, statornic, reduta de apărare a Europei, civilizaţiei ei şi a creştinismului, o dovedesc Capitulaţiile, tratate diplomatice în cel mai exact sens al termenului, încheiate cu Înalta Poartă, care, pentru principatele române şi în toate variantele lor succesive, pe lângă faptul că stipulau că domnitorii vor fi aleşi de mitropoliţi şi boieri, că principatele se vor guverna în continuare după legile lor, păstrând dreptul de a declara război adversarilor fără amestec al Sublimei Porţi, că turcii nu vor avea drept de a cumpăra şi deţine pământuri şi proprietăţi, precizau că religia creştină şi bisericile ei vor fi pe veci neatinse, că nu va exista moschee construită în principate, mai mult de atât, că acei creştini din sudul Dunării care trecuseră la Islam şi care se refugiau în principate şi reveneau la religia creştină nu vor putea fi urmăriţi sau pedepsiţi!

Iar dacă este vorba cumva despre tribut, cum prin Capitulaţii Sublima Poartă se obliga să asigure apărarea principatelor de agresori, el poate fi interpretat exact precum era, o plată pentru garanţia de securitate oferită, şi poate n-am fi câtuşi de puţin departe de realitate dacă ne-am gândi că, în comparaţie cu taxa de protecţie pe care o plătim astăzi pentru apartenenţa la pomenita iluzorie Euroatlanţie, cea prevăzută în anumite perioade în Capitulaţii nu era cumva şi mai asiguratoare şi chiar mai puţin costisitoare pentru visteria ţarii... După cum n-ar fi nepotrivit să ne întrebăm de ce oare, după dezastrul de la Mohacs, din 1526, în vreme ce Ungaria a devenit pentru un secol şi jumătate paşalâc, principatul Transilvaniei a fost recunoscut de Sublima Poartă ca principat independent.

Ce altceva decât tot Ortodoxia Română Luptătoare îl însufleţise şi îi dăduse o forţă de titan micului la stat dar uriaşului în suflet Ştefan, pe care însuşi Papa Sixt al IV-lea l-a numit „Atlet al credinţei creştine", în îndelungata lui domnie de 47 de ani, în care a purtat 42 de războaie şi, se spune, a ctitorit ca răsplată pentru izbânzi şi pomenire pentru oştenii jertfiţi pentru glia străbună 40 de biserici, dintre care pentru 30 există dovezi certe că sunt ctitorite de el. Care, ca şi predecesorii săi mari domni creştini din principate şi cei ce i-au urmat a avut conştiinţa unităţii de neam a românilor din Moldova, din Muntenia pe care, practic, în anumite perioade a avut-o sub control prin domnii instalaţi de el şi din Ardeal, unde a avut proprietăţi numeroase şi întinse şi unde, ne spune într-o expunere foarte recentă de la Iaşi însuşi preşedintele Academiei Române, eminentul istoric Ion Aurel Pop, a creat chiar la Feleacu, la câţiva kilometri de Cluj o episcopie românească, ajunsă ulterior mitropolie! Astfel încât nu e de mirare ştirea pe care tot marele istoric ne-o dă cu aceeaşi ocazie, că un tânăr cercetător clujean a descoperit în Arhivele de Stat din Milano un document care nu are cum să nu impresioneze şi înflăcăreze pe orice român, în care Ştefan cel Mare este numit „Regele Daciei"! Şi tot această conştiinţă a unităţii de neam l-a făcut pe Mihai Viteazul să realizeze, chiar dacă pentru numai câteva luni, unirea celor trei principate române.

