O viziune asupra dramei, sublimului și tragediei civilizației sau civilizațiilor planetei Pământ și deplasării acestora spre mâine sau spre nicăieri.

Civilizațiile pământene de azi sunt civilizații însângerate, deopotrivă victime sau criminale, sublime sau tragice, unele de piatră, altele fluide, unele ofensive altele defensive, unele morale altele imorale, dar în niciuna dintre ele nu există nici sânge pur, nici mocirlă pură. Poate că toate vor da socoteală în viața de apoi, în fața Domnului, a Timpului sau a propriei Conștiințe, n-avem de unde să știm asta. Ceea ce știm însă precis este faptul că noi, oamenii, trăim în interiorul acestor civilizații, ele sunt ca noi și noi suntem ca ele și, de aceea, trebuie să le iubim, să le slujim, să le prețuim, să le cinstim și să le apărăm. Chiar dacă suntem oameni și nimic din ceea ce este omenesc nu ne poate fi străin. Sau, poate, tocmai de aceea.

Prima întrebare care se pune este aceasta: Pe planeta Pământ, există mai multe civilizații sau doar una singură, cea a pământenilor, adică a ființelor umane? Dacă răspunsul la această întrebare ar fi unul pozitiv, atunci de ce oamenii se războiesc între ei, de mii de ani? Dacă civilizația pământenilor este una singură - cea a lor, a oamenilor -, care se divizează însă în mai multe identități sau entități civilizaționale, în funcție de sistemele de valori în care se dezvoltă o civilizație sau o identitate civilizațională, atunci de ce există divergențe atât de grave care conduc la războaie distrugătoare care îmbracă toate formele posibile, de la cele armate, la cele economice, mediatice, hibride și chiar cognitive? Încotro se îndreaptă civilizația sau civilizațiile pământene? Spre moarte, întrucât, în legea Pământului, tot ce există merită să piară, sau spre o nouă identitate? Care ar fi aceea?

Se spune că istoria civilizației pământene este, de fapt, istoria războaielor pământenilor împotriva pământenilor, războiul fiind starea normală a existenței umane, sublimă prin tragismul ei și tragică prin sublimul ei conflictual și tenace. În această viziune, desigur, deopotrivă, realistă și metaforică, doar păcile sunt relative, războiul fiind continuu, endogen și absolut. Funcția principală a războiul sau războaielor lumii fiind aceea de a asana societatea de propriul său rău, de sângele degradat, iar pacea nu ar fi altceva decât intervalul de timp necesar pentru acumulare de reziduuri și de a pregăti războiul următor. Pentru că, de când se știe că există lumea ca lume, totdeauna identitățile umane s-au pregătit, de fapt, pentru următorul război dintre ele. Așa cum o fac și acum. Și, probabil, cum o vor face mereu.

Până acum, războiul nu a fost suficient de puternic încât să ducă la distrugerea civilizației sau civilizațiilor pământene, dar de aici nu rezultă cu necesitate că nu este nici azi sau că nu va fi nici mâine. Pe filosofia aceasta destul de simplistă a războiului și, mai ales, pe moartea sutelor de milioane de ostași în războaiele lumii contra lumii, pe efectele războaielor, pe laurii celor care au învins și pe lacrimile și ruinele celor care au pierdut și au dispărut (sau nu) din istorie, s-au edificat valori și blazoane implementate azi adânc în ontologia și în etosul identităților și comunităților umane, cum sunt cele de demnitate, onoare, dreptate, justiție, patrie, patriotism, curaj, spirit de sacrificiu, spirit de învingător, datorie, curaj, virtute, tragism etc. etc. Subminate azi, masiv și intempestiv, de concepte dragi, scumpe, imperative, dar lamentabil sofisticate, deturnate de la sensul lor istoric, deformate, manipulate, degradate și transformate, ca întotdeauna, în ceea ce numim „homo homini lupus”.

Desigur, entitățile și identitățile umane, concretizate în familii, comunități rurale sau urbane, în popoare, națiuni, țări, state, uniuni de state, federații, imperii, comunități religioase, comunități economice, comunități sociale, comunități profesionale și de altă natură, etnii etc. etc., dar și în negativul acestora – lume interlopă, organizații criminale, teroriste, mafiote, traficante etc. etc. –, s-au constituit, pe baza unor realități, a unor sisteme de valori pe care ele însele și le-au creat, dar, mai ales, pe baza unor interese, sublimele noastre civilizații pământene. Pentru că omul este singura ființă de pe planeta Pământ care are nu numai trebuințe, ci și interese. Interesul, spre deosebire de trebuința primară (care este o necesitate obiectivă a organismului) și de trebuința educată (care este o necesitate a creierului, a persoanei, a omului educat, a comunității, a cunoașterii), se constituie dintr-o proiecție în viitor. De aceea, nu valoarea, ca unitate de bază a culturii, constituie cauza și mobilul acțiunii umane de orice tip, ci interesul. Valoarea, sistemele de valori și cultura, ca efecte sinergice și de sinteză ale acestor sisteme, constituie însă temelia, osatura și structura de rezistență a oricărei persoane și a oricărei comunități, indiferent de ce tip ar fi. Dar, așa cum bine se știe, valorile nu sunt conflictuale, ci doar identitare și deschise spre asocieri în sisteme de valori. Marile sistemele de valori constituie esența oricărei culturi, iar culturile reprezintă suporturile și structura de rezistență a oricărei civilizații de pe Terra.

Valoarea este ceea ce rămâne după ce totul a trecut. Cu alte cuvinte, valorile sunt produse esențiale, confirmate în timp și de timp, ale activității oamenilor, esențe care se conectează între ele, precum cărămizile într-o casă, precum izvoarele într-un fluviu, precum cuvintele într-o frază și frazele într-o operă. Valorile nu sunt conflictuale. Ele nu fac războaie, ci culturi, civilizații, oameni adevărați, omenire și omenie. Conflictuale sunt doar interesele. Pentru că ele constituie mobilurile acțiunii umane, iar acțiunile umane nu sunt doar consonante, ci și disonante, opuse, conflictuale. Deși trăiesc de milioane de ani pe planeta Pământ și sunt constituiți în fel de fel de comunității, oamenii nu au reușit și, probabil, nu vor reuși niciodată să transforme pe deplin și ireversibil ura în iubire, divergențele în convergențe, convergențele în armonii, armoniile în unicitate. Pentru că așa ceva nu este posibil nici în lumea oamenilor, nici în cea a animalelor și a altor viețuitoare - toate se mănâncă între ele -, nici pe planeta Pământ, nici în sistemul solar și, probabil, nici în Univers.

Dar, cu toate acestea, oamenii există, iar cei mai mulți dintre ei, câteodată, sunt chiar fericiți, comunitățile umane există, omenirea există, planeta există, iar Universul, inclusiv atunci când este vorba de Universuri paralele și de imposibilitatea comunicării între ele, nu se îndură să nu existe. Universul nostru, fizic sau nefizic, este vizibil și cu ochiul liber. Uneori.

Dinamismul și complexitatea civilizațiilor

Istoria omenirii este, de fapt, istoria civilizațiilor, cu tot ce au ele în ontologia, gnoseologia, logica și dinamica lor. Poate că tot ce face sau nu face omul, ca viețuitoare individuală și socială, ca om, ca ființă care ființează, ca ființă capabilă să cunoască Universul, Infinitul, Ființarea și să anticipeze viitorul, ca membru al unei comunități, este ceea ce trebuie făcut, conform legilor naturii, ceea ce trebuie împlinit, confirmat sau negat, constituit și instituit, sau, dimpotrivă, negat, respins și chiar distrus. Inclusiv Pământul este o planetă vie, cu intensă activitate geofizică, cu o conflictualitate interioară semnificativă și, la urma urmei, dătătoare de sens, de viață și de devenire, cu un foc ce arde în adâncuri producând, chiar într-o astfel de închisoare, ceea ce produce orice foc – adică ardere, mișcare, transformare, distrugere, cutremure și cenușă, dar și energie, vivacitate și ființare, sensibilitate, trăire intensă, mistuire, valoare –, cu o scoarță de 15-60 kilometri, care abia se înfiripă, cu plăci tectonice ce plutesc mai mult sau mai puțin haotic pe o magmă de foc, cu un scut atmosferic care o apără de intruziunile meteorice și de altă natură etc. etc.

De-a lungul vremurilor terestre, omul - ca pământean sau ca devenit pământean - a suportat și suportă toate meandrele Terrei, pe de o parte, ca făcând parte din viața lui și condiționând-o integral și, pe de alta, ca ființă care, fără a nega evidența, încearcă să-și constituie propria natură fizică, psihică, ontologică, gnoseologică, logică, socială și societală, intrând chiar în conflict cu planeta care îl hrănește, îl găzduiește și îl suportă.
Această natură proprie ființei umane se concretizează, deopotrivă, în infrastructuri care sunt potrivnice naturii planetei, chiar dacă sunt făcute din materia efectivă a planetei (pământ, piatră, metale, lemn, apă, aer și foc), într-un univers cognitiv, logic, spiritual, afectiv și, mai ales, creativ, ce trece dincolo de teluric.Este însă clar, cel puțin până acum, că omul a parcurs o mulțime de trepte civilizaționale – unele în fractali, altele care s-au strâns, precum picăturile de apă, în identități civilizaționale din pre-primitivism și până azi. Vorbim de un progres civilizațional, de la epoca pietrei necioplite, la epoca computerului și a rețelelor informaționale, neuronale, comunicaționale și civilizaționale de azi. Și de care or mai fi.

Civilizația pietrei necioplite este una dintre treptele civilizaționale primare ale hominienilor, după cum scriu scrisurile, omul înțelegând (sau încă nu) că trebuie să-și prelungească mâna și puterea dincolo de propriile limite. Oricum, rămășițele unei astfel de civilizații, răspândite peste tot pe planetă, sunt sărace și nu totdeauna foarte concludente. Teoriile evoluționiste, în încercarea de a explica evoluția omului pământean dintr-un animal pământean, prin evoluția și transformarea acestuia în ființă inteligentă și gânditoare, grăiesc ce le trece lor prin cap despre coborâtorul din copac, sau din maimuță, despre acel animal sălbatic care devenea încet, încet, și gânditor, și făcător de faceri etc. etc. Câți hominieni erau pe vremea aceea și cum de or fi devenit hominieni gânditori e greu de spus, sau, oricum, rămășițele unei astfel de civilizații, ca și cele ale treptelor următoare, s-au sedimentat în scoarța terestră înghițitoare de tot și de toate. Probabil că omul n-a fost vreun ierbivor, nici vreun derivat al primatelor, ci om de la început, proiectat, destinat, desemnat, binecuvântat sau blestemat să fie așa, fără să se știe, atunci, ca și acum, că el este sau nu este cu totul altceva decât un biped cu creierul mare, cu minte sofisticată și drum îmbârligat, capabil să înțeleagă, să cunoască și să încerce să domine Universul. Pentru că așa este el făcut.

Civilizația pietrei șlefuite ar fi treapta progresivă imediată, care ar fi continuat-o pe ea precedentă, făcând din piatră nu doar un obiect de aruncat sau de prelungit mâna de culegător și percepția, ci și o unealtă care genera un modus vivendi. Din această epocă au rămas numeroase urme – tot așa, peste tot –, de unde rezultă că omul a fost de la începutul începuturilor o ființă socială gânditoare și creatoare, care trăia în comunități, fiecare cu principiile și caracteristicile ei. Dar nu așa, undeva, pe vreo vale sau pe malurile unui râu - pentru că, atât omul, cât și orice viețuitoare de pe Terra – are nevoie de apă, este de fapt 90 la sută apă (poate că ar trebui să definim omenirea ca o civilizație a apei), ci cam peste tot pe unde existau astfel de condiții de satisfacere a trebuințelor primare. Probabil că, încă din această epocă, au început și migrațiile, conflictele majore și războaiele.

Oricum, omul nu era, la acea vreme, singura ființă de pe pământ. Probabil existau și altele, inclusiv animale uriașe, așa cum au fost dinozaurii. De aceea, pentru bietul om, sau pentru bravul om, viața a fost, încă de la început, o luptă crâncenă pentru supraviețuire. Și înainte de acea ciocnire a Terrei cu un corp ceresc uriaș care ar fi făcut fragila scoarță terestră, măcinată de cutremure și erupții vulcanice, ferfeniță, distrugând, practic, tot ce exista: animal, pasăre și identitate viețuitoare, în acea vreme, și după. Dar, cel puțin până la această oră, nimeni nu știe ce o fi fost cu adevărat înainte de catastrofă. Unii spun că, în urma acelui eveniment cosmic, ar fi apărut și satelitul natural al pământului, romantica noastră Lună, singurul satelit din câți se cunosc până acum, de proveniență endogenă, adică creat chiar de planeta în jurul căreia se învârtește (roca ei fiind identică cu cea a Terrei), ca și cum ar fi o santinelă a ei, un avanpost sau un observator tăcut, luminat de Soare și mângâiat de oceanele care, atunci când Luna ajunge în dreptul lor, își ridică apele spre ea.  În fine, ce a fost și cum a fost, vom trăi și vom vedea. Unii dintre concetățenii planetei mai cred și azi că Luna este cea mai mare dintre stele, Soarele nopții, iar Soarele, marele ei frate care face ziua zi.

Civilizația bronzului este, poate, dovada cea mai palpabilă și cea mai concludentă a caracterului cognitiv-creativ al ființei umane și al comunităților umane de pe Terra. Este un nivel eminamente cognitiv, creativ și constructiv al civilizației oamenilor. Ei nu se mulțumesc cu piatra râurilor și cu pământul arid sau roditor, cu apa, cu aerul și cu focul, cu funcția de culegător, ci, iată, descoperă și folosesc și bronzul. De aici până la computer, n-a mai rămas decât un pas. Și nici atât, pentru că, imediat, au urmat civilizația fierului, aurului, pietrelor prețioase, metalelor de tot felul și a efectelor acestora în planul conflictualității umane endogene. Această conflictualitate nu a apărut însă abia acum, ci a existat dintotdeauna, pentru că, totdeauna, chiar și în interiorul celei mai trainice comunități - familia, tribul, satul etc. -, omul a fost nu doar legat ancestral de celălalt om, ci și diferit de acesta și chiar opus acestuia, fie în virtutea faptului că fiecare om este unic și irepetabil pe planeta Pământ și în Univers, fie datorită unei legi naturale a ecosistemelor și proceselor biologice care acționează pe Terra, potrivit căreia speciile se mănâncă între ele, dar nu și în interiorul lor. Dintr-odată, avem, deci, lupta inter-specii, care este extrem de nuanțată, și competiția intra-specie, care generează teribile confruntări chiar în interiorul unei specii[1].

- Va urma –

--------------------------------------------------
[1] extul a fost publicat şi în nr. 39 al revistei „Univers Strategic” - http://iss.ucdc.ro/revista-pdf/us39.pdf