INEDIT ŞI ŞOCANT!
Cel puţin într-o privinţă, istoria s-a dovedit darnică cu mai toţi tiranii secolului XX, şi nu numai... Lenin, Stalin, Mussolini, Hitler ş.a. n-au dus lipsă de conjuraţii şi lovituri de stat ori de palat, în care ei au fost implicaţi, fie ca simpli conspiratori, fie ca subiecţi ori ca autori, fie, de preferinţă, ca victime. Ilustrul publicist italian Curzio Malaparte le-a predat la timp elementele de bază ale fenomenelor, inclusiv acest principiu fundamental, preluat de la L.Troţki, care preferase să insiste asupra aspectului tehnic al problemei: „Pentru a prelua puterea într-un stat modern este nevoie de o trupă de asalt şi de specialişti: echipe de oameni înarmaţi, aflaţi sub comanda unor ingineri"[1]. Cu astfel de „ingineri", nici n-a fost de mirare că învăţăceii au devenit cu timpul, ei înşişi, „maeştri" în domeniu. Potrivit lui Troţki, o insurecţie se traduce printr-o „lovitură de pumn dată unui paralitic"[2], în vreme ce Ignazio Silone, alt specialist reputat în materie, a descoperit chiar o „artă" a înfăptuitorilor. Unul dintre personajele sale preferate şi mult stimate, un anume Toma Cinicul, a dezvăluit „scenariul", în sensul că, în ultimul act al unei lovituri de stat, este preferabil să survină fapta care „umple de onoare întreaga naţiune şi deschide larg porţile happy end-ului"[3].
Deşi lecţiile şi sfaturile n-au lipsit, surprinşi pe valul evenimentelor, autorii loviturilor de stat s-au prezentat - vai! - cu... lecţiile nepregătite, nefiind în măsură să probeze când şi cum se dă o lovitură de stat? Dacă există lovituri de stat patriotice, sau antinaţionale; progresiste, sau retrograde? Cât de mult se prelungesc consecinţele în timp şi spaţiu ale puciurilor şi, în egală măsură, cât costă ele, în bani şi mai ales în vieţi omeneşti? Survin de regulă aceleaşi situaţii nedorite: uzurpatorii oferă de regulă exclusiv răspunsuri optimiste, pentru a se constata apoi că nimic nu-i sigur sub soare. Excludem situaţiile în care, asemenea unor reacţii în lanţ, un puci antrenează un altul, iar dictatorii, prinşi în sarabandă, oferă întocmai spectacole binecunoscute în istorie în care tronurile ori scaunele se prăbuşesc unul după altul! În această serie s-a înscris şi puciul de la 23 august 1944, care a fost departe de-a se fi dovedit unul sută la sută „curat", aşa cum au intenţionat demolatorii lui Antonescu. Ei s-au străduit să dovedească că a fost o lovitură de stat „fără probleme", chiar patriotică şi progresistă, populată, în viziunea lor, doar cu eroi „pozitivi", iar în privinţa urmărilor, ele nu au putut fi decât... luminoase.
Să recunoaştem că în anul de graţie 1944 în România, zei sau semi-zei de-ar fi acţionat, dar nu a fost posibil cât timp lumea era cuprinsă în flăcări. România, ţară beligerantă, era disputată de atâţia, deopotrivă învingători şi învinşi. Binevoitori şi înţelegători, românii însă au ţinut pentru multe decenii data de 23 august 1944, când s-a proclamat capitularea în faţă Armistiţiului oferit de Stalin şi aliaţii săi anglo-americani, drept... zi naţională, pentru ca numai finalmente s-o includă în rândul celor marcate de doliul naţional; cum a fost în esenţă mereu şi rămâne până astăzi[4]. Potrivit documentelor de care dispunem, în 1943-1944 Mareşalul Antonescu a cunoscut în profunzime toate pregătirile opoziţiei şi ale Casei Regale vizând retragerea României din Axă şi instaurarea, în condiţii interne şi internaţionale propice, a unui cabinet Constantin Sănătescu. Deşi, cum s-a menţionat, până în ultimul moment, s-a păstrat ca alternativă, la insistenţele liderilor „istorici" Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, şi varianta unui cabinet Antonescu. Mareşalul, graţie îndeosebi notelor şi „surselor" S.S.I.-ului, în baza rapoartelor Direcţiei Generale a Poliţiei şi ale Inspectoratului General al Jandarmeriei[5], a avut cunoştinţă de toate acţiunile, „la zi", ale tuturor adversarilor politici, inclusiv comuniştii. Motivele pentru care n-a reacţionat au fost numeroase, dar, în prima ordine, a prevalat convingerea-i intimă (nefondată) cum că problemele aflate pe agenda zilei se puteau rezolva numai cu el şi prin el, ceea ce a constituit, după cum au dovedit-o derulările ulterioare, o eroare de proporţii pentru un şef de guvern şi de stat. Nu a funcţionat nici principiul că adversarul politic intern va fi acţiona reticent şi cu un înalt simţ de răspundere, mai ales dată fiind gravitatea situaţiei generale a ţării şi necunoaşterea problemelor. De acest lucru şi-a dat seama mai degrabă inamicul, precum, de exemplu, în septembrie 1944, când delegaţia română reprezentând noile autorităţi instalate după demiterea lui Antonescu, fiind convocată la Moscova pentru semnarea Armistiţiului cu Naţiunile Unite, liderul comunist Lucreţiu Pătrăşcanu s-a dovedit intrigat pe motiv că V. M. Molotov şi URSS nu se manifestau aceeaşi „receptivitate" faţă de trimişii Bucureştilor la capitolul unor concesii admise României şi în privinţa cărora delegaţii lui Antonescu fuseseră, anterior lui 23 august 1944, asiguraţi. Răspunsul primit din partea demnitarului sovietic, pe cât de sec, pe atât şocant şi de real: „Pentru că Antonescu reprezenta poporul român, iar dv. (nu reprezentaţi decât) o aventură!"[6].
Pe de altă parte, Mareşalul - defecţiune de viziune ori efectele mediului balcanic bucureştean? - nu a pus mare preţ pe valoarea membrilor „Opoziţiei" şi nici pe şansa lor de reuşită. Din multitudinea de documente, reţinem rezoluţia lui Antonescu pe un raport al S.S.I. din 23 iunie 1944, intitulat „Notă cu privire la chipul în care apreciază Maniu posibilităţile de armistiţiu ale României". Era exact cu două luni înaintea puciului, iar Mareşalul, luând act de manevrele persoanelor implicate în preparative, le prezicea, fără pic de reţinere, un „rol de ciocli care se pregătesc să moară omul şi să-i ia în primire cadavrul! Frumos, foarte frumos şi mai ales patriotic rol şi-au asigurat". Cât priveşte moralitatea complotiştilor, nişte „păioase", ei reprezentau „toate zdrenţele (care) s-au adunat de vânt la colţuri de stradă şi gunoaie" [7]. Pentru desfăşurarea războiului mondial în ansamblu, luna august 1944 s-a dovedit a fi fost una dintre cele mai bogate în evenimente militare şi politico-diplomatice decisive pentru determinarea cursului ostilităţilor într-un sens unic - prăbuşirea Germaniei şi, deopotrivă, a celorlalte state rămase fidele Berlinului. În context, România nu a constituit o excepţie, mai ales din perspectiva confruntării dintre cele două grupuri de armate care se înfruntau în zonă - Fronturile 2 şi 3 Ucrainene, din partea URSS, şi Grupul de Armate German „Ucraina de Sud" în cadrul căruia acţionau şi trupele române (în total, aproximativ 2.000.000 de oameni). În vara anului 1944 apropierea uraganului a devenit iminentă. La 23 mai 1944, în şedinţa guvernului, Mareşalul Antonescu a subliniat cum că „ „pe front se prevede în curând dezlănţuirea furtunii". General-colonel Hans Friessner, la puţin timp după ce preluase comanda Grupului de Armate „Ucraina de Sud" şi numai cu patru zile înaintea ofensivei sovietice în zonă, s-a declarat convins că sovieticii urmau să lovească între Prut şi Siret. Şi, în adevăr, în zorii zilei de 20 august 1944, după succesele în serie repurtate de Armata Roşie în toate sectoarele Frontului de Est, pe „verigile" care legau ţinuturile Careliei de acelea ale Ucrainei apusene, Fronturile 2 şi 3 Ucrainene s-au pus în mişcare în cadrul operaţiunii Iaşi-Chişinău. A fost una dintre cele mai mari ofensive declanşate în cursul celui de-al doilea război mondial şi, în funcţie de rezultat, una „dintre cele mai reuşite"[8]. Întrucât, avându-se în vedere că după numai trei zile s-a produs cotitura României în război, iar în zona Chişinăului Hitler a pierdut pentru a doua oară, şi atunci definitiv, Armata a 6-a germană, desfăşurările militare din zonă au deschizând U.R.S.S.-ului „poarta Balcanilor" şi, nu mai puţin, a Europei Centrale. Totul a căpătat, în viziunea unuia dintre cei mai de seamă istorici militari ai veacului XX, l-am numit pe faimosul istoric militar şi strateg britanic Sir Basil Liddel Hart, proporţiile unui nou Stalingrad[9].
Insuccesele trupelor germane şi române au fost rapide şi tulburătoare[10]. Între 20 şi 22 august 1944, Mareşalul însuşi s-a deplasat în zona frontului, la Bacău, la Comandamentul Armatei a 4-a române şi la Tg. Ocna, la Statul Major al lui Friessner. Pericolul ce se profila asupra României era imens - tăvălugul sovietic ameninţa însăşi inima României, Capitala şi zona petroliferă, ambele de însemnătate vitală pentru continuarea războiului. Este adevărat că Mareşalul Antonescu mai dispunea de câţiva „aşi în manşetă" pentru a mai spera să răstoarne cumva cursul operaţiunilor militare, dar, în primul rând, nădăjduia să stăvilească ofensiva inamicului pe aliniamentul Focşani - Nămoloasa - Brăila. Pentru aceasta, l-a avertizat Mareşalul pe Friessner, la 22 august 1944, se impunea ca, prin eforturi conjugate, trupele germane şi române să bareze înaintarea Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene înainte ca ele să atingă faimoasa linie de apărare, pentru că, în caz contrar, România avea să fie „pierdută". Conducătorul statului român a dezvoltat un atac fulminant la adresa Înaltului Comandament german în privinţa modului în care nu reuşise să organizeze apărarea României[11], pentru ca, finalmente, să cuteze a prevedea cu deplină luciditate: „Fără Mareşalul Antonescu, România ar fi poate astăzi o jertfă a anarhiei şi a puterilor duşmane Germaniei"[12]. Era însă, deja, prea târziu!
Ajungem la episodul cardinal - arestarea Antoneştilor. Din radiografia zilei de 23 august 1944 , desprindem următoarele: La 23 august 1944, în epicentrul evenimentului - arestarea Antoneştilor (la Palatul Regal din Calea Victoriei) s-au aflat cel puţin 30 de persoane, care, ulterior, au depus mărturii, verbal ori în scris[14]. Calitatea surselor, în funcţie şi de aceea a oamenilor, diferă şi, se înţelege, valoarea probelor este inegală. „Izvorul" Ioan de Mocsonyi-Styrcea este (asemenea personajului, care în 1947-1963 a răvăşit închisorile comuniste) execrabil, deci inutilizabil; altele sunt aproximative, atestând clar dorinţa autorilor de-a se propulsa tardiv pe roluri marcante în desfăşurarea faptelor (în ordine, D. Dămăceanu, Emilian Ionescu, C. Sănătescu, aşadar, toţi militari); nu lipsesc probele dezinhibate (Lucreţiu Pătrăşcanu, Bellu Zilber), nici cele dezlânate (Emil Bodnăraş, C. Agiu), după cum nici altele „fardate" şi voit studiate (Regele Mihai, diplomaţii de la Curte). În categoria, rară, a mărturiilor sistematice şi precise le includem pe cele datorate lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Gh. I. Brătianu, Mihai Antonescu, Gheorghe Barbul, Grigore Gafencu şi Eugen Cristescu, iar în cea de excepţie, cuprinzând relatări şi declaraţii prompte şi exacte, unele chiar adnotate (chiar dacă în închisoare), care rezistă tuturor confruntărilor, se înscriu toate materialele bucurându-se de girul Mareşalului Antonescu. Faptul nu este întâmplător, de vreme ce, în 1944-1946, era cel dintâi interesat de aflarea şi stabilirea adevărului. Este un element remarcabil, care recomandă precis sursele fundamentale, de la care trebuie să pornim şi la care să revenim în analize. Dintre documentele ce poartă semnătura Mareşalului, distingem ca fiind de o valoare excepţională:
- Documentul intitulat „Însemnări din celulă", aşternute într-o agendă din 1930 a Regelui Carol II, chiar în seara demiterii (aprox. între orele 21 şi 23), după ce Mareşalul şi Mihai Antonescu au fost încuiaţi în aşa-zisa cameră-safé a Casei Noi. Documentul, ţinut ascuns vreme de decenii, a fost scos la lumină, în 1980, de către Gh. Teodorescu (fost în garda Palatului) şi se păstrează în original.
- Detaliile furnizate de I. Antonescu în cursul interogatoriilor conduse de Avram Bunaciu, la 15 şi 20 aprilie 1946, în cadrul pregătirii procesului „Marii Trădări Naţionale" din 6-17 mai 1946. De reţinut că ex-mareşalul a revăzut şi corectat, cu acribie ştiinţifică, toate filele dactilografiate ale interogatoriilor şi, în unele cazuri, nemulţumit, a solicitat să fie re-audiat. Aşa s-a întâmplat cu textul primei audieri pe tema 23 august 1944, când pe marginea interogatoriului din 15 aprilie 1946 a consemnat:
„Declaraţiile (mele) nu sunt înregistrate total şi nici în propriile fraze (exact). De aceea apar atât de incoerente. Mareşal Antonescu"[15].
În consecinţă, Avram Bunaciu l-a chemat pe deţinut la un nou interogatoriu, la 20 aprilie 1946, din care extragem fragment care urmează. Juxtapus textului amintit al „Însemnărilor din celulă", textul ne oferă, fără discuţie, descrierea cea mai completă şi veridică, exactă a desfăşurării audienţei istorice de la Palat din 23 august 1944 (aproximativ între orele 15,15 şi 17,30) . Să-l parcurgem: „[...] Mergând la Palat [în după-amiaza de 23.8.1944], l-am găsit pe culoare pe d-l Mihai Antonescu şi am mers împreună la Rege. Am văzut în curte tancurile pe care mi le ceruse să se apere de nemţi. Ţevile erau îndreptate spre casă. Atunci, în faţa lui Mihai Antonescu şi Sănătescu, i-am spus că nu mai e nimic de făcut şi că aşteptăm numai un răspuns de la domnul Clodius şi scrisoarea partidelor politice. Sănătescu se scoală şi spuse: «Vi le aduc eu». Regele a ieşit din cameră şi după o jumătate de ceas s-a reîntors cu un pluton de soldaţi din garda Palatului[17] cu revolverele în mână. Surprins, am spus: «Ce înseamnă aceasta, Majestate?». În timpul acesta m-a luat de coate un maior (Anton Dumitrescu) pe care l-am făcut «mişel». Lui Sănătescu i-am spus: «Nu ţi-e ruşine, d-tale, om bătrân, să-l pui pe Rege, un copil, să facă astfel de lucruri neuzitate?». După ce Sănătescu mi-a spus: «Sunteţi arestat fiindcă nu aţi vrut să faceţi armistiţiu» şi i-am răspuns «Cum îndrăzneşti să afirmi că nu am vrut să fac armistiţiu?», Regele a trecut în altă cameră. După aceasta Sănătescu a făcut semn soldaţilor să ne scoată (din „Salonul Galben"). Am fost băgaţi într-o casă de fier în care-şi ţinea (presupun) d-na Lupescu bijuteriile. Era o încăpere mică, lipsită de fereastră, fără scaune. Am stat până la 4, când a venit d-l «Ceauşu»[18] care ne-a dus într-o casă de la periferie (în Bucureşti) unde am stat 8 zile (până 30 august 1944), când ruşii ne-au ridicat şi dus la Moscova"[19].
Ce se desprinde, în mod sigur, din textul de mai sus, care repetăm, trebuie coroborat cu Însemnările din celulă ale Mareşalului, precum şi cu alte mărturii? Neputând cuprinde totul, vom proceda selectiv, reţinând esenţialul şi surprinzând mobilul faptelor întâmplate:
- În 22-23 august 1944, Antonescu luase ferm decizia de a încheia Armistiţiul cu Naţiunile Unite, lucru comunicat şi, deci, bine cunoscut complotiştilor.
- I. Antonescu fusese rugat de fruntaşii partidelor istorice (Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, I. Mihalache, Gh. I. Brătianu, C. Titel Petrescu) să conducă el operaţiunea de semnare a armistiţiului.
- Mareşalul fusese ferm convins până atunci că retragerea României din Axă şi semnarea armistiţiului trebuiau realizate numai după avertizarea lui Hitler. De altfel, în seara de 22 august, revenind de pe frontul din Moldova, el i-a exprimat precis lui Carl Clodius, pe care l-a primit la Preşedinţia Consiliului de Miniştri din Bucureşti, intenţia ca România să se desprindă de Axă, precizându-i că mai aştepta răspunsul Berlinului încă 24 de ore, până la 24 august 1944, orele 18,00. Dar, în clipa în care, la Snagov, în 23 august 1944, aproximativ la ora 11,00, Ion Antonescu a căzut la înţelegere cu Gh. I. Brătianu, în prezenţa lui Mihai Antonescu, vice-preşedintele Consiliului de Miniştri şi titularul Externelor, ca istoricul să-i aducă o „scrisoare de garanţie" semnată de liderii istorici în sensul că ei erau de acord cu condiţiile armistiţiului (cedarea provinciilor istorice din Est în folosul U.R.S.S., despăgubirile de război etc.), din acel moment, aşadar, Mareşalul s-a declarat dispus să nu mai aştepte „acordul" lui Hitler.
- De „scrisoarea de garanţie", Antonescu avea nevoie la vizita anunţată telefonic de la Snagov Palatului Regal pentru ora 15,00, de faţă fiind chiar Gh. I. Brătianu. La rândul său, istoricul se angajase ferm să aducă documentul până la ora 15,00 dar, nefiind posibil, s-a deplasat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri din Bucureşti, în jurul orei 15,00, pentru a-i face cunoscut lui Mihai Antonescu acordul deplin al liderilor istorici, urmând să prezinte „scrisoarea de garanţie" în cursul serii, pentru a fi difuzată prin radio. Putem presupune că Mihai Antonescu nu l-a înştiinţat imediat pe Mareşal asupra acestei comunicări, dat fiind, probabil că avea s-o facă la Palat, unde aveau să se întâlnească în minutele următoare la Rege, unul (Mihai Antonescu) ajungând mai devreme, iar celălalt (Ion Antonescu) cu oarecare întârziere. Ne conducem după condica de audienţe la Rege, aflată în păstrare la Biblioteca Academiei Române, unde se menţionează „intrările" la Palat: Mihai Antonescu - ora 15,00, Ion Antonescu - ora 16,15.
- Mihai Antonescu, care, înainte de sosirea Mareşalului, s-a întâlnit cu Regele şi generalul Constantin Sănătescu preţ de 20 minute, le-a expus această „desfăşurare de forţe", precum şi intenţia de-a pleca cu avionul la Ankara pentru a negocia cu Aliaţii, mai ales că în 22-23 august 1944 făcuse patru intervenţii diplomatice oficiale şi urgente prin Ankara.
- Regele l-a rugat pe ministrul de Externe să rămână la Palat, urmând a reveni o dată cu Mareşalul, când acesta avea să ajungă în Calea Victoriei.
- Această pauză, de numai 30 de minute şi care s-a ivit întâmplător, avea să le fie fatală Antoneştilor, dar iată cum şi de ce:
- Suveranul, reîntâlnindu-se în răstimpul cu colaboratorii săi, în biroul regal de lucru din Casa Nouă, situat vizavi de Salonul Galben, unde aveau să fie primiţi şi arestaţi Antoneştii, a fost sfătuit de complotişti să-l preseze pe Mareşal să semneze imediat armistiţiul.
- Este posibil ca Mihai Antonescu să nu-l fi înştiinţat pe Ion Antonescu de acordul verbal adus de Gh. I. Brătianu la Preşedinţie înainte de ora 15,00, deşi nu credem[20]. Admiţând că l-a înştiinţat, Mareşalul mai mult ca sigur a apreciat gestul ca insuficient şi, de aceea, în cursul ultimei audienţe la Rege, nici nu l-a avut - după cum deducem din „Însemnările din celulă" - în consideraţie. Numai aşa se explică cum, venit pentru a discuta soluţia Armistiţiului, Mareşalul a respins sugestiile şi solicitările presante ale Regelui în direcţia unui armistiţiu imediat. În plus, Antonescu venise la Rege ca să-l informeze, iar nu să-i raporteze ori să realizeze ceva (armistiţiul!) împreună. Înainte de orice, Mareşalul nu era omul - nici chiar în acele momente cruciale - care să asculte recomandările Suveranului, un „copil", cum l-a calificat de altfel în cursul întrevederii, iar aceasta pentru că în problema armistiţiului Conducătorul avea deja planul său şi n-a admis sugestiile venindu-i din partea „cuibului de vipere" de la Palat.
- Din aceste contradicţii şi neînţelegeri avea să rezulte, puţin după ora 17,00, respingerea de către Mareşal a sugestiilor Regelui, iar, finalmente, arestarea Antoneştilor!
- Care era deosebirea de soluţii între cele două tabere - complotişti şi victimele posibile ale inversării de situaţii? Una enormă, şi anume:
- Regele şi echipa sa apreciau că era suficient să se anunţe arestarea Antoneştilor şi întoarcerea armelor, pentru ca Aliaţii - iluzie deşartă - să se grăbească să ofere României Armistiţiul, şi încă în cele mai bune condiţii! Or, se cunoaşte prea bine, nu avea să fie aşa. N-a fost admis nici un Armistiţiu, iar presa internaţională („Times", „New York Times" ş.a.) de a doua zi s-a precipitat a vorbi despre capitularea României , care, efectiv, se produsese.
- I. Antonescu urmărea, dimpotrivă, ca să se încheie efectiv un Armistiţiu, pentru un anume segment al frontului, şi ale cărui consecinţe, mult mai favorabile decât ale unei capitulări de genul celei menţionate, ar fi fost incontestabil pozitive!
În aceasta a constat esenţa faptelor desfăşurate. Imediat, trupele sovietice au ocupat România, ele fiind literalmente „aduse", iar guvernul Constantin Sănătescu, tocmai instalat, surprins şi dezamăgit, avea să protesteze cel dintâi împotriva situaţiei intervenite. Efectele loviturii de stat, departe de-a fi fost „convenabile", începură să se repercuteze chiar împotriva complotiştilor şi, în perioada imediat următoare, deopotrivă cei victorioşi şi cei învinşi la 23 august 1944, aveau să suporte din plin consecinţele de cataclism ale unui act istoric înfăptuit în pripă şi prost conceput. Era, poate, răzbunarea istoriei, la care aveau să se refere Ion Antonescu, în detenţie la Moscova ori la Bucureşti (1944-1946)? Sau, după cum au întrevăzut victimele complotului, „blestemul Mareşalului"?! Nu ştim, cu toate că raportul de cauzalitate nu era nicidecum fantezist. Astăzi, în temeiul documentelor şi a extinderii distanţei care ne separă în timp sau de „ oamenii cari au fost" (după expresia fericită a inegalabilului Nicolae Iorga), este posibil să conchidem că la 23 august 1944 a intervenit trădarea! Fie numai pentru că, de exemplu, în acel moment, Ţara era încă, aşa cum a fost oricând după 22 iunie 1941, într-un război naţional, pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, premisă a refacerii României Mari, şi pentru distrugerea comunismului. Or, din clipa următoare arestării echipei Mareşalului Antonescu şi anunţării „Armistiţiului", s-a produs ocupaţia brutală a Armatei Roşii. De unde până atunci România fusese un satelit al Germaniei, în acel moment s-a declanşat, în plus, procesul comunizării forţate a ţării, iar Armata Română a fost trimisă pe Frontul de Vest fără ca Bucureştii să primească - cel puţin în compensaţie, precum Italia - statutul de cobeligeranţă. Oricât de scumpă ne-ar fi obiectivitatea, implicarea unor personaje în desfăşurarea unor fapt nefaste, cu grave consecinţe immediate ori străbătătoare în timp peste decenii, nu trebuie în nici un fel să întunece judecata istoricilor.
[1] Cf. Curzio Malaparte, Tehnica loviturii de stat, Bucureşti, Editura Nemira, 1996, p. 99.
[2] Cf. Ignazio Silone, Şcoala dictatorilor, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1992, p. 144.
[3] Ibidem, p. 148.
[4] Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului românesc, vol. 5, Bucureşti, Editura Vremea, 2005, p. 15.
[5] Vezi Arhivele Naţionale ale României. Arhivele Istorice Centrale, Bucureşti (în continuare, se va cita ANIC), fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri – Serviciul Special de Informaţii, dosar 6/1940; idem, dosar 10/1943; idem, dosar 25/1943; idem, dosar 64/1943, vol. I-II; idem, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 244/1944.
[6] Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului românesc, vol. 5, p. 18-19.
[7] ANIC, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri – Serviciul Special de Informaţii, dosar 30/1941, f. 73. Vezi, de asemenea, Mircea Bălan, Istoria trădării la români, II, ediţia a II-a, Timişoara, Editura Eurostampa, 2002, p. 402 şi urm.
[8] Henri Michel, La Seconde Guerre mondiale, II, Paris, PUF, 1969, p. 209.
[9] B. H. Liddell Hart, History of the Second World War, London, Cassell, 1971, p. 585.
[10] Platon Chirnoagă, Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei Sovietice. 22 iunie 1941-23 august 1944, ediţia a IV-a, Iaşi, Editura Fides, 1998, p. 328-329.
[11] Ibidem, p. 338-342.
[12] Ibidem, p. 342.
[13] Vezi Gh. Buzatu şi colaboratori, Istoria unei zile, Iaşi, Editura Academiei, 1979.
[14] Gh. Buzatu, coordonator, Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, p. 274-278; Eftimie Ardeleanu, Armata şi actul de la 23 august 1944, în mss. (referat la doctorat, aprilie 2000); Alexandru Oşca, Protagoniştii actului de la 23 august 1944. Destăinuiri contemporane, în „Revista Istorică", Bucureşti, t. XV, nr. 5-6/2004, p. 27-42; Gh. Neacşu, ed., 23 august 1944 în arhivele comuniste, Bucureşti, Editura Majadahonda, 2000; general-maior M. Varia, 23 august 1944. Studiu, Bucureşti, 1993 (xeros); relatarea generalului Aurel Aldea (editor Claudiu Secaşiu, revista "22", nr. 34/1998, p. 8-9); relatările lui Corneliu Coposu (apud Gh. Onişoru, Instaurarea regimului comunist în România, Bucureşti, 2002, p. 118-120) şi Gh. Brătianu (apud Gh. Buzatu, Claudiu Secaşiu, Din arhiva istorică a României contemporane, I, în "Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie ", Iaşi, t. XXII/2, 1985, p. 679-684; Traian Golea, Actul de la 23 august 1944, văzut de Regele Mihai ca autor. Critici: Horia Sima, Pamfil Şeicaru, C. W. Forester, Hallandale/Florida, Studii Istorice Româneşti, 2001; Gh. Buzatu, Cezar Mâţă, Complotiştii de la 23 august 1944. Câteva biografii paralele, în Gh. Buzatu, V. F. Dobrinescu, Horia Dumitrescu, coordonatori, România şi al doilea război mondial, Focşani, Editura DMPress, 2000, p. 297-337.
[15] Arhiva CNSAS, Bucureşti, fond 40 010, "Tribunalul Poporului", 1946, vol. 44, f. 108.
[16] Cf. şi relatarea lui Ion Mihalache, după declaraţia lui Eugen Cristescu din 14 aprilie 1946 (apud Cartea Albă a Securităţii, I, p. 259).
[17] Adăugat de ex-mareşal în text.
[18] Emil Bodnăraş.
[18] Arhiva CNSAS fond 40 010, vol. 44, f. 169-170; cf. şi Procesul Mareşalului Antonescu, vol. 3, editor Marcel-Dumitru Ciucă, Bucureşti, 1998, p. 444-445.
[20] În varianta I a interogatoriului din 20 aprilie 1946, Ion Antonescu a tăiat fraza următoare privind promisiunea lui Gh. I. Brătianu de-a reveni cu "scrisoarea de garanţie": „N-a sosit nici el [Gh. I. Brătianu], nici Mihalache până la ora 3, când aveam audienţă la Rege" (Arhiva CNSAS, fond 40 010, vol. 36, f. 84-85).
[21] Vezi Gh. Buzatu, ed., Românii în istoria universală, vol. II/2, Iaşi, 1988, passim.