Unitate de neam. Şi de limbă! De care au scris cu convingere, tocmai în această limbă unică, toţi marii cronicari, Grigore Ureche, Miron Costin, Ioan Neculce, Radu Greceanu, Radu Popescu, Constantin Cantacuzino, dar şi cărturarii Şcolii Ardelene şi toţi marii istorici ai celor două secole care l-au precedat pe cel în care ne aflăm. Şi tocmai în numele acestei unităţi de limbă românească şi-au construit lucrarea, nu doar duhovnicească, ci şi de cultură, marii ierarhi ai Bisericii Neamului. Astfel, la 1643, mitropolitul Varlaam dădea neamului românesc şi culturii române minunatul monument „Carte Românească de Învăţătură", despre care însuşi Vlădica ne spune, din titlu, atât de frumos, „Tălmăcită din limba slovenească pre limba românească de Varlaam, Mitropolitul de Ţara Moldovei". Iar unul dintre străluciţii săi urmaşi în scaunul mitropolitan, Dosoftei, primul adevărat şi mare poet al limbii române, în care a scris minunate poeme, a dat acestei limbi şi fireasca, necesara şi pe deplin meritata dimensiune liturgică. Conştient fiind că românii au nevoie să dialogheze cu Dumnezeu în limba lor, sau cum minunat se exprima el, „să-nţăleagă toată spăşenia lui Dumnedzău cu întreg înţeles", a dăruit poporului său, în această limbă, devenită de la el limba liturgică în biserica naţională, „Dumnezăiasca liturghie", într-o primă ediţie în 1679, urmată de o ediţie îmbogăţită în 1683, reprezentând prima traducere care reunea toate cele trei Liturghii în limba română.

Ortodoxia Română Luptătoare a înţeles să fie, totodată, ocrotitoarea ortodoxiei obidite de la sudul Dunării. Nu doar că domnitorii, dar şi foarte mulţi boieri români s-au numărat printre principalii susţinători financiari ai lăcaşurilor de la Sfântul Munte şi nu numai, dar în condiţiile prigoanei islamiste şi a pericolului ca monumente de cultură ortodoxă create în acel spaţiu cotropit să dispară, multe dintre scrierile fundamentale, ale şcolii lui Eftimie de Târnovo, dar şi ale culturii ortodoxe sârbe, s-au păstrat pentru posteritate datorită copiilor făcute şi adăpostite în mânăstirile româneşti. Iată de ce nu este de mirare faptul că, atunci când Neagoe Basarab a rânduit sfinţirea ctitoriei sale, minunea de pe Argeş, în zi de mare sărbătoare a creştinătăţii, la 1417, de Adormirea Maicii Domnului, slujba de sfinţire a fost înfăptuită de Teolipt, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, însoţit de patru mitropoliţi din Turcocraţie, de un sobor alcătuit din toţi arhimandriţii şi egumenii de la Sfântul Munte, împreună cu Mitropolitul Macarie şi ierarhii munteni. După cum rolul de ocrotitor al ortodoxiei subjugate şi imensa autoritate a Ortodoxiei Române Luptătoarea fost dovedit şi de faptul că, în 1639, mitropolitul Varlaam a fost unul dintre cei trei candidaţi la scaunul Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol!

Tot în legătură directă cu influenţa imensă pe care stânca Ortodoxiei Române Luptătoare o avea în faţa creştinătăţii şi în special a celei ortodoxe este şi atracţia specială pe care spaţiul principatelor, cu climatul cultural fertil pe care el îl oferea în comparaţie cu fostul spaţiu bizantin cotropit de Islam este şi migraţia către nordul Dunării a meşterilor tipografi formaţi în tipografiile Veneţiei, principalul centru editorial al Europei în acele vremuri. Astfel, Macarie, din Muntenegru, sub ocrotirea mitropolitului muntean de origine sârbă Maxim Brancovici aduce tipografia procurată de la Veneţia şi o instalează la Mânăstirea Dealul, unde tipăreşte cele trei monumente de cultură românească medievală în limba slavonă, Liturghierul în 1508, Octoihul în 1510 şi Evangheliarul în 1512.

