Sunt multe evenimentele petrecute în această ultimă jumătate de an care ar fi putut să facă obiectul acestui editorial. Poate că cel mai de actualitate ar fi pandemiademia provocată de noul coronavirus (Covid-19), care este în plină desfăşurate şi care a reuşit să ne modifice stilul de viaţă şi să ne introducă în altă dimensiune, cea a pericolului iminent generat de un inamic invizibil. Tot ce nu cunoşti te înspăimântă. Dar despre Covid-19 se scrie atât de mult zilele acestea încât am considerat că este mai bine să mă orientez către alte subiecte. Până la urmă m-am hotărât să trec în revistă unele evenimente care au impact geopolitic imediat, afectează direct România, sugerează accentuarea tendinţei de deteriorare a climatului de securitate mondial, de revenire la acţiunile specifice războiului rece, dar şi la erodarea democraţiei liberale prin compromiterea ei.

Voi începe cu vecinătatea apropiată a României şi anume cu Rusia şi voi menţiona numai două aspecte. Primul este legat de dezbaterile din Duma de Stat pentru schimbarea constituţiei Rusiei. Scopul nedeclarat al preşedintelui Vladimir Putin este acela de păstra, într-o formă sau alta, puterea. Prin modificările aduse constituţiei, alături de multe alte modificări ce aparent nu au nicio tangenţă cu această intenţie, se urmăreşte protejarea sa şi a celor care îl sprijină. Pierderea reală a puterii ar însemna, conform tradiţiei politice ruseşti, marginalizarea acestora… în cel mai bun caz.

La inaugurarea actualului mandat prezidenţial, Putin a promis să respecte constituţia ţării şi să nu facă nimic în afara ei. Acesta este motivul pentru care acordă atâta atenţie aparenţei de legalitate şi neimplicare. Aceasta fiind situaţia, putem să ne aşteptăm ca Putin să rămână preşedintele Rusiei până în anul 2036 când, cu puţin noroc, va atinge vârsta de 83 de ani. Astfel va realiza un record, acela de a deţine puterea pentru cea mai lungă durată de la Petru cel Mare până în prezent.

Al doilea eveniment care poate afecta major situaţia Rusiei este impactul nefast pe care COVID-19, alias Coronavirus, îl poate avea asupra economiei ţării. Dependenţa Rusiei de exportul de hidrocarburi este cunoscut şi tocmai aici este marea problemă generată de virus, deoarece cererea de petrol a scăzut dramatic atrăgând după sine o scădere periculoasă a preţului per baril.

În consecinţă, Arabia Saudită, al doilea producător şi exportator de petrol al lumii şi Rusia, care ocupă locul trei în lume la aceste capitole au intrat în coliziune, sau cum numesc analiştii, în război comercial. Reprezentanţii Riyadhului şi ai Moscovei s-au întâlnit recent în formatul OPEC+ pentru a încerca să ajungă la un acord privind limitarea pieţei cu petrol. Din păcate nu s-a ajuns la un acord ceea ce înseamnă că fiecare va încerca să lupte prin toate metodele pentru promovarea propriilor interese vitale. Arabia Saudită deja a preluat iniţiativa anunţând că va invada piaţa cu petrol (de la 10 milioane de barili pe zi în prezent poate ajunge până la 12 sau chiar 13 milioane de barili pe zi), oferind reduceri unor clienţi (China a profitat imediat de această oportunitate) şi anunţând intenţia de a scădea în continuare preţul petrolului.

Rusia a intrat în competiţie şi ministrul Energiei a anunţat o creştere a producţiei cu 500.000 barili pe zi. Ambele părţi afirmă că pot rezista mai mult decât cealaltă în condiţiile prelungirii acestei perioade de scădere a preţului petrolului. Specialiştii sunt de părere că Arabia Saudită are şanse mai mari în această competiţie, deşi Rusia are propriile avantaje. Astfel, Rusia, deşi are costuri de producţie mai mari (variază între 20 şi 40 dolari pe baril), are un sistem fiscal mai flexibil. Problema constă în faptul că până la referendumul pentru schimbarea constituţiei guvernul şi Putin nu-şi pot permite să adopte măsuri nepopulare. După ce Putin îşi va asigura perpetuarea la putere va putea să profite de flexibilitatea sistemului financiar rusesc şi să coboare taxele companiilor de petrol sub limitele de taxare naţionale. Scăderea preţului petrolului va afecta şi alte ţări active în acest sector, inclusiv S.U.A., dar Washingtonul nu va ezita să intervină în favoarea Arabiei Saudite, complicând şi mai mult situaţia Moscovei.

De la Rusia voi trece direct la cealaltă ţară care ne poate afecta major situaţia României, anume S.U.A. Dinamica S.U.A. în politica internaţională continuă să menţină atenţia analiştilor. Remarc în primul rând creşterea nivelului pericolului de izbucnire a unui conflict militar cu Iranul. Uciderea generalului Quasem Soleimani a accentuat pericolul şi a dus la escaladarea acţiunilor militare, dar şi a celor de propagandă. În privinţă eliminării generalului fac doar remarca că, în privinţa disputelor dintre actori statali, exista o înţelegere nescrisă: liderii să nu facă obiectul unor astfel de măsuri radicale orchestrate de state. Această cutumă a fost încălcată de Israel prin uciderea şeicului Yassin, liderul spiritual al Hamass-ului, deşi era la o vârstă înaintată şi paralizat, deci eliminarea lui a avut un caracter simbolic şi inutil. Eliminarea generalului Soleimani este la fel de inutilă, nefăcând altceva decât să radicalizeze confruntarea dintre cele două ţări.

În prezent, S.U.A. au mobilizat în zona Golfului două grupări de portavion, au trimis încă 4.500 de militari pe lângă cei 50.000 deja existenţi în regiune şi desfăşurările de forţe şi mijloace continuă. Deşi preşedintele Trump nu a demonstrat până în prezent un apetit prea mare pentru conflicte militare deschise, preferând mai mult măsuri coercitive de natură politică şi economică de tipul strategiei de „maximă presiune” în cazul Iranului, o grupare atât de mare de forţe nu poate să nu reprezinte un pericol de război. Probabil că acesta este şi motivul pentru care Senatul SUA a hotărât limitarea autorităţii preşedintelui de a iniţia acţiuni militare împotriva Iranului. Nu ne rămâne decât să vedem dacă va funcţiona.

Pe de altă parte, după un an de negocieri cu reprezentanţii Talibanilor, s-a reuşit semnarea la Doha, Katar, pe data de 21 februarie 2020, a acordului ce va permite retragerea trupelor americane din Afganistan şi începerea dialogului dintre facţiunile politice afgane aflate în conflict. Războiul din Afganistan este cel mai lung din istoria S.U.A., a presupus eforturi umane şi materiale enorme atât din partea americanilor dar şi a aliaţilor din N.A.T.O. şi nu numai. În pofida acestor eforturi rezultatele sunt minime. Tentative de a se iniţia convorbiri de pace cu Talibanii au mai fost şi în primul mandat al preşedintelui Obama, solicitările părţilor erau şi atunci aproape identice cu cele de astăzi, numai că atunci au fost respinse, mai ales datorită opiniilor ferme ale militarilor că pot câştiga războiul dacă au la dispoziţie mai multe efective. Până la urmă, chiar şi în condiţiile inconstanţei politice de a susţine efortul de război, promisiunea victoriei a fost falsă.

Militarizarea politicii externe a S.U.A. s-a dovedit un eşec peste tot: Irak, Afganistan, Siria, Yemen, Cornul Africii, Iran, până şi în Coreea de Nord. Definiţia lui Carl von Clausewitz potrivit căreia războiul este o prelungire a politicii prin alte metode este valabilă chiar şi pentru superputeri. Aceasta înseamnă că recurgerea la forţa armată este ultima soluţie, atunci când diplomaţia eşuează. De fapt termenul de hegemonie liberală atribuit modului în care acţionează SUA în plan global apare din ce în ce mai frecvent în studiile americane referitoare la ultimi 20 de ani în care S.U.A. s-au manifestat ca unică putere globală şi care coincid cu mandatele ultimilor trei preşedinţi: Clinton, Bush şi Trump. Au fost 20 de ani de război continuu, militarizare a politicii externe americane, pierderi mari materiale şi de prestigiu, disensiuni grave între aliaţi, câştiguri geopolitice mici. În acest răstimp SUA au ajuns de la poziţia de lider mondial incontestabil, promotor al democraţiei liberale care prin succesele obţinute atrăgea ca un magnet adepţi din toate colţurile lumii, la starea actuală: impredictibilă, autoritară, militaristă, fără o viziune de politică externă clară, incapabilă să propună un proiect economic global major.

Lumea în care trăim astăzi este infinit mai periculoasă decât cea din timpul războiului rece, acordurile de dezarmare nucleară au fost abandonate, asistăm la o cursă a înarmărilor periculoasă, alianţele se destramă, apar altele noi, lumea este polarizată. SUA și-a abandonat rolul tradițional de gardian al dreptului internațional.            Astăzi, nici prietenii, nici dușmanii nu prea știu unde se mai poziționează America. Am făcut aceste remarci nu fiindcă nu am încredere în capacitatea Washingtonului de a-şi reforma politica externă, de a reveni la ceea ce a fost, un model de democraţie liberală, ci fiindcă România o consideră aliat strategic şi, într-un fel, şi-a legat soarta de acest partener.

Trebuie să înţelegem bine ce aşteaptă America de la noi, în ce condiţii ne poate sprijini şi mai ales cum va acţiona în realităţi geopolitice diferite.