Omul este, la un moment dat, ceea ce a acumulat, în creşterea lui, pornită de la un punct, sigur propriul său centru, şi lărgită prin mărirea razei de cuprindere a orizontului, cu circumferinţa de 2ΠR. Atunci când închidem ochii, uşile, porţile, când ne însingurăm în peşteră, în chilie, în altar, în meditaţie, pentru căutare de sine, călătorim în sens invers, către punctul iniţial, originar, de plecare către centrul propriei noastre alcătuiri. Această călătorie introspectivă, se face din aproape în aproape, în cercuri concentrice, din ce în ce mai strâmte. Drumul de întoarcere cunoscătoare, către iniţial, este de iniţiere. Dante, cercetându-şi întunericul interior, a avut nevoie de nouă cercuri. El a pornit în afund însoţit de-o umbră veche: poetul antic Vergilius. S-a descoperit pe sine, prin lumea patimilor, războirilor, ce l-au premers, l-au cuprins, dându-i zestrea de omenesc cu o întreagă istorie. În noaptea lui adâncă, în punctul ultim al acestei coborâri, s-a regăsit în prizonierul de lumină, zăcământ lucind în beznă : Lucifer. Sămânţă sacrificată de creator, aleasă dintre sfiinţii săi cei mai înalţi, damnată să ardă în adâncul ultim, ca să putem fi. Din această ardere de cărnuri, ascunsă, ca iubirile furate şi tăinuite, după nouă târcoale de lună plină, va fi fost expulzat, cândva, din temniţa maternă şi pruncul Dante.

Însoţit de Beatrice, lumină nouă, Dante străbate şi exteriorul. Urcă nouă cercuri, ca nouă ceruri, la punctul cel mai de sus, albul orbitor, ca şi chipul tatălui, niciodată lăsat vederii noastre. Lumina nouă, nălucire, promisiune a ceea ce va să fie, beatitudinea din visul ce aşteaptă să se izbândească, îşi are propria creştere de intensitate, până la cercul ultim. Aici Tatăl ne învăluie, asunzându-se în aura ce ne cuprinde, ca o maramă de borangic, mănoasă ploaie de aur, pusă pe umerii mamei să o ascundă şi pe ea, adânc, în fiii săi.
Cercetarea lui Dante, către cele două sensuri, credem că este simultană, într-un du-te vino permanent : între mamă şi tată, jos-sus, stânga-dreapta, negru-alb, trecut-viitor, vechi-nou, păcat-virtute, iubire biologică-iubire spirituală, curte a amorului-biserică. Între Violeta Alfano, bruneta de culoarea pământului, cu flăcări în ochii negrii, şi Beatrice Portinari, cea blondă, cu ochii de culoarea cerului, între adulter şi fidelitate, între antichitatea păgână, oglindită de spiritul lui Vergilius şi spiritul armoniei prerenascentiste, cu o înrădăcinată morală creştină, personificat de Beatrice, însoţitoarea lui, pe cărările Paradisului, va sta mereu dilema, cu cei doi poli ai săi de atracţie. Cele două feţe, interioare ale noastre, ca două semisfere, (vezi, sărutul, lui Brâncuşi şi scaunele de aşezare a firii pe cale!), percepute de Dante în oglindă, cu punctele lor de maximă însingurare pe axa polară, sunt intim întrepătrunse şi credem că pendularea între ele se face permanent, prin punctul de trecere al Purgatoriului. Cercetarea interioară, asumată, ne dă dorinţa privirii în faţă, proiecţie vizionară, sintetică, a ceea ce simţim, în regula devenirii, anunţată cândva... (cunoaşte-te pre tine însuţi şi vei fi!). Condiţia depăşirii stării inferioare, a referenţialului etico-estetic al vremii, este purificarea şi răscumpărarea tuturor damnărilor, ca despovărări înaintea unui urcuş, pregătirea unui zbor. Ieşiţi din căderea celor grele, primim permisul de virtute, să urcăm treptele, din ce în ce mai despovăraţi, ca în vârf, lipsiţi de greutate, să ne dedăm plutirilor. Între viaţa din interiorul pământului şi cea exterioară, din văzduhuri, este traiul dintre ele, în purgatoriu, locul unde oamenii concreţi: Dante, Shakespeare, Brâncuşi etc., îşi marchează urmele, după puterea cunoaşterii lor personale şi a duhului, dat lor talant de investit.

Purgatoriu este locul petrecerii şi al intersectării sensurilor, de la alb către negru, sau invers, după cum vremea este a înălţării, ori a pogorârii. Culorile îşi schimbă şi ele locurile, după cum şi pământul îşi schimbă polii, ori moralele îşi schimbă principiile. Este şi loc de carantină, aici, observând calendarul creştin cu marcarea unor treceri. Ridicarea duhurilor la cer, după separarea trupului de suflet, se face după o carantină de patruzeci de zile. De ce? Probabil, în logica triadei, între cuvântul ca o poruncă, şi faptul vieţii, tocmai săvârşit, stă întotdeauna judecata, după concluzia ca o reflecţie, a celui ce a dat porunca. Altfel viaţa sufletelor, nu şi-ar avea legătura între generaţii, evoluţia şi nimbul nemuririi, şi amintirea trupurilor ce s-au surpat, să se recompună prin meşteşugul olarului. În acest timp de reflecţie, ca un între timp, ca între două lumi în sine, creatorul cugetă dacă lucrurile, cele ce şi-au ars substanţa, şi-au împlinit rostul. În anumite ritualuri ezoterice spaţiul de trecere se cheamă cameră de mijloc. Mijlocul, desemnând poarta dinspre creat către creator, în sensul revenirii întru întregul din care fusese cândva desprins. Totul, după împlinirea treptelor de apropiere de cele înalte. Aici, în Purgatoriu, petrecerea cu semnificaţia vieţii noastre curente, îşi procură sensurile. Cele materiale dau greutatea şi pogorârea gravitaţiei, cele informale, precum poemele şi gândurile înaripate, dematerializate, se vor urca la ceruri. Întotdeauna partajarea se face corect între sus şi jos, obiceiurile oamenilor, consemnând grija pentru trupul cel greu ca pământul, şi sufletul ca fulgul...

Viaţa lui Dante Aligheri (1265-1321) a stat sub multe experienţe şi damnări. A trebuit să-şi părăsească demnitatea politico-socială din pământul Florenţei sale natale, ca pe o pedeapsă pe care patria sa, mamă bună, i-o dă. Apoi îi este dat, să iasă din vremea lui, să devină geniu profetic, anticipând Renaşterea. Aici a fost talantul tatălui, pentru un fiu cu o cuprindere culturală vastă. Infernul lui Dante este trecutul, legat de percepţia antichităţii, iar Paradisul este o viziune a mântuirii, inoculată de biserica romano-catolică. În această lumină, necreată încă, virtuală proiecţie a viitorului, este tensiunea unui vis de tinereţe, neîmplinit, cu numele realităţii: Beatrice Portinari, cea râvnită şi niciodată atinsă. Neaccesibilă, prin destin, fiind hărăzită altcuiva şi pentru altceva. Atunci când o va fi cunoscut părea a fi fost pentru calea bisericii, în paza celui de sus. O cunoaşte pe Violeta Alfano, prin adulter, dar şi prin refuzul rugăciunii acesteia, semn ca slujea pe cele ale firii împătimite, ca un infern în flăcări. Între infern şi paradis Dante a fost perpetuu în dilemă. Biografia lui este o cronică de viaţă cu talazuri, între cele două. Aici între, ar trebui să fie întru... A fost guelf şi ghibelin, adică în taberele politice ale albilor şi negrilor. A fost prior al Florenţei, dar şi exilat al ei. A fost soldat al ei pe câmpul de război, dar şi ambasador de pace. Este familist, dar şi aventurier extraconjugal. A trăit în realitatea vremii lui, dar şi în imaginarul unui poet hărăzit lumii întregi de după el. A fost judecător, dar şi judecat, nu doar de vremea lui, ci şi de veacurile de după. Toată cazna din purgatoriul vieţii sale stă în cunoaşterea interioară şi exterioară a lumii sale. Visul său, proiecţie paradisiacă, este recuperarea Beatricei, din realitatea trăită cândva aievea. Îl împlineşte iraţional, în ascensiunea sa, pe scara virtuţilor, până la capăt. Fiica* sa, realitate fizică, îi cere lui Dante, pentru a dobândi dimensiunea spirituală a Beatricei ideale, să se călugărească. Privită aşa, viziunea dantescă poate să ne redea, chipurile celor două Afrodite: una soaţă zeului războiului şi cealaltă fidelă a ideilor lui... Platon. Dante prin însoţirea sa în Paradis cu Beatrice, acceptă trăirea într-o războire a contrarilor, materie-spirit, şi continua izvorâre de lumină nouă să recreeze lumea. La Shakespeare totul se comprimă în întrebarea: a fi, sau a nu fi?, la Constantin Brâncuşi, dualitatea este în cercul cu cele două jumătăţi, încă nelipite. Dilema în faţa efigiei sărutului, este legată de sens. Suntem în faţa primului sărut şi urmează contopirea celor două? Ori, tocmai s-a consumat ultimul sărut, şi cele două se risipesc în tărâmuri diferite? Sensul îl avem, întotdeauna, în funcţie de poarta pe care intrăm, ori ieşim. Acesta este şi înţelesul unui ansamblu, care are şi porţi, pentru a mai şti de rosturile sărutărilor.