Studiu apărut cu acordul autorului care doreşte să-şi păstreze anonimatul. (Redacţia)

5. Toleranța Autentică

Pentru a fi cât se poate de exacți cu privire la sensul termenului toleranță vom da două exemple concrete. Primul e din trecut: în anul 1557 comunitatea românilor din satul Petriș (satul Sfântului Petru/Villa Sancti Petri) avea proces cu sașii din Satul Nou (Neovilla) din districtul Bistriței pentru o pădure despre care românii spuneau că este a lor din vechime. Pentru susținerea drepturilor lor, românii au adus înaintea tribunalului, format din judele și jurații districtului Bistrița un document autentic întărit cu peceți atârnate datat în 10 iunie 1366. Documentul punea în lumină un litigiu anterior din perioada așezării „veneticilor” germani în regiunea Bistriței, „oaspeți” care și-au însușit pe nedrept lemne din pădurea Cușmei aparținătoare românilor din Petriș, intenționând chiar să-și fondeze sat pe pământul lor. Totodată, documentul consacra dreptul de proprietate asupra teritoriului lor pe care îl dețineau de peste 1.000 de ani și pe care l-au apărat de multe ori cu sângele, atât ei, cât și strămoșii lor. Judele primar și jurații orașului Bistrița s-au întrunit în urma unei porunci a regelui și după o chibzuită consfătuire au găsit ca dreaptă și potrivită cu rânduiala legii decizia ca hotarele teritoriului în cauză să rămână neschimbate și nemodificate așa cum au fost ele statornicite la intrarea în țară a hunilor și întărite de către ducii lor. Deci, s-a hotărât ca pădurea să rămână a românilor, iar colonia teutonică germană să se tragă la prediul Dumitrița (Valter) și să-și așeze acolo satul în cazul în care nu poate să trăiască fără pