Prof. univ. dr. Corvin LupuÎncă nu am ajuns atât de corect politic încât să cred în frăţietatea universală a oamenilor sau în posibilitatea existenţei acesteia, nu am ajuns să cred că toate rasele şi etniile sunt «o apă şi un pământ», că străinii ţin la România la fel de mult ca şi românii, că toţi minoritarii ţin la România, cât şi românii.

Preambul la articole despre relaţiile româno-evreieşti

Din prima zi a perioadei post-comuniste, în 22 decembrie 1989, noua conducere a României, instalată prin voinţa alianţei sovieto-occidentale care a organizat lovitura de stat şi răsturnarea regimului ceauşist, a renunţat la suveranitatea naţională. A fost una dintre cele mai mari trădări din întreaga istorie a României. În acea zi, în sediul Ministerului Apărării Naţionale, au intrat generali sovietici care au coordonat, alături de unii generali trădători din armata României, activităţile militare, inclusiv terorist-diversioniste, care s-au desfăşurat în acea perioadă. În acele zile, ambasadorii marilor puteri au început să dea „recomandări" cu putere de lege, după mulţi ani în care fuseseră obligaţi să respecte România. În aceeaşi zi, conspiratorii anticeauşişti şi puciştii au dispus deschiderea totală a frontierelor României, pentru o perioadă nedeterminată. Ulterior, au renunţat şi la legislaţia care ocrotea înstrăinarea patrimoniului cultural naţional. Mă opresc din înşiruirea acestui gen de ordine şi operaţiuni F.S.N.-iste. O parte a opiniei publice a înţeles atunci, în mod total eronat, că acestea sunt forme de manifestare a democraţiei. Neinformat de către fostul regim ceauşist, poporul nu sesiza nimic din ceea ce i se întâmpla şi din intenţiile noilor forţe politice, nici măcar acele acţiuni care, subminând evident ţara în ansamblul ei, ar fi putut să conducă până la destructurarea statului. Abandonarea suveranităţii de stat a dus la o rapidă reorientare a strategiilor minorităţilor naţionale din România şi, în consecinţă, a agendei lor de comunicare, de propagandă şi de revendicări.

Aceste elemente noi în proiecţia raporturilor minorităţilor naţionale cu statul român şi cu interesele majorităţii româneşti, atât ca abordare a trecutului, ca şi a revendicărilor formulate, ar merita un studiu în sine. În prezentele rânduri, ne mulţumim să menţionăm, într-o ordine care poate suferi reaşezări, câteva dintre aspecte. Instantaneu, începând chiar din ziua de 22 decembrie 1989, reprezentanţi ai unor minorităţilor naţionale, în mass media din România şi din afara ţării, s-au declarat victime ale întregii perioade a regimului socialist de stat, pe care, impropriu, îl numeau „comunist". În general, în fiecare regim politic din istorie, popoarele au suferit. În unele etape, mai mult, în altele, mai puţin. Desigur, în toate epocile, au existat şi perioade care au corespuns unor evoluţii favorabile, inclusiv pentru straturile sociale de jos ale popoarelor. În România, după decembrie 1989, unii reprezentanţi ai minorităţilor naţionale s-au referit la suferinţe, la lipsa unor drepturi şi la presiunea statului român asupra lor, ca urmare a calităţii lor de minoritari etnici. Aceleaşi acuzaţii la adresa statului român şi a majorităţii româneşti s-au făcut şi privitor la perioada interbelică. De relele comunismului din toate etapele, inclusiv din perioada ocupaţiei militare sovietice şi a gulagului regimului iudeo-bolşevic, erau vinovaţi doar românii, iar victime erau doar minorităţile naţionale, când, de fapt, în primii ani ai sovietizării României, situaţia era total inversă. Dintre minorităţile naţionale, cele mai vehemente critici la adresa presupuselor încălcări ale drepturilor lor de către români le-au formulat şi le formulează şi astăzi unii evrei şi unii unguri. După 1989, evreilor şi ungurilor li s-au alăturat şi unii ţigani şi, uneori, unii saşi. Aceştia din urmă au lansat acuzaţii potrivit cărora statul român i-ar fi vândut Germaniei „la bucată". La fel, au afirmat şi unii evrei. Realităţile au fost altele. România nu a fost deranjată de plecarea minorităţilor, care, în trecut, îi produseseră numeroase dificultăţi majore în relaţiile internaţionale şi subminau din interior politica statului. Este suficient să amintim tratatele de pace din 1878 şi de după primul război mondial, când minorităţile naţionale de la noi au fost folosite ca mijloc de şantaj asupra guvernului de la Bucureşti, în obţinerea independenţei naţionale şi a recunoaşterii României Mari.

