Scurt istoric - încercări de definire

Dezinformarea nu este o invenţie veche de 10, 50 sau 100 de ani. Nici măcar de 1.000 de ani. Nu este o modalitate prin care una dintre taberele aflate în conflict încerca să inducă în eroare tabăra adversă cu privire la intenţiile, efectivele (raportul de forţe), capacitatea de luptă, puterea şi eficacitatea armamentului şi tehnicii din dotare, etc. Acestea au fost la începuturi. Termenul a căpătat valenţe noi pe măsură ce societatea umană a evoluat, iar caracterul conflagraţiilor militare a căpătat dimensiuni din ce în ce mai mari, în funcţie de scopurile propuse și de mijloacele umane şi materiale aflate la dispoziţie.

Astăzi, datorită dezvoltării fără precedent a mijloacelor noilor tehnici de comunicare şi, în mod special, a vectorului informaţional aflat în plină expansiune - Internetul - informaţia se răspândeşte şi este receptată rapid oricând pe întreaga planetă, însă nu în parametrii ei reali, ci uneori total sau parţial alterată. În analiza datelor funcționează un principiu, cel al despărțirii zgomotelor de informații, adică al adevărului de minciună, ceea ce, de multe ori, este foarte greu fiindcă dezinformarea a atins nivelul de artă, iar setea oamenilor de informații din orice domeniu este atât de mare, încât discernământul suferă.

Media şi internetul, așa numita mass-media socială, reprezintă tot atâtea căi prin care se influenţează, orientează şi dirijează opinia publică, interesele şi motivaţiile umane, cunoştinţele, chiar dincolo de limitele propriilor voinţe şi simţuri. Suntem deja dependenţi de această reţea globală pentru a fi la curent cu ce se întâmplă peste tot în lume. Este adevărat că ştirile privind evenimentele globale au mai mult sau mai puţin un caracter manipulator şi deviant. Nevoia de a şti cât mai multe despre natura umană primează şi, slavă Domnului, aceasta este atât de diversă, de eterogenă şi de complicată, că este de ajuns să capteze interesul unei bune părţi a opiniei publice în detrimentul altor ştiri, mult mai preocupante şi importante.

Paradoxal însă, virtuţiile mijloacelor de comunicare în masă se constituie în tot atâtea puncte nevralgice, iar dependenţa noastră faţă de produsele operaţiunilor de dezinformare reprezintă o oportunitate extraordinară şi în ceea ce priveşte manipularea informaţiei. Viaţa a demonstrat că mijloacele „deviate” de manipulare şi de dezinformare pot schimba atitudini, comportamente, credinţe, idei, trăiri şi convingeri şi aceasta fără a se apela decât parţial sau deloc la mijloace violente.

Lumea noastră a devenit o lume hipermediatică şi hipermediatizată, dar în conglomeratul de mijloace de care dispune sistemul informaţional global accentul cade tot mai sporadic pe acurateţea şi calitatea informaţiei, importante devenind din în ce mai pregnant nivelul şi cantitatea audienţei. Nici un mijloc media nu trăieşte în afara audienţei şi atunci, în baza unor studii sociologice şi de piaţă, se caută informaţiile țintă care să capteze atenţia publicului mediu şi submediu ca pregătire. Societatea românească actuală, în contextul falimentului vizibil al sistemelor care constituie coloana vertebrală şi viitorul naţiunii (sistemele de educaţie şi de sănătate), oferă astăzi posibilităţi multiple manifestării operaţiunilor de dezinformare şi manipulare, deci de folosire a informaţiei în alt scop decât acela de a informa corect.

Dezinformarea şi manipularea au devenit astăzi adevărate fenomene sociale.

Multiplicarea considerabilă a surselor de informare din ziua de astăzi a facilitat acţiunea specialiştilor în dezinformare care operează cu obiective mai precise decât ne putem imagina (poate că unii cârcotaşi ar putea să afirme că „specialiştii” de care vorbeam mai sus sunt produsul vechii securităţi a lui Ceauşescu). Puțin probabil deoarece în epoca ceauşistă nu existau structuri specializate în domeniul dezinformării şi manipulării; nici nu aveau cum pentru că specialiştii în domeniile respective erau pregătiţi numai în Uniunea Sovietică, în academiile de specialitate ale K.G.B. şi G.R.U., unde românii nu prea aveau acces datorită poziţiei de frondă adoptată de P.C.R. faţă de P.C.U.S.