A urmat tipograful, sârb de origine, Dimitrie Liubavici, cu meserie învăţată tot la Veneţia, refugiat şi el la nord de Dunăre cu tipografia veneţiană, care reia la Târgovişte activitatea tipografică începută de Macarie. Mai târziu, diaconul Coresi, muntean, format ca tipograf de Dimitrie Liubavici la Târgovişte, continuă activitatea tipografică a acestuia. Această activitate se va desfăşura neîntrerupt în secolele următoare, cunoscând un avânt deosebit în anii domniei lui Constantin Brâncoveanu, sub conducerea caucazianului Andrei, devenit cunoscut ca Antim Ivireanul, care tipăreşte intens în Ţara Românească, în special la Snagov, unde se şi călugărise, devenind totodată, pe rând, egumen la Snagov, episcop de Râmnic, unde crează o nouă tipografie şi apoi mitropolit al Ungrovlahiei.

De intensa activitate tipografică din principatele române vor beneficia nu doar activitatea liturgică şi cultura acestora, ci şi culturile statelor înconjurătoare, în primul rând culturile din sudul Dunării, dar nu numai, legăturile cărturarilor şi tipografilor români din mânăstirile muntene şi moldovene fiind intense şi cu spaţiul ucrainean, rus dar şi din zone geografice mai largi, existând dovezi certe că tipografiile funcţionând în principate posedau litere slavone, eline, latine, dar şi arabe şi că în aceste tipografii se editau şi scrieri în limba arabă.

Principatele şi în special Moldova au reprezentat un pol de atracţie şi pentru cărturari din spaţiul slav, cu care legăturile au fost intense în ambele direcţii. Astfel încât marele cărturar de origine românească, os domnesc, Petru Movilă ajunge mitropolit al Kiev-ului şi din această poziţie încurajează schimburile culturale. Din şcoala creată de Petru Movilă la Kiev s-a ivit Paisie Velicikovski, ucrainean din Poltava, care s-a înscris într-o mişcare amplă de emigraţie rusă şi ucraineană către puternicul centru de atracţie pe care îl reprezenta monahismul românesc, în special în urma presiunilor exercitate asupra ortodoxiei în Ucraina stăpânită de Polonia catolică. Sosit în principate la anul 1742, Paisie avea să dea naştere unui puternic curent de spiritualitate ortodoxă cu vocaţie de iradiere universală, comparabil cu iluminismul, numit Paisianism.

Poate cea mai tulburătoare dovadă a contribuţiei decisive a ortodoxiei la construirea invincibilei forţe morale a românilor, care a făcut ca principatele române creştine să reprezinte mai bine de patru secole stînca pe care asalturile şi loviturile otomane nu au izbutit să o clintească sau dizloce o reprezintă sacrificiul exemplar al familiei Brâncoveanu, care a preferat moartea, pentru a nu trăda credinţa strămoşească. Există surse istorice care afirmă că sultanul Ahmed al III-lea invitase pe ambasadorii la Sublima Poartă ai Veneţiei, Franţei, Angliei, Imperiului Habsburgic şi Rusiei la macabrul şi dezgustătorul spectacol pe care îl pregătise în ziua de 15 august 1714, una dintre cele mai sfinte zile ale creştinismului, Ziua Adormirii Maicii Domnului. Care se întâmpla a fi şi ziua în care Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani! (1) Aceleaşi surse confirmă participarea acestora, care îi dezonorează atât pe ei cât şi puterile europene pe care le reprezentau. Dealtfel, una dintre descrierile amănunţite ale martiriului părţii bărbăteşti a familiei Brâncoveanu provine tocmai de la Andreea Memno, ambasadorul Veneţiei.

Dezgustătorul spectacol, care fusese pregătit, în fond, pentru a reprezenta umilirea publică a lumii creştine, a fost transformat de demnitatea românilor, întăriţi de Ortodoxia Română Luptătoare, într-un moment de apoteoză, demn de pana lui Homer. Fiindcă nici în cele mai negre coşmaruri, sultanul Ahmed nu şi-ar fi putut închipui că, în faţa iataganului călăului şi momiţi cu cruţarea vieţii în schimbul renegării credinţei străbune şi a trecerii la mahomedanism, Brâncoveanu, cei patru fii şi sfetnicul şi ginerele Ianache Văcărescu vor alege fără ezitare moartea. Aşa vor dăinui pe veci, în istoria lor şi a lumii, românii! Neînfricaţi! Ortodocşi! Şi europeni!

