„Nu există pe pământ alt popor care, năzuind la glorie şi eroism, să apere o ţară atât de mică împotriva atâtor duşmani." (Mirosław Orzechowski)

Orice s-ar apune astăzi despre naţiunea româna, oricât patos detractor ar răzbate din vitupirantele lor guri aprinse de ură pentru istoria noastră, e în zadar, „căci până şi pietrele vorbesc" - cum spunea Mântuitorul - despre cine şi ce-au fost: şi anume cel mai vechi popor din Europa. Descoperirile de la Tărtăria, o scriere mai veche decât cea cuneiformă din vechea Mesopotamie, de peste 7000 de ani, din vremea în care atlanţii ridicau Marile Piramide Keops, Kephren şi Mykerinos, sunt cu adevărat grăitoare. Domnul dr. ing. Dan Ion Predoiu are darul excepţional de a revigora istoria multimilenară a neamului nostru traco-geto-dac şi de a pune în valoare nu doar vechimea acestui minunat popor (cel dintâi creştinat în Europa, prin Sf. Ap. Andrei, în Scytia Minor - Dobrogea de azi), dârzenia lui, limba valahă, care nu era altceva decât, poate, latina primară, ce-au folosit-o, mai apoi, înşişi romanii, dar şi puternicele personalităţi ale spiritualităţii romaneşti: poetul Mihai Eminescu, respectiv marele istoric Nicolae Iorga. Domnul Dan Ion Predoiu face un excurs ce porneşte dinspre străluciţii istorici şi geografi greci şi latini (Platon, Aristotel, Plutarh, Sofocle. Suetoniu, Tacitus, Pliniu cel Bătrân, Ptolemeu, Strabon, Clemens de Alexandria, Criton, Cicero, Cezar, Dio Cassius, Diodor din Sicilia, Herodot, Iordanes, Iulian Apostatul, Titus Livius, Lucian din Samosata, Ovidiu, Traian, Vergilius, Xenophon etc.) şi ajunge până înspre zilele noastre, uimindu-ne cu volumul foarte mare de informaţii de ordin lingvistic, geografic, etnografic, istoric (cu asupra de măsură) etc,, încât îi dăm dreptate Domniei Sale când afirmă că timp de o mie de ani s-a urmărit cu obstinaţie (şi, ce e mai rău, s-a reuşit în mare parte) să ni se pună o cupolă de plumb peste denumirile de „dac" şi de „Dacia".

Dacă Europa catolică „s-a conformat" poruncii romane şi papale, iată că noi, urmaşii dacilor, am rămas la fel de viguroşi, demni, de o bărbăţie ce a făcut să tremure Roma timp de peste 400 de ani, Roma însăşi plătindu-ne tribut sub împăraţii Maximus, Honoriu, Galeniu etc. Şi-apoi, cum ai putea să pui sub obroc lumina?! Nu poţi să râzi de pe harta Europei şi-a lumii un popor precreştin, care încă din vremea lui Zamolxes credea în înviere, nemurirea sufletului. Cum să nu admiri un asemenea popor atât de puternic şi atât de înţelept, care se întindea de la izvoarele Vistulei până pe ţărmii Adriaticei, până la Troia şi până la Nipru?! Eminescu, lorga, Desuşianu, Treboniu Laurian, Xenopol, cronicarii munteni şi moldoveni, dar şi istoricii (inclusiv ungurii; vezi Codex Rohonczi) ştiau prea bine lucrul acesta. Şi-atunci cum ai putea să ştergi cu burete istoria unui asemenea popor?! Limba nu ne-a luat-o nimeni, nici datinile, obiceiurile, credinţa ortodoxă, cântecele şi dansurile populare, doinele, baladele, care se constituie (după cum foarte bine se ştie) în cel mai bogat tezaur folcloric din Europa! În toate acestea e vibraţie intensă, e lacrimă şi dor, e vieţuire în demnitate şi-n credinţă în Bunul Dumnezeu; e spiritualitate legănătoare în acest „spaţiu ondulatoriu", specific doar nouă, românilor, cum prea bine o spunea poetul-filosof al culturii Lucian Blaga. Aşadar, cât timp mai curge Dunărea-albastră şi-n Câmpia Română se înalţă-nspre cer în strae de rouă; cât Carpaţii se ridică-n picioare, bat din palme şi cânta sub luna cea nouă, dacii vor fi, pretutindeni şi-n veac, tot ce au fost şi-au rămas: arc de sânge peste lume-ntinzând, cu braţul vânjos, având cazania mierii în glas.