Civilizația românească. Tragismu-i magnific și sublimu-i tragic

De ce o civilizație românească? Cum să existe o civilizație de 20, de 30 sau de 40 de milioane de oameni care trăiesc pe pământul dacilor sau pe unde i-or fi dus și încă îi duc vremurile și vremuirile? După 1990, România a suferit cea mai mare înfrângere din istoria ei milenară, după cea a dacilor din 105-106. Migrația masivă, de peste cinci milioane de oameni, cei mai mulți reprezentând forța de muncă cea mai inteligentă și cea mai calificată a României, a golit țara de creiere, de specialiști, de profesioniști și de caractere. Au fost alungați cu toții de acasă în patru-vânturile lumii, să caute un loc de muncă pentru a supraviețui, deoarece în țara lor frumoasă, bogată, industrializată și temeinic educată, au pătruns, ca la un semn, hoardele prădătoare și distrugătoare de civilizații.
Da, de civilizații și de civilizație, pentru că România, în acest miez de lume, deși s-a situat multă vreme în bătaia săgeților, bombardelor, puștilor, tunurilor, avioanelor și intereselor dușmanilor ei - imperiile vremii (Rus, Otoman și Austro-ungar) –, și-a păstrat totuși nealterate credința, cultura, înțelepciunea și iubirea pământului. Românii și strămoșii lor se află pe aceste pământuri de când există lumea lume. Ei n-au venit de nicăieri, aici s-au pomenit de când se știu, pentru că aici au fost dintotdeauna. Dacă ar avea curiozitatea, răbdarea, puterea, resursele și mijloacele necesare pentru a răscoli, în mod organizat, planificat și inteligent, în bibliotecile lumii și în documentele vremurilor, oriunde s-ar afla ele, în pământul sacru pe care-l iubesc și-l trudesc de când se știu, ar descoperi, în mod sigur, nu doar mormintele și osemintele strămoșilor, ci și secretele dăinuirii lor aici, esența civilizației lor din Carpați și de pe cursul inferior al marelui fluviu, unică în acest colț de lume, cunoscut în lăcașele sfinte ale țării ca pământ din Pământul lui Dumnezeu sau ca Grădină a Maicii Domnului.

Civilizația ancestrală românească s-a durat aici cu încăpățânarea și perseverența țăranilor – care au păstrat nealterate limba, patria și valorile ei, statornicia, încrederea și speranța, pământenescul și sufletul lui din adâncuri. Civilizația dacică n-a fost niciodată învinsă, ci doar obligată, ca și acum, să-și cedeze resursele și să treacă într-o rezistență activă, continuă și tenace, care, în cele din urmă, a contribuit semnificativ la distrugerea Imperiului Roman.

Rezistența prin civilizație și cultură la presiunile imperiale ale tuturor timpurilor reprezintă trăsătura de bază a civilizaţiei românești dintotdeauna. Desigur, cultura ancestrală românească nu este o bibliotecă universală, nu este un depozit de citate, de citări de tot felul din cărți scrise de alții, nu este una de tip enciclopedic universal, ci una a pământului, a arealului, a unei populații sedentare, statornice și iubitoare de glie, care s-a contopit de milenii cu glia, spunând că omul sfințește locul și pământul înnobilează ființa. Iar această cultură a spațiului plin, a spațiului suficient, cald și roditor - fundamentul civilizației românești - s-a păstrat până azi. Și se mai păstrează încă în sufletul, în inima și în creierul celor care mai au încă rădăcini. Poate că esența culturii și civilizației omenești nu este doar fundamentul pământ, spațiu plin, dumnezeiesc, ci și limba pe care o vorbim, gândul pe care-l gândim, casa pe care o prețuim, locul pe care-l binecuvântăm și sfințim, sufletul în care ne întoarcem mereu când vremea este rea și lumea ticăloasă. Limba română nu este o limbă hibrid, nici o limbă împrumutată sau furată de pe la alții - de la romani, de la francezi, de la turci, de la bulgari sau de la tot felul de venetici -, ci o limbă a spațiului plin, a pământului cald, a țăranului care trudește ogorul și se sfătuiește, în liniște cu vecinul, a femeilor care pun încă țara la cale pe băncile din fața porților din satele românești, care încă mai există, care nu s-au cosmopolit, care nu s-au upgradat (iată, folosim și noi acest neologism I.T.) la vremurile de azi, încă „limba vechilor cazanii, pe care-o plâng, pe care o cântă pe la vatra lor țăranii”, cum scria poetul în 1917, anul pre-întregirii neamului. Este o limbă nu doar extrem de precisă, de echilibrată și de tandră, ci și suficient de flexibilă, de deschisă, de receptivă la cuvinte călătoare, la nou, la frumos și la inteligent. Limba română asimilează cuvinte fără să se deformeze, păstrându-și, de milenii, esența, structura, echilibrul, consonanța, frumusețea, subtilitatea, umorul, inteligența și, mai ales, stabilitatea, acuratețea și frumusețea.

Civilizația românească nu seamănă cu niciuna din cele care ne înconjoară. Este unică, irepetabilă, rezistentă și tenace, specifică unui neam multimilenar, fundament indestructibil până azi al lui și al dăinuirii lui pe aceste pământuri râvnite de toată lumea și ciuntite sau sfârtecate mereu de cei care ne-au năpădit și ne-au asuprit, fără a ne stăpâni vreodată. Este o civilizație profundă, subtilă și tragică, supraviețuitoare prin milenii, cu credință în Dumnezeu și în destinul ei pe acest pământ.

Potopul de acum șase milenii n-a spulberat-o, ci doar a trecut în legendă, pământul nu s-a înrăit și oamenii care-l iubesc și-l sfințesc n-au putut fi clintiți niciodată de la locul lor. E drept, astăzi, ticăloșia, prostia, îngâmfarea, imprudența și slugărnicia gunoaielor care au ieșit la suprafață după marea revărsare din decembrie 1989, pe care unii au numit-o libertate, alții democrație și intrare triumfală și sângeroasă în economia de piață, au luat frânele și au gonit ca orbii (orbi și sunt!) spre capcanele și prăpăstiile de care poporul român și civilizația lui s-au ferit totdeauna de-a lungul secolelor și mileniilor, păstrându-și nealterate vatra, sufletul, ființa și esența.

Dar să sperăm că și vremurile astea vor trece, cel puțin pentru cei care vin. De aceea, șansele de supraviețuire civilizațională românească în acest vortex european fără orizonturi și în acest taifun hiperimperial mondial fără cap și fără coadă, deși sunt minime, există totuși, atâta timp cât românii vor mai avea capul pe umeri și creierele la locul lor.

Vicierea, degradarea și posibila distrugere a civilizațiilor

Actualele civilizații ale planetei, care converg, încet, încet, spre forma lor cognocivilizațională, suferă, deopotrivă presiunile distructive contra-identitare ale ciberspațiului și cognospațiului, concomitent cu agresiunea intempestivă a globaliștilor, oportuniștilor și creierelor orbite de strălucirile înșelătoare ale puteri absolute. O mână de oameni – în general, bătrâni (dar nu suficient de înțelepți, așa cum sunt, de regulă, bătrânii acestei lumi), bogați, fanteziști, imoraliști, lacomi și lipsiți de orice măsură – își imaginează că, din turnul lor de fildeș financiar hipersonic și hipervânt, pot conduce discreționar lumea, Pământul, Sistemul Solar și Universul, spre binele globalist universal pe care-l proclamă, gândindu-se bineînțeles nu la binele cel bun pentru toți, ci la binele lor orgolios și tenace. Această viziune globalistă, hiperglobalistă și contra-realistă se bazează, totuși, pe ideea convergenței civilizațiilor, dar nu prin armonizarea lor într-un complex multicivilizațional bazat pe cunoaștere, înaltă tehnologie și interesul planetar și cosmic al pământenilor, ci pe pohta hulpavă de a forța dominanța de turn, de stăpâni și nu de slujitori ai armoniei universale și interesului vital al omenirii. 

Evident, civilizațiile nu pot rămâne sine die la forma lor de-acum. Totul, pe lumea aceasta, inclusiv marile areale civilizaționale, progresează, se apgradează (actualizare pozitivă, progresivă), se degradează, se transformă. Pentru că astea sunt legile universului în care trăim.

Apgradarea (actualizarea) nu este însă doar lineară și pozitivă, ci și vălurită, negativă, nelineară și chiar imprevizibilă. Mai mult, concomitent cu aceasta, are loc și o degradare pe măsură. Această degradare civilizațioală este, deopotrivă, endogenă, de sistem și de proces, în sensul că tot ce există merită să și piară, și exogenă, în sensul că ea nu este condiționată doar de factori interni, ci și de factori externi, cei mai mulți dintre ei fiind inter-civilizaționali sau extra-civilizaționali. Acești factori externi reprezintă fațeta exogenă a degradării și ea constă, de regulă, în presiunile și conflictele dintre interesele unor grupuri care fac parte din diferite civilizații, considerând că reprezintă și slujesc până în pânzele albe, adică inclusiv prin folosirea armelor, interesul civilizațional (interes care este, de fapt, al lor), pus sub blazon civilizațional. Spre exemplu, unii consideră că unul dintre interesele vitale ale civilizației occidentale este să agite, prin fel de fel de diversiuni, identitățile civilizaționale arabo-musulmane, determinându-le să se războiască între ele. Desigur, pentru a scăpa de presiunea lor.

Referitor la civilizația românească, interesul semnificativ, ca să nu spunem principal, al civilizațiilor din jurul nostru este acela de a contribui, de a încuraja, de a susține și întreține tensiunile interioare din clasa politică românească, de a încuraja extremismele, de a obține (prin cumpărare și acaparare) cât mai mult teritoriu din teritoriul românesc, de a încuraja migrația românească și promovarea în funcții de conducere a elementelor antiromânești din România, alogene sau nu, de a susține și întreține politica euroregiunilor (care este, în multe privințe, anti-națiuni și anti-state), politicile globaliste, corporațiile, ONG-urile antiromânești etc. etc.

Unul din cele mai crude și mai tragice aspecte ale războiului anti-civilizațional împotriva României – pentru că, efectiv, este vorba de un astfel de război – este, în afară de forțarea până la paroxism a migrației inteligenței, creierelor și forței de muncă românești înalt calificate sau în plină putere peste hotare, ceea ce echivalează cu uciderea demografică, economică și educațională a țării sau măcar cu degradarea ei extrem de gravă – vânarea și prostituarea fetelor românce, îndeosebi a adolescentelor și minorelor, uciderea lor și proliferarea rețelelor ucigașe de prostituție și degradare a ființei umane în așa fel încât, orice s-ar face, să nu mai poată fi controlate, stopate și anihilate în timp real. Pentru civilizația românească - cea care și-a protejat dintotdeauna fetele -, aceasta reprezintă o lovitură de grație, cu efecte în plan demografic, educațional, politic, economic, etic și religios pe termen lung. Ancheta în desfășurare a oribilelor crime de la Caracal arată cam cum se prezintă acest fenomen, cât de greu este să-i identifici încrengăturile, faptele, cauzele și efectele și cât de greu va fi să fie repuse iarăși în drept și în fapt, respectul față de sine, protecția fetelor – comoara oricărei identități omenești, a oricărei comunități, a oricărei națiuni și, la urma urmei, a lumii întregi.

Faptul criminal abominabil de la Caracal arată unde s-a ajuns, care este nivelul de degradare a ființei românești, a valorilor acestei națiuni răbdătoare și înțelepte, a acestui pământ ocrotit totdeauna de Dumnezeu, a sufletului nostru grav rănit de asasinii politici, economici, financiari și morali ai acestei lumi ticăloase și obscene.
La rândul ei, civilizația arabo-musulmană, deși este foarte departe de a fi unitară, susține și întreține, prin cercurile și organizațiile ei extremiste, teroriste, războinice sau de care or fi, migrația masivă musulmană în Uniunea Europeană, mai ales în marile capitale europene, între altele, și pentru a submina din interior și chiar din temelii această civilizație puternică și dominatoare, responsabilă, în opinia liderilor arabi și musulmani, mai ales a extremiștilor, de toate relele planetei, inclusiv de degradarea iremediabilă a condiției umane.