Se cuvine să fim conştienţi că pe asemenea gesturi şi pe o astfel de tărie morală a fost posibil nu numai ca România să mai existe şi în urmă cu 100 de ani să-şi realizeze visul de unire deplină, dar se întemeiază în mare măsură realitatea că însăşi Europa (din păcate, din ce în ce mai puţin creştină!) mai există încă astăzi, cu civilizaţia şi cultura, dar şi cu opulenţa, orgoliile, trufia şi aroganţa ei! Şi iarăşi cred că se cuvine să remarc faptul că a fost să fie tot un român, Dimitrie Cantemir, un mare principe şi cărturar totodată, cu adevărat de renume şi recunoasştere europeană, cel care, într-un moment în care încă o mare parte a Europei tremura de teama Imperiului Otoman, a intuit că acesta intrase, chiar dacă neobservat încă de Apusul european, pe panta ireversibilă a declinului, anunţat în Historia Incrementorum Atque Decrementorum Aulae Othomanicae, scrisă între anii 1714 şi 1716. El devenind încă din 1714 membru al Academiei din Berlin. Iar declinul prezis de marele nostru înaintaş avea să fie desăvârşit şi consfinţit internaţional două secole mai târziu, ca una dintre consecinţele cutremurelor politice provocate de urmările primului război mondial. Un declin prezis de un mare principe român ortodox, confirmat documentar pentru posteritate, parcă nu întâmplător, ci în mod simbolic, la numai câţiva ani după ce principatele române rămase în permanenţă creştine, în ciuda puhoiului musulman pe care, doar ele, demne şi neînchinate, l-au stăvilit cu succes mai bine de o jumătate de mileniu, se adunaseră, în sfârşit, în firescul întreg al României Mari!

Doresc să închei aceste rânduri cu impresionantul salut adresat de primul episcop al Romei în momentul în care păşea pe pământul unei ţări ortodoxe, minunatul, neuitatul şi sfântul papă Ioan Paul al II-lea şi cu profeţia pe care o rostea în finalul înălţătorului omagiu pe care îl adresa României: „Românie, ţară-punte între Orient şi Occident, punct de răscruce între Europa Centrală şi cea Occidentală, Românie pe care tradiţia o numeşte cu frumosul titlu de « Grădina Maicii Domnului », vin la tine în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi al Preasfintei Fecioare Maria. În pragul unui nou mileniu, întemeiază-ţi viitorul mai departe pe stânca tare a Evangheliei. Cu ajutorul lui Hristos vei fi protagonista unei noi perioade de entuziasm şi curaj. Vei fi naţiune prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar şi făcător de pace. Dumnezeu să te ocroteacă şi să te binecuvânteze mereu".

Fie ca profeţia celui mai mare papă al secolului al XX-lea şi a unuia dintre cei mai mari şi mai adevăraţi umanişti pe care i-a dat civilizaţia de la începuturile ei să se adeverească întocmai!

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Notă: Ca dovadă a adevărului că un popor care nu ştie să înveţe din lecţiile pe care i le serveşte istoria riscă să retrăiască cele mai urâte episoade ale ei, la peste patru secole de la acest moment, alţi doi mari bărbaţi de stat ai României împărtăşeau, de data aceasta pe pământ românesc, aceeaşi soartă, fiind asasinaţi, la fel de ritualic şi de demonstrativ, unul cu o zi înainte de a împlini 64 de ani, iar celălalt, într-una dintre cele mai sfinte zile de sărbătoare a Creştinătăţii, ziua Naşterii Domnului Iisus Hristos.

Aranjament grafic - I.M.