Nu trebuie să confundăm propaganda comunistă, care mai degrabă scârbea opinia publică decât să o convingă de minciunile sfruntate care se promovau, nici de sistemul de zvonistică, de tip „radio-şanţ”, care aveau în vedere atenuarea unor realităţi preocupante pentru traiul zilnic. Clica ceauşistă nu avea nevoie de instrumente subtile, sofisticate cum sunt cele de dezinformare deoarece avea la dispoziție toate structurile de forță prin care își putea impune voința. Evoluțiile ulterioare au dovedit că forța nu este o soluție pe termen lung și că răbdarea poporului are o limită. Poate că tocmai acest fapt a atras atenția celor interesați (organizații politice, instituții guvernamentale, structurilor specializate în război informational, etc.) că prin dezinformare obiectivele propuse se pot realiza mult mai eficient.

Dezinformarea a devenit o componentă esențială a războiului informațional, prezentă atât la război cât și pe timp de pace. În contextul artei militare contemporane, războiul informațional nu numai că este permanent, vizând deopotrivă aliați și inamici, dar este parte integrantă a războiului hibrid. Realitatea demonstrază că deși populația este oarecum conștientă de faptul că este manipulată nu știe cum să reacționeze eficient pentru anihilarea efectelor dezinformării și, de cele mai multe ori, devine cu mult prea mare ușurință victima acesteia.  Aşa cum menţionam în debutul lucrării, dezinformarea este la fel de veche cât este şi societatea umană, doar că nefiind studiată sistematic, nu a putut fi analizată şi definită ca atare decât mult mai târziu.

În urmă cu aproximativ 2500 de ani, într-o Chină sfâşiată de războaie interdinastice, a trăit generalul Sun Zi, o minte genială care în cartea sa, „Arta războiului”, a încercat să identifice factorii care pot asigura succesul în război. Dezinformarea practicată pentru inducerea în eroare a inamicului asupra propriilor intenții, metodele de slăbire a încrederii populației în conducători, descurajarea, slăbirea voinței inamicului de a lupta prin răspândirea de zvonuri false, și altele și-au găsit un loc central printre metodele propuse de Sun Zi. Cartea sa a exercitat o influenţă considerabilă asupra tuturor strategilor chinezi şi japonezi, mai mult, ea a fost studiată în şcolile de cadre de securitate ale fostei U.R.S.S. şi Chinei comuniste, şi cu siguranţă că se studiază şi astăzi într-un context actualizat. Dacă trei sferturi din lucrare se referă strict la artă militară, ultimul sfert ilustrează gândirea generalului chinez privind modalităţile de a învinge duşmanul fără luptă sau prin acţiuni de luptă neconvenţionale, asimetrice.

Cei care au studiat filozofia lui Sun Zi despre lupta armată, continuată în Europa de marii strategi eleni și romani, apoi de Machiavelli și Clausewitz, au înțeles importanța dezinformării, rafinând-o și adaptând-o la realitățile vremurilor lor. Procesul a continuat și cu siguranță va continua și are partea lui de merit în caracterizarea perioadei istorice în care traim ca secol al minciunii.

„Arta războiului” ni-l prezintă pe Sun Zi atât ca pe un mare comandant şi lucid doctrinar, cât şi ca pe un fin cunoscător al naturii umane. Lucrarea poate fi considerată unul din manualele de căpătâi ale serviciilor secrete pentru că, dincolo de ce prezintă autorul cu privire la activitatea de culegere a informaţiilor şi de dezinformare, prea multe lucruri noi nu s-au mai spus. Este adevărat, s-au schimbat tehnologiile, viteza de transmitere a informațiile, dar principiile au rămas aceleași.

Filip al II-lea al Macedoniei, care a trăit în secolul al V-lea Î.Ch., nu auzise cu siguranţă de Sun Zi şi de cartea lui, dar era pătruns de o filosofie asemănătoare: „Nici un oraş în care poate ajunge un catâr încărcat cu aur nu este de necucerit”. El nu se referea doar la necesitatea depistării şi cultivării venalităţii oamenilor, ci şi la înţelegerea importanţei locului şi rolului opiniei publice, precum şi la importanţa necesităţii de a manipula. Germania, în anul 1917, a organizat cea mai mare acțiune de dezinformare (a vagonului de plumb) în urma căreia Lenin, un exclus social profund afectat psihic, a ajuns şeful primului stat communist din lume.

