Competiția sălbatică pentru profit comercial, goana hămesită după câștigul cu orice preț a ridicat pe cel mai înalt soclu al mass mediei, statuia ratingului, statuie adulată până la prostrație de către toate televiziunile noastre și nu numai. Cum ratingul este dat de numărul telespectatorilor și, ca în orice mulțime, în mulțimea telespectatorilor majoritatea este dată de mediocritate, programele televiziunilor noastre, pentru a face rating, se adresează acestei mediocrități, iar cum mediocritatea telespectatorilor este formată din oamenii simpli, adică de vulg (din latinescul vulgus, vulgi - mulțime, masă, gloată), asistăm neputincioși la instaurarea unei forme de adevărată dictatură mediatică, dictatura vulgului sau a vulgarului. Una dintre cele mai distrugătoare dictaturi mediatice care se pot imagina, deoarece desființează valorile ignorându-le sau batjocorindu-le, pentru a nu indispune vulgul prin comparații nefavorabile. Dacă orice dictatură mediatică rezultată din actele unei dictaturi politice, fie că era vorba de o dictatură proletară, militară sau de orice alt fel, s-a bazat pe anumite valori pe care aceasta le-a impus cu forța (că de aceea era dictatură) în detrimentul altora, dictatura mediatică a vulgului se bazează, însă, pe distrugerea tuturor valorilor, prin nivelarea lor, prin tragerea în jos, prin aducerea lor la nivelul vulgului, care, pentru a fi câștigat, este susținut, este preamărit, mângâiat pe cap și încredințat că el reprezintă puterea reală și adevărul viu, datorită numărului său copleșitor față de elitele societății, care elite nu sunt altceva decât mofturi. Pentru că elitele adevărate n-ar fi decât acelea care se ridică din rândurile vulgului, pe valorile pe care acesta le poate percepe cu puterile lui: bani, insolență, vehemență, sex, violență, escrocherie și furt nedovedite care sunt echivalate cu deșteptăciunea, descurcăreala și iscusința.

Pe aceste coordonate puteți urmări arhitectura oricărei emisiuni de televiziune, acea televiziune care își creează și consolidează audiența în masa ușor accesibilă a vulgului, acea masă către care își îndreaptă atenția și partidele politice și biserica și sindicatele. Audiența vulgului nu este conștientizată nici un moment asupra neștiinței sale, ci, din potrivă, este pusă pe același plan valoric cu marile personalități ale societății, prin evidențierea laturii telurice și a greșelilor umane comise de titanii artistici, științifici, istorici sau filozofici ai societății. Ce mare domnitor a fost și Ștefan cel Mare ăsta, dacă a fost un curvar și, uite, a fost declarat și sfânt? Dar Eminescu, ce mare lucru a făcut? A umblat toată viața după femei până s-a îmbolnăvit de o boală rușinoasă și a murit în spitalul de nebuni. Televiziunile se întrec în a prelua, a sublinia și difuza opinii, păreri și dorințe, ale unor exemplare dintre cele mai vulgare, care să fie cu siguranță înțelese și de mulțimile relativ instruite dar numeroase, se grăbesc să prezinte pornirile și intențiile lor cât mai ascunse, dintre cele refulate de o educație decentă, pentru că aceste opinii, păreri și dorințe suburbane vor fi cu mult mai spectaculoase decât teoria relativității, decât Beethoven, Noica sau mai-știu-eu ce Daicoviciu. Reporteri căzuți pe teren direct din școli vagi și aproximative împung aerul cu măciuliile microfoanelor înspre niște fețe surprinse și derutate, luându-le din scurt cu întrebări din domenii pe care nefericitele fețe cu greu le deosebesc. Constatând că sunt băgate în seamă, fețele se înseninează brusc, își dau ochii peste cap, rânjesc tâmp dar cu subînțelesuri profunde și se reped spre măciulia microfonului ca să nu le-o ia înainte alții din mulțime și opinează hotărât asupra pericolului existenței hidrogenului în apă, asupra inutilității gravitației pe Terra sau despre costurile exorbitante ale privitului în gol.

Neavând conștiința lipsurilor proprii de cultură, educație, civilizație, instruire, pentru că nimeni nu i le arată, orice element pe care îl observă sau îl bănuiește la alții, fără să-l fi înțeles, vulgul îl respinge și îl huiduiește. Ce știe el, ce face el și cum gândește el este cel mai bine, pentru că el este puterea celor mulți, el face ratingul televiziunilor și, iată, lui i se cere părerea. (Nu replica Adi Copilul Minune profesorului George Pruteanu că, dacă manelele sunt îndrăgite de atâtea persoane, însemnă că ele sunt și foarte bune, și foarte artistice și foarte frumoase? Nu credeți că același răspuns l-ar fi dat manelistul și lui George Enescu?)

