Îi privim ca pe nişte vietăţi ciudate, trecem cu atenţia împrăştiată peste imaginea lor şi niciodată nu putem să le ajungem la suflet. Încearcă să ne atragă atenţia prin primul sistem de semnalizare şi nu-i vedem, îşi ascund sentimentele în spatele unor vorbe sărace şi stâlcite, îşi exhibă grosolănia şi nepăsarea (voite) pentru a-şi ascunde adevăratele gânduri şi sentimente, ascută muzici ciudate pentru că vor să fie „altfel". Părinţii n-au timp de ei, n-au vreme nici de ei înşişi, ocupaţi fiind cu zbaterea zilnică. Şcoala nu mai este de mult un al treilea părinte, reuşind mai degrabă să-i depărteze decât să-i apropie, să-i înţeleagă, să-i îndrume, să-i educe şi înveţe, iar mass-media mai mult îi împing spre nicăieri. N-am de gând să generalizez, să pun etichete ca pe niste borcane, să mă jelesc în pustiu sau să mă dau cu capul de pereţii de aer. Nu caut soluţii şi nici nu dau sfaturi. Încerc doar să constat şi să mă gândesc serios la ce-i de făcut. Este o generaţie pierdută? Aşteptăm o altă generaţie? [În America, unde altundeva, un scriitor la modă, Douglas Coupland – un fel de Andy Warhol (mai cinic, însă fără metodă şi parcă lipsit de şarmul albinosului Mr. Pop Art), a editat prin 1991 romanul Generaţia X, o „biblie postmodernă", zic unii]. Romanul aduce mai degrabă cu un articol fluviu şi încearcă (cu talent, sarcasm şi insolenţă) să radiografieze destinul unei generaţii aproape pierdute: tineri debusolaţi, sătui de „cultura" de piaţă, dezamăgiţi de societatea în care nu-şi găsesc locul, speriaţi de viitorul impredictibil, X-işitii fug departe de „lumea civilizată" şi doresc să trăiască altfel. Tentativa lor de a trece peste orice cu ajutorul unor mijloace „uncool" îi face şi mai jalnici. Nu-i ajută nici sarcasmul, nici ironia, nici umorul morbid, nici refuzul maturizării şi nici măcar supraîmbibarea cu alcool.

În secolul comunicaţiilor, paradoxal, mijloacele devin tot mai puţine şi sărace, iar canalele degradate iremediabil. Tangajul, deriva şi lipsa de direcţie sunt evidente. Fară repere, punctele cardinale au dispărut de mult, nu există un manual de supravieţuire. Corozivul Coupland e meşterul care ascultă şi pune pe note strigătul mut al unei generaţii alternative, alienate, confuze şi ne lasă să înţelegem. Dacă se poate!] La început i s-a spus generaţia MTV, apoi, pe rând: Pokemon, Pro, Messenger şi în fine, generaţia Facebook. Oricum s-ar numi, oricât de etichetată este, trebuie să înţelegem că în spatele tupeului, al obrăzniciei, al „ruptului în figuri", a ambiguităţii ca stil de viaţă, se ascund o fragilitate periculoasă, sechelele lipsei cronice de afecţiune, vulnerabilitatea, clivajul... Le oferim ca modele mazete cu aer de atotştiutori, piţipoance tunate cu silicon şi botox dar fără sinapse, surogat de suflet cu adaos de hoţie, prostie în stare gemă, curvăsărie fără echivoc, şmechereală dusă la extrem, monoreligia banului, manele cu mesaj, droguri pe alese, incultură cu ifose.

Puţini sunt capabili să se salveze, să-şi sape propriile tunele spre lumină. Nişte roboţi cărora le bate, între circuitele din piept, un muşchi ciudat, producător de spam. O generaţie aproape pierdută: nu face nimic, nici la şcoală, nici acasă, nici în vacanţă, prea dependentă de cultura de mall şi new-media. Dacă n-are net e tragedie, pentru că trăieşte online. Ce amintiri va avea? Probabil cele stocate în memoria calculatorului. Cei mai cuminţi, o majoritate mută, se aruncă în second life, o realitate paralelă, lumea virtuală, unde nu e „nici întristare, nici frustrare, nici suspin", unde ţi se inoculează o doză dublă de afecţiune virtuală, de prietenie virtuală, de fericire virtuală, în care totul e permis, mai puţin să exişti cu adevărat. Cărţile de poveşti au dispărut la comanda „delete", înlocuite cu un soi de istorioare tembele împachetate în clipuri publicitare, despre familii fericite care se strâng în jurul mesei din sufragerie ca să celebreze un nou detergent pentru vase (şi creier).

De ce se sinucid - la propriu şi la figurat - tinerii, de ce vor să evadeze din lumea hâdă şi prost dimensionată pe care le-am tricotat-o? De frică. De lehamite...