Lenin a pus dezinformarea la rang de politică de partid şi de stat și a dat un impuls nou acţiunilor psihologice de intoxicare, iar Felix Djerzinski a fixat misiunile şi metodele C.E.K.A. (precursoarea N.K.V.D. - K.G.B.- F.S.B.ului).

Iată ce afirma cu cinism Lenin în Memorandumul adresat lui Cicerin, comisar pentru Afacerile Externe, în 1921: „Exprimaţi dorinţa noastră de a stabili imediat relaţii diplomatice cu statele capitaliste pe baza principiului neamestecului în treburile interne. Surdomuţii ne vor crede din nou. Vor fi chiar încântaţi şi ne vor deschide porţile larg, prin aceste porţi vor pătrunde rapid emisarii Kominternului şi organele de cercetare ale partidului nostru sub acoperirea reprezentanţelor diplomatice, culturale şi comerciale. A spune adevărul este o mentalitate mic burgheză, în timp ce o minciună este ades justificată prin scopul urmărit. Capitaliştii din lumea întreagă, guvernele lor, vor închide ochii în ceea ce priveşte acţiunile de care am vorbit şi vor deveni şi orbi pe lângă surdomutismul de care suferă. Ne vor oferi creditele pe care le vom folosi pentru susţinerea partidelor comuniste din ţările lor. Ne vor cumpăra materialele şi tehnologiile care ne lipsesc pentru a lansa ofensiva victorioasă împotriva furnizorilor înşişi. Altfel spus, vor munci intens pentru a-şi pregăti sinuciderea”.

În Occident, Wilson Churchill a fost cel care a revigorat procedeele de dezinformare, mai ales în perioada în care a condus guvernul englez în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, dar acesta niciodată nu a denumit procedeele folosite cu termenul de dezinformare.

Ascunderea zonei în care trebuie să se producă debarcarea în Europa a Forţei Expediţionare Aliate, exploatarea maşinii de cifrat Enigma, prin care se reușise descifrarea mesajelor codificate germane, demersurile susţinute pentru crearea condiţiilor necesare atragerii SUA în război, emisiunile postului de radio BBC, și altele au fost acţiuni de amploare în care inducerea în eroare, favorizarea diversiunii în scopul slăbirii adversarului, subversiunea, manipularea, intoxicarea şi mai ales dezinformarea au ocupat un loc de frunte.

Unul dintre cei mai avizaţi specialişti occidentali în domeniul dezinformării este francezul Henri Pierre Cathala care în lucrarea sa „Epoca Dezinformării” a dat următoarea definiţie valabilă și astăzi: „Dezinformarea reprezintă ansamblul procedeelor dialectice puse în joc în mod intenţionat pentru a reuşi manipularea perfidă a persoanelor, grupurilor sau a unei întregi societăţi, în scopul de a le devia conduitele politice, de a le domina gândirea sau chiar de a le subjuga. Aceasta presupune disimularea surselor şi scopurilor reale, precum şi a intenţiei de a face rău, printr-o prezentare deformată sau printr-o interpretare tendenţioasă a realităţii. Este o formă de agresiune care caută să treacă neobservată. Se înscrie în rândul acţiunilor psihologice subversive”.

Definiţia dată de Valkoff este o extracţie din cele trei elemente enumerate mai sus: „Dezinformarea este o manipulare a opiniei publice în scopuri politice, folosind informaţii tratate cu mijloace deturnate”.

Dacă încercăm să facem o analiză mai atentă şi comparăm definiţia ceva mai consistentă a lui Cathala cu cea extrem de succintă a lui Volkoff, vom constata că ambii spun de fapt acelaşi lucru, cu deosebirea că ultimul limitează discursul prin optimizarea termenilor.

Pe de altă parte, dacă luăm în discuţie cele două definiţii, vom constata unele ambiguităţi şi chiar limite. În privința definiţiei lui Cathala, observăm că dezinformarea urmăreşte „manipularea perfidă” în scopul devierii conduitelor politice. Or, viaţa şi practica au demonstrat că dezinformarea se poate manifesta în toate domeniile (social, economic, militar, religios, cultural, etc.), nu numai în cel politic. Aceeaşi eroare o regăsim şi în definiţia dată de Volkoff când spune că dezinformarea urmărește scopuri politice interne sau externe.

Un comentariu aparte se impune şi în ceea ce priveşte părerea lui H.P. Cathala când afirmă că dezinformarea „presupune …intenţia de a face rău...”. Credem că nu este absolut obligatoriu ca dezinformarea să fie orientată neapărat spre a face neapărat rău. Istoria a demonstrat că de nenumărate ori acţiunile de dezinformare au urmărit şi scopuri benefice, atât pentru cei care le-au instrumentat cât şi pentru cei care au fost supuşi efectelor acestora (acțiuni pentru pregătirea populației pentru situații neprevăzute, executate în scopul prevenirii reacțiilor de panică).

În mod incontestabil cei mai mulţi experţi au ajuns la concluzia că dezinfomarea reprezintă o problemă a epocii noastre. În Dicţionarul Academiei Franceze se propune următoarea definiţie pentru dezinformare: „Acţiune intermitentă, prin folosirea oricărui mijloc ce constă în inducerea în eroare a unui adversar sau în favorizarea diversiunii în rândul acestuia în scopul de a-l slăbi”.

În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ediţia 1984, se stipulează, nici mai mult nici mai puţin decât că dezinformarea este un „substantiv feminin” cu pluralul „dezinformări” şi care este faptul de a dezinforma. Nu putem aprecia cu certitudine dacă la data elaborării dicţionarului dispuneau sau nu de specialişti în domeniu, în măsură să disece şi să explice termenul. Implicaţiile de ordin politico-propagandistic erau, se pare, atât de mari şi periculoase pentru regimul communist, încât autorii au fost probabil sfătuiţi să se limiteze la o explicaţie simplistă, fără detalii. Sau poate a fost o definiție formulată de Securitate?!

În sprijinul afirmaţiei de mai sus este şi referirea din Dicţionarul de neologisme, ediţia a III-a, editat de Academie în anul 1978, potrivit căreia dezinformarea este acţiunea de a dezinforma şi rezultatul ei, iar a „dezinforma” este considerat un verb tranzitiv care înseamnă a informa greşit, tendenţios (prin presă, prin radio, etc.). Este singura trimitere, timidă la ceva ce ar fi trebuit să ştim cu adevărat ce înseamnă dezinformarea.

Experţii în domeniul dezinformării apreciază ca nefiind deloc simplu a se da o definiţie clară, scurtă şi cuprinzătoare a acestui concept, motiv pentru care, în nenumărate situaţii, el a fost şi continuă să fie folosit incorect şi fără prea mult discernământ.

În primul rând, dezinformarea s-a dovedit a fi o armă cu tehnici şi metode specifice, pe de o parte, iar pe de altă parte o stare de spirit rezultată din adăugarea dimensiunilor ideologice şi psihologice noţiunii de război total, pe care Ludendonff o definea ca fiind o „extindere a luptei la nivelul întregii activităţi sociale, militare şi economice”. Marxism-leninismul aboleşte vechea distincţie care se făcea între starea de pace şi starea de război şi instaurează sintagma conflictului permanent care comportă o cantitate relativă de violenţă fizică şi programe asociate sau alternante. De la bun început marxism-leninismul a refuzat în mod formal să stabilească parametrii câmpului de luptă. Ducând lupta pe terenul care-i convenea, cel al propagandei, marxism-leninismul genera o dezbatere de idei ce năștea confuzie la nivelul factorilor de decizie la nivel naţional.

În al doilea rând, dezinformarea poate fi considerată ca fiind un mesaj mai mult sau mai puţin explicit, un fel de comunicare de tip special între dezinformator şi ţinta sa.

În al treilea rând, dezinformarea este o formă raţională şi psihologică a subversiunii. Ea vizează destabilizarea globală a unui stat, a unei societăţi, subminarea capacităţilor de rezistenţă, fără a fi necesară implicarea forţelor armate.

Nu în ultimul rând, dezinformarea este o armă sau o stare psihică, obiectul unor discuţii partizane în care este implicată subiectivitatea fiecărui membru component al comunităţii asupra căreia se acţionează prin metodele şi procedeele de dezinformare.

Notă: Text republicat cu acordul General Br. (r) Dan Niculescu, redactor-şef al revistei „Dincolo de orizonturi”, Anul VI, nr.11/ aprilie 2021