Cam asta s-a întâmplat și cu moartea lui Sergiu Nicolaescu. Simțindu-se băgat în seamă de televiziuni, gâdilat și încurajat, vulgul s-a crezut mai important și decât mortul și decât familia acestuia luate împreună și a ridicat degetul sentențios. De ce coșciug închis? Noi vrem să-l vedem. Dar de ce incinerare? Noi vrem să ne ducem după el la groapă și dacă ni s-o năzări, mai târziu, când om avea timp, să ne plimbăm prin cimitir și să vedem mormântul, dacă e îngrijit cum se cuvine, dacă e mai frumos sau mai urât decât al lui Iurie Darie sau al Mădălinei Manole. De ce fătuca aia cu 45 de ani mai tânără decât el să ia toată averea? Trebuie să fi avut Sergiu și un copil pe undeva, prin străinătate, ca să vină acum la împărțirea averii și să nu-i lase ăleia toți banii ca să-i toace cu bagabonții. Da' testament are? De ce n-are? Trebuie să aibă. Să-l caute bine prin dulapuri. Undeva trebuie să fie. Și televiziunile s-au grăbit să se uite în gura vulgului, să preia ca atare "știrile" provenite de la acesta și să le difuzeze mai departe, desigur, în rândurile vulgului care îi asigură ratingul.

Alte televiziuni mai "subțiri" s-au făcut că dezaprobă oroarea, grobianismul și cinismul vulgului, dar, criticându-l, nu a făcut decât să reia punct cu punct atitudinea și manifestările acestuia, subliniind și îngroșând spectaculosul rezultat din compararea fragilității idealului comportamental cu vigurozitatea realului, axând senzaționalul pe drama neînțeleasă a familiei celui decedat, în ai căror apărători ipocriți televiziunile în cauză pozau cu smerenie.

Biserica nu putea nici ea să scape spectacolul, pentru că, după cum este bine știut, spectacolul este caracteristica pe care se bazează întreaga ei practică religioasă, ca, de altfel, și televiziunile. Băgând ea, biserica, de seamă că practica incinerării, aflată în creștere datorită sărăciei, îi diminuează veniturile, a hotărât prin Sfântul Sinod, un fel de Comitet Politic Executiv, să pună lucrurile la punct și să interzică oficierea oricărei slujbe religioase la căpătâiul celor care sunt incinerați. Cum în capitalism totul se plătește, trebuie să plătești și ca să ai șanse să ajungi în rai. În același sens dezinteresat, temându-se ca exemplul lui Sergiu Nicolaescu cu incinerarea să nu fie luat (Doamne, ferește!) și de alții, biserica, în mărinimia ei, s-a oferit să slujească pe gratis, ba chiar să suporte toate cheltuielile de înmormântare, numai ca familia să renunțe, în mod creștinesc, la ultima dorință a defunctului și să-l bage în pământ, în loc de a-l arde la crematoriu. Adică, Biserica ajuta cu bani familia Nicolaescu, familie care, în istoria ei mai veche, ctitorise biserici, iar, în istoria ei mai nouă, chiar prin defunctul Sergiu Nicolaescu, făcuse donații în bani pentru zidirea și renovarea unor locașuri de cult. Uite-așa, un eveniment nefericit, trăit altădată în tăcere, resemnare, părere de rău și regret, precum moartea lui Sergiu Nicolaescu, personalitate culturală remarcabilă atât la nivel național cât și nivel internațional, a fost prilej de trepidare febrilă, de fremătare nestăpânită, de surescitare exacerbată și de indecentă emoție ațâțată.

Îmi veți spune, poate, că a existat și partea bună a lucrurilor, că, în acest timp, omul a mai uitat de lipsurile și de necazurile lui de zi cu zi. Da, așa este, dar nu credeți că prețul este mult prea mare? Nu credeți că dacă vom mergem pe linia aceasta vom ajunge să reintroducem pedeapsa cu moartea, iar execuțiile să se facă public, în Piața Constituției sau în Piața Revoluției sau câte două simultan și în paralel, una în Piața Constituției și alta în Piața Revoluției, ca să nu se calce lumea pe picioare și să i se ofere condiții civilizate de vizionare? Iar televiziunile nu se vor grăbi și ele să preia în viu și în direct, ambele execuții, cu transmisii alternative de la ambele evenimente, cu relatări ale trimișilor speciali de la fața locului și cu comentarii ale invitaților din studiouri?