Degradarea exogenă a civilizațiilor planetei Pământ nu vine din cer sau de la extratereștri, ci tot din interioritatea ei, din modul nedrept, fraudulos și arogant de ființare a Puterii și de desființare a înțelepciunii, a bunei măsuri, a respectului, a principiilor care generează structurile de rezistență ale civilizațiilor, adică valorile lor perene. Nu intrăm aici în detalii, pentru a nu stârni polemici absurde, troienite și grav virusate ale acestui timp fără de timpuri. Dar degradarea are foarte multe fațete, unele dintre ele nebănuit de perverse.
Degradarea prin progres, de exemplu, deși pare un non-sens, este cât se poate de actuală, de realistă și, mai ales, de primejdioasă. Progresul tehnologic și informațional al omenirii, rețeaua și informația în timp real, comunicarea directă, prin imagine televizată, prin Internet sau prin oricare dintre rețelele care împânzesc lumea, promovează și chiar instituie, extrem de rapid și de agresiv, alienarea prin socializare de rețea, înstrăinarea endogenă, însingurarea și desocializarea socialului, linearizarea și robotizarea ființei umane, reintroducerea unui nou tip de sclavie, de închisoare și de interdependență înrobitoare, nu doar prin dependența de calculator și de rețea, ci și prin generarea și regenerarea, minut de minut, a unei mentalități de tip corporatist, ieșire peste limite, peste frontiere și intrarea într-un alt tip de grilaj, de țarc și de robotizare, care nu numai că nu produce imediat efecte frustrante, dar are și darul de a crea iluzia nemărginirii, a ieșirii din orice limite, inclusiv din cele ale reproducerii ființei umane, a valorilor ancestrale și modus-ului vivendi al speciei.

Progresul fără morală echivalează cu perversitatea ieșirii din valorile perene ale ființei și ființării umane. Dar acest lucru nu se vede prin rupturile blugilor fetelor sau prin scălămbăielile numite dans din localurile de noapte. Degradarea prin regres este un alt tip de degradare și anume cel cunoscut din 1990 încoace de frumoasa noastră țară. De la reactorul nuclear s-a ajuns la un laser care produce știință și cunoaștere, dar nu material pentru centralele nucleare, de la faimoasa I.M.G.B. s-a ajuns la niște minuscule ateliere meșteșugărești, care nu produc mașini grele, transformatoare, ca Electroputere (și ea ucisă definitiv chiar în aceste zile), locomotive electrice, de la faimoasele noastre uzine de unelte agricole, s-a ajuns la importul acestora, de la cercetarea științifică agricolă, cu rezultate de faimă mondială, s-a ajuns la agricultura cu sapa, de la un sistem educațional, care înnobila creierele națiunii, s-a ajuns la 40 la sută analfabetism, de la universităţile care produceau elite, s-a ajuns la universitățile care acordă diplome și titluri de tot felul, de la excelență, s-a ajuns la incompetență, de înrădăcinare trainică, milenară, s-a ajuns la emigrație și dezrădăcinare, de la moralitate, la imoralitate, de la respectul legii, la crimă împotriva legii, de la igienă și cumințenie sexuală, s-a ajuns la mocirlă sexuală, prostituție și la crimă abominabilă împotriva copiilor etc. etc. De ce s-au petrecut toate astea, este greu de spus, de înțeles și, mai ales, de justificat și de acceptat. Dar ele au afectat grav civilizația omenească, dar nu izolat, ci în trendul european și internațional.  Traficul de droguri, de arme, de substanțe interzise și de carne vie, prostituția, rețelele mafiote, criminalitatea transfrontalieră, cea economico-financiară, ca și terorismul și războaiele fără limite, sunt acte ale degradării grave în spațiul civilizațional, deși progresele tehnice și științifice au atins, azi, cote și performanțe fără precedent. Dar civilizația tehnologică și informațională nu este totdeauna, așa cum se vede și cu ochiul liber, direct proporțională cu moralitatea economică, socială, financiară și, la urma urmei, umană, ci, dimpotrivă, parcă încurajează și mai mult perversitatea, degradarea ființei umane, înstrăinarea, noua sclavie și, în cele din urmă, nefericirea.

Degradarea endemică pare a fi tragismul acestei lumi de șapte miliarde și jumătate de oameni, dintre care doar 10 la sută dețin puterea puterii și frâiele bolidului care se îndreaptă cu viteze hipersonice spre un posibil dezastru la ciocnirea cu pragul de suportabilitate al umanității. Actualul sistem economic și financiar, atât de lăudat de toți cei care sunt dispuși să fie papagali, este unul cancerigen, bolnav mintal, economic, social și moral, care nu poate genera securitate, stabilitate și prosperitate pentru întreaga populație a planetei, ci doar pentru câțiva dintre cei cu steaua în frunte. Și nici pentru aceștia. Pentru că avuția nelimitată nu produce fericire, ci imposibilitatea fericirii.
Sunt multe teme care ar trebui să ne frământe viața, creierii, sufletul și gândul privind degradarea civilizațiilor: degradarea prin modernizare; degradarea prin primitivizare; degradarea prin viciere și destrăbălare; degradarea prin convergență; degradarea prin divergență.

Este însă foarte clar că, în viitor, convergența civilizațiilor poate duce la unitate, la armonie sau la distrugere prin implozie, în timp ce divergența civilizațiilor duce mai totdeauna la unitate în sisteme de valori și la conflict de interese. Acest conflict îmbracă toată gama cunoscută până azi, de la opoziție la război total. Desigur, lumea în care trăim progresează vertiginos spre noua civilizație - cea a cunoașterii -, dar se și degradează vertiginos, căzând mereu în lăturile propriilor sale limite, vicii și perversități. Se pare că, în esența lui, omul nu este chiar așa de sfânt pentru om, ci, mai degrabă, lup pentru om. Altfel nu s-ar înarma ca un nebun, ci s-ar închina la cele sfinte, producând doar fericire și binecuvântare. La o astfel de afirmație, zâmbim cu toții, întrucât nu din armonie universală se naște adrenalina și acțiunea eficientă, ci din conflict. Se pare că de aici decurg și cele rele, dar și o anumită toleranță față de cele bune. La urma urmei, și civilizațiile merită să piară, pentru a permite altora să le ia locul.

Concluzii

Nicio civilizație de pe planeta Pământ și, probabil, din univers nu este bătută în cuie. Toate apar, trăiesc și mor sau, dacă este posibil, devin, adică se modernizează, se actualizează, își schimbă sângele, rărunchi și îmbracă o haină nouă. E drept, haina poate fi de lup, de urs, de iepure, de viezure sau de om, depinde de ce anume trebuie să acoperă, să protejeze sau să ascundă.

Civilizațiile pământene de azi sunt civilizații însângerate, deopotrivă victime sau criminale, sublime sau tragice, unele de piatră, altele fluide, unele ofensive altele defensive, unele morale altele imorale, dar în niciuna dintre ele nu există nici sânge pur, nici mocirlă pură. Poate că toate vor da socoteală în viața de apoi, în fața Domnului, a Timpului sau a propriei Conștiințe, n-avem de unde să știm asta. Ceea ce știm însă precis este faptul că noi, oamenii, trăim în interiorul acestor civilizații, ele sunt ca noi și noi suntem ca ele și, de aceea, trebuie să le iubim, să le slujim, să le prețuim și să le apărăm. Chiar dacă suntem oameni și nimic din ceea ce este omenesc nu ne poate fi străin.

Notă : textul a fost publicat şi în nr. 39 al revistei „Univers Strategic” - http://iss.ucdc.ro/revista-pdf/us39.pdf