În anii '60, Securitatea (aripa naţională) şi conducerea de partidului Muncitoresc, ulterior Comunist (partea românească) concluzionaseră că nu pot conta pe ataşamentul minorităţilor naţionale faţă de statul socialist român. Apoi, România, în anii '60, începuse o politică de anvergură internaţională şi avea interese foarte mari faţă de Israel şi faţă de Germania. Israelul, recunoscător pentru tratamentul îngăduitor al românilor faţă de evrei, în timpul celui de al doilea război mondial, a uşurat promovarea unor interese româneşti în S.U.A. şi obţinerea de credite. Germania era piaţă pentru produse româneşti de vârf şi a oferit guvernului român tehnologie. Faptul că statul român a avut pretenţia ca celor care emigrau să li se plătească şcolarizarea, nu mi se pare deloc exagerat. Statul cheltuise să-i formeze în specialităţile lor, iar ei plecau pentru a-şi oferi tot ce au deprins altor state. Pe lângă învăţământ, statul le-a plătit integral şi îngrijirea sănătăţii. În ţările în care plecau, aceste cheltuieli erau, în cea mai mare parte, în seama poporului. La timpul potrivit, nici Israelul şi nici Germania nu au contestat aceste plăţi. Din contră, România era respectată şi lăudată ca fiind singura ţară din zona de influenţă sovietică central şi est-europeană care a permis emigrarea minorităţilor naţionale către popoarele de care erau legate prin sânge. Glasurile acestor contestatari s-au ridicat după pierderea suveranităţii naţionale a României.

După decembrie 1989, „mulţi viteji se arătară". Privitor la emigrarea germanilor, astăzi nu mai este un secret faptul că ea a fost iniţiată de serviciile secrete germane, pentru a putea stabili punţi de legătură care să-i permită penetrare informativă în România. După 1989, statul german s-a răzgândit şi nu mai ştia cum să-i oprească pe saşi şi şvabi să emigreze, iar astăzi caută, fără succes, până în prezent, soluţii pentru o întoarcere a unui număr de germani în România.
În perioadele de instaurare a dominaţiilor străine, cum a fost cazul în România după 1944 şi după 1989, minorităţile naţionale au fost şi sunt principalul „cap de pod" al puterilor care au penetrat şi au preluat controlul. Din rândurile lor s-au recrutat foarte importanţi şi numeroşi „revoluţionari", care au fost susţinuţi să preia frâie importante ale conducerii centrale, iar apoi, cât mai multe dintre pârghiile puterii locale. Lista acestor nume este impresionantă. Există şi minoritari precum Sauactiv Saul Brukner (Silviu Brucan) care după 1944 au militat activ pentru sovietizarea României, iar după 1989, pentru lichidarea socialismului de stat. De ambele dăţi a învinuit românii pentru că au susţinut cele două regimuri opuse, capitalismul şi socialismul. Există familii minoritare care au procedat precum Brukner: tata a forţat românii să se sovietizeze, iar fii i-au certat pe români pentru că au făcut socialismul şi le dau lecţii de capitalism. Astfel de exemple sunt Leon Tismeniski şi fiul său Vladimir Tismăneanu sau Ernst Neulander şi fiul său Petre Roman. Ce să mai zicem de familia Oigenstein-Răutu-Oişteanu, mari comunişti în anii negrii ai ocupaţiei militare sovietice şi actualmente arbitrii ai comportamentului românilor faţă de minorităţi. Şi-au schimbat numele, unii de câte două ori, încât este greu de reţinut înrudirea. „Evreii ascunşi" există fără putinţă de tăgadă şi nu-şi declină etnia, nici numele anterioare din istoria familiei. De ce? Eu cred că ar trebui să fie mândri de apartenenţa la poporul evreu, pe care majoritatea, dacă nu toţi, îl slujesc, într-un fel sau altul, cel puţin promovând liniile lui internaţionaliste. În orice caz, mulţi dintre minoritarii etnici sunt strâns legaţi în modul unitar de acţiune privitor la învinuirea românilor, care a devenit pentru ei o adevărată profesiune de credinţă.

Astăzi, în România, sub puternică presiune externă asupra unor politicieni şantajabili şi corupţi , dacă este să credem informaţiile oferite de-a lungul anilor de mass media, există o legislaţie antisemită care nu se justifică, după părerea mea, ca şi a multor altor cercetători, pe care nu am căderea să-i invoc nominal. Probleme care sunt exclusiv în sarcina istoricilor, cum sunt raporturile româno-evreieşti din perioada celui de al doilea război mondial, au fost tranşate de politicieni, legiferate şi „bătute în cuie", după un bun plac agresiv, îndreptat împotriva oricui are alte păreri. Aşa s-a născut, „cu forcepsul", Ordonanţa 31/2002. În zadar a încercat vicepreşedintele Senatului României de atunci, profesorul universitar şi cercetătorul Gheorghe Buzatu să le explice mai marilor politici ai zilei că actul normativ este neavenit şi recunoaşte crima de genocid în contul poporului român. Conducătorii ţării erau chitiţi să nu asculte nici glasul ştiinţei şi nici pe cel al neamului românesc. Se închinaseră străinilor şi le promiseseră legea. Ordonanţa a fost iniţial respinsă în plen, dar a fost retrimisă la comisia de specialitate şi promovată pe uşa din dos, nedemocratic şi nelegal, după părerea mea. În anul 2004, s-a schimbat puterea. O parte a fostului F.S.N. era înlocuită de altă parte a fostului F.S.N. Unii au sperat în mai bine şi din punct de vedere naţional, dar, în 2006, Ordonanţa 31/2002 s-a transformat în lege. Legea 107/2006. S-au prevăzut amenzi usturătoare, ani grei de temniţă (până la 5 ani), desfiinţarea unor persoane juridice care intră sub incidenţa legii etc. Asta a fost democraţia care ne-au rezervat-o trădătorii din decembrie 1989, stăpânii lor de afară şi urmaşii lor, desprinşi din F.S.N.-ul creat ca urmare a colaborării sovieto-occidentale, în anul 1987. Nici regimul autoritar ceauşist nu a plăcut multor români, dar era al lor.

Astăzi, România nu mai este a românilor! Legislaţia actuală consacră delictul de opinie. Urmarea a fost imediată. Oameni de ştiinţă şi cultură au fost acţionaţi în Justiţie în baza Ordonanţei de Guvern Nr. 31/2002 şi acuzaţi de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, de pe lângă Guvernul României, devenit între timp autoritate autonomă. Unul dintre ei am fost eu. Paul Goma, Ion Coja şi alţii au suportat şi domniile lor o presiune mare. Dintr-o dată, problematica evreiască din România nu mai este cercetată decât de către cei care abordează o singură direcţie, cu ochelarii de cal bine fixaţi la tâmple, respectiv în direcţia de învinuire continuă a românilor, a statului român, a militarilor români, a jandarmilor, a grănicerilor, a funcţionarilor etc. Toată lumea este de vină pentru suferinţa evreilor, într-o vreme în care majoritatea românească suferea şi ea, enorm şi, în plus, mai şi sângera puternic pe frontul antibolşevic. Proiectele cuprinzând acest gen de scrieri lacrimogene despre suferinţele din trecut ale evreilor sunt cele care sunt imediat finanțate, promovate, publicate, iar autorii lor trecuţi pe „lista albă", pentru a fi promovaţi şi invitaţi la congrese, conferinţe, simpozioane, peste tot. Dacă cineva contrazice tezele prefabricate, pe orice bază, este imediat etichetat drept „antisemit", cu toate urmările pe care le presupune această etichetare, urmări care nu au nimic în comun nici cu libertatea de expresie, nici cu dreptul la opinie şi nici cu democraţia, în general. Realităţile istorice sunt mult diferite de tot ceea ce se propagă din interese politice şi economice, de supunere şi de dominaţie a unor popoare. La fiecare deformare a realităţii se mizează pe derutarea românilor, pe puterea de a crea imagini false, după modelul extraordinarei manipulări din decembrie 1989. Reuşita acelei manipulări, la scara de atunci, a încurajat pe toţi cei care au interesul să-i mintă pe români, „stupid people", cum ne-a declarat Brucan. Pentru combaterea antisemitismului, real, închipuit sau inventat, se cheltuiesc mari resurse financiare şi se mobilizează mijloace informative importante. Aceste cheltuieli trebuie justificate. De aceea, apariţia vreunui cercetător sau gânditor care îndrăzneşte să contrazică tezele oficiale, este o adevărată binefacere. Cerberii propagandei învinovăţitoare îşi intră de îndată în atribuţii, coardele glasurilor lor, bine acordate, se transformă într-un cor unic, gălăgios, iar textul este unul agresiv, care nu ţine cont de argumente ştiinţifice, de logică şi, adeseori, de bunul simţ. Nici dacă Justiţia şi Guvernul, în mod excepţional, nu le-au dat dreptate, cum a fost în cazul meu, în 2005-2006, propagandiştii evrei au continuat să-şi spună rolul, orbi şi surzi la orice altă părere. Majoritatea cercetătorilor români au abandonat cercetarea tematicii raporturilor româno-evreieşti şi s-au reorientat spre alte direcţii de cercetare. Aşa că rămân doar minoritarii şi unii români care le cântă în strună să abordeze aceste aspecte, iar poporul român rămâne cu crucea acuzaţiilor de genocid.

În ceea ce priveşte minoritatea maghiară, pe care am menţionat-o ca fiind, alături de evrei, o minoritate mereu nemulţumită de români şi istoria lor şi de autorităţile lor, este suficient să spunem că după ce au urcat permanent la conducerea României, pas cu pas, împânzind toate instituţiile statului, au trecut de la lupta pentru autonomie culturală la lupta pentru autonomie teritorială şi la contestarea calităţii de stat naţional unitar a României. Indiferent cât de sus au fost cocoţaţi la conducerea României, au slujit, în primul rând, Ungaria. Este suficient să citeşti lucrarea „Spionajul ungar în România" şi te convingi. Urmează lupta pentru desprinderea regiunilor locuite de secui şi de unguri de România, iar apoi racordarea lor totală la influenţa şi circuitul de interese al Budapestei. Etapele sunt identificate de multă vreme de către organele abilitate ale statului, dar, din servilism faţă de forţele externe care-i susţin pe unguri şi din interese electorale şi de guvernare a României, trădarea şi trădătorii sunt acceptaţi. Avem dovezi că de nenumărate ori, conducători ai României au neglijat total informaţiile oferite de Serviciul Român de Informaţii. Unii, cum ar fi Radu Vasile, au şi recunoscut acest lucru, iar recent, chiar directorul S.R.I., George Cristian Maior, s-a referit la faptul că informează unele instituţii ale statului şi nu se iau măsuri, nici când se încalcă legea. Şerpii sălăşuiesc la pieptul trecutelor şi viitoarelor victime. Din istorie, politicienii zilelor noastre nu au reţinut aproape nimic spre aplicare practică. După părerea mea, în societatea românească, interesul autorităţilor pentru problemele minorităţilor naţionale este constant menţinut peste nivelul intereselor majorităţii româneşti. Cu alte cuvinte, îi neglijăm pe români, în favoarea unor minorităţi naţionale, al căror ataşament faţă de aspiraţiile majorităţii şi faţă de statul român, din întreaga perioadă de la 1859 încoace, în general, a fost şi este, în cel mai bun caz, la cote scăzute, iar uneori, minorităţile au luptat făţiş împotriva intereselor majorităţii româneşti. În statele vecine trăiesc de trei ori mai mulţi români decât numărul minoritarilor etnici din România. Eu cred că interesul societăţii româneşti ar trebui să se îndrepte mult mai mult către aceşti români, decât către minoritarii din România. În fond, România ar trebui să fie în primul rând ţara românilor.

Discriminarea pozitivă este mult mai mult o formă impusă nouă de forţe străine, de favorizare a intereselor străine, în vederea exercitării de presiune şi control asupra majorităţii româneşti, prin intermediul minoritarilor etnici. Eu cred că democraţia, dacă ar exista, ar trebui să presupună drepturi egale pentru toţi cetăţenii ţării şi atât. Autonomiile pe criterii etnice, partidele politice pe criterii etnice, reprezentările parlamentare pe criterii etnice, învăţământul enclavizat al ungurilor, legi ca cele privitoare la antisemitism, exagerările din reglementările privitoare la discriminare, interdicţia de a-i numi pe unii minoritari după toate sinonimele din limba română (ţigan, jidan, bozgor) etc. etc. nu ţin de democraţie, ci sunt derapaje subminatoare ale majorităţii româneşti. De-a lungul anilor, cu deosebire în perioada 1956-1989, serviciile româneşti de informaţii au monitorizat, alături de toate celelalte probleme ale ţării, modul de gândire al minorităţilor naţionale şi raportarea lor faţă de statul român şi faţă de majoritatea românească. Desigur, această supraveghere s-a făcut cu mijloace specifice, inclusiv tehnice, chiar dacă nu la scara la care este astăzi supravegheată societatea românească de către serviciile de informaţii. Cu aceste prilejuri, s-au făcut ascultări şi interceptări de conversaţii din care s-a văzut, fără putinţă de tăgadă, nu numai că minorităţile etnice nu sunt ataşate faţă de statul naţional unitar român, dar că există puternice resentimente ale unor minoritari faţă de români. Eu nu pot să cuantific dimensiunea acestor resentimente, nu mă pot baza pe o cercetare ştiinţifică şi nu cunosc evaluările serviciilor de informaţii, în această direcţie, clasificate, dar, din experienţa mea, cred că fenomenul este extins. Nu cred că promovând interesele minorităţilor naţionale la un nivel indiferent cât de extins, se va dezvolta un ataşament al minorităţilor naţionale faţă de etnia română, încă majoritară şi faţă de statul naţional unitar român. De asemenea, ascunzând realităţile sub preş, nu cred că se contribuie cu ceva la scăderea riscurilor de securitate naţională pe care le reprezintă minorităţile naţionale. Pe de altă parte, abordarea acestor problematici în public de către cercetători, nu modifică raporturile minorităţilor naţionale cu majoritatea şi nici cu statul român, indiferent cât este el de slab, în acest moment istoric.

Acest gen de discurs pe care îl propun eu astăzi, în rândurile de faţă, este îndeobşte catalogat de supraveghetorii globalizării ca fiind „anti-european", „antisistem" etc. Unii mai numesc acest mod de abordare, „naţionalist" şi îi dau conotaţii peiorative, de parcă a fi naţionalist ar fi ceva rău, ceva imoral, ceva chiar ilegal. Este o prostie şi fie-mi iertat limbajul neacademic, dar îl folosesc tocmai cu rolul de a accentua că a fi naţionalist ar trebui să fie o mândrie, cel puţin pentru fiecare cetăţean, indiferent de etnie. Nouă, românilor, după 1989, ne este contestat dreptul de a fi naţionalişti, de către mai marii Europei şi ai Lumii. Suntem certaţi pentru aceasta. În schimb, ungurii, evreii, germanii şi ţiganii de la noi au dreptul să fie naţionalişti, iar nouă ni se cere să le finanţăm naţionalismul lor. Demnitatea românilor nu este apărată de nici o lege. Oricine ne poate acuza de orice, de la faptul că am fi nespălaţi, de incultură sau de hoţie, până la genocid. Unii minoritari ne-au numit „valahi împuţiţi". Nu există nici o lege a antiromânismului. În schimb, trădătorii din decembrie 1989 au făcut legislaţia antisemită, ca să ne băgăm noi înşine la închisoare, dacă ne referim la evenimente de acum 70-80 de ani, altfel decât vor cei care conduc în Lume „sistemul ticăloşit" (expresia nu îmi aparţine, ea fiind folosită pentru prima oară de actualul preşedinte al României).

La invitaţia redacţiei revistei „Art-emis", voi trimite spre republicare studii şi articole pe tema raporturilor româno-evreieşti, apărute în anii trecuţi. Cu această ocazie, doresc să menţionez că noi nu contestăm presupusul holocaust, pentru că nu este voie şi dacă am face-o, ne-ar putea costa 5 ani de închisoare. În august 2005, când Muzeul Memorial al Holocaustului din S.U.A. şi Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România îmi făcuseră deja plângere penală pentru contestarea presupusului holocaust, în baza Ordonanţei 31/2002, cauza fiind dirijată de Procurorul General al României, generalul locotenent Ilie Botoş, către unitatea competentă de Parchet, pe aeroportul din Viena a fost arestat şi întemniţat pentru trei ani cunoscutul scriitor britanic David Irving, acuzat de antisemitism. Sentinţa lui era definitivă şi a trebuit să fie executată. Ca o compensaţie pentru suferinţele îndurate din partea unor evrei, preşedintele Iranului i-a dăruit lui David Irving suma de 3 milioane de $. Lui Irving nu i s-a redus nimic din pedeapsă şi a fost eliberat în august 2008 şi, în ultima vreme, nu a mai scris despre problematica evreiască. Înaintea republicării unor studii şi articole în revista „ART-EMIS", doresc să asigur pe toţi cititorii acestei reviste că nu sunt antisemit şi nu urăsc minorităţile naţionale din România. Unii minoritari etnici însă, nu pot concepe critica adusă lor în lipsa „urii faţă de celălalt", pe care o invocă în mod repetat. Din contră, cred că fiecare dintre ele a avut contribuţii economice şi culturale importante, de-a lungul istoriei. Am apreciat totdeauna poporul evreu ca pe unul dintre cele mai de seamă popoare ale lumii, care a dat umanităţii personalităţi uriaşe, în număr mare. Zeci de generaţii de absolvenţi de studii universitare au auzit de la mine aceste afirmaţii. De asemenea, între prietenii cei mai buni ai vieţii mele s-au aflat numeroşi minoritari, mai ales saşi. În instituţiile în care am deţinut funcţii de conducere am avut în subordine unguri, saşi, evrei, un ceangău şi un ţigan. Nu am discriminat pe nimeni. Asta nu înseamnă că nu observ şi aspectele negative din istoria minorităţilor naţionale din România. Să dorească toate acestea să susţină că nu au făcut nimic rău niciodată? Doar nu sunt sfinţi. Sunt oameni cu calităţi, dar şi cu defecte, ca toţi oamenii.

Eticheta de antisemit, pe care mi-au pus-o nişte cetăţeni numiţi Radu Ioanid, Aurel Vainer sau Maximillian Katz, împreună cu tot felul de alte nonvalori este eronată şi slujeşte doar scopului de a se demonstra mai marilor evrei ai Lumii că şi în România există antisemiţi, că trebuie luptat împotriva lor, că trebuie finanţat în continuare, că este nevoie să se predea în şcoli holocaustul în loc de istoria românilor, că autorităţile statului român trebuie să ia măsuri împotriva acestor „antisemiţi", că trebuie făcută îndoctrinare, că trebuie continuate învinovăţirile etc. etc. La timpul potrivit, am scris studiile şi articolele pe tema raporturilor istorice româno-evreieşti cu bună credinţă, fără resentimente. Rezultatele cercetărilor mele au ajuns la concluzia că învinovăţirea românilor nu are suport ştiinţific, că dimensiunea suferinţelor evreieşti, pe care nu am contestat-o, ci am afirmat-o, este mult exagerată. Am pornit cu hotărârea că adevărul trebuie spus, dar şi scris, chiar „dacă s-ar prăbuşi cerul". Există puţin adevăr în societatea din actualul regim politic, dar atâta adevăr cât răzbate, ne este foarte necesar. „Să se prăbuşească cerul, dar să se facă dreptate", a spus un înaintaş şi afirmaţia a rămas butadă. Am luat butada drept pildă şi am încercat s-o aplic în toate cărţile, studiile, cursurile universitare şi articolele pe care le-am scris, în ultimele decenii.
Primul articol pe care îl voi trimite redacţiei spre publicare se intitulează „Impactul problematicii Holocaustului asupra României contemporane şi aspecte ale relaţiilor dintre români şi evrei" şi a fost publicat pentru prima oară în revista „Transilvania" nr. 3/2005. El a fost imediat urmat de plângerile penale la care m-am referit şi de reclamaţia la Guvernul României, dirijată spre judecare la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării. Dacă redacţia revistei se va afla sub o presiune pe care nu o va mai putea suporta, nu este nici o supărare din partea mea pentru că publicarea ar putea fi întreruptă. Sunt obişnuit cu cenzura şi cu lipsa dreptului la replică. La Sibiu, spre exemplu, aceste obiceiuri sunt promovate, în mod repetat, de către ziarul-proprietate personală a patronului Holdingului Atlassib şi acţionarul majoritar al Băncii Carpatica, actualmente condamnat pentru corupţie la 2,5 ani de închisoare, cu suspendare. Ziarul în cauză se compromite în acest fel sub conducerea unui cetăţean care se auto-numeşte „jurnalist". Jurnalismul într-un regim democratic nu ar avea voie să aibă nimic în comun cu cenzura de orice fel. Apreciez eforturile revistei „ART-EMIS" pentru promovarea adevărului istoric, culturii româneşti şi a românismului. În această perioadă foarte grea din istoria recentă a României, asemenea fapte sunt tot mai rare şi cu atât mai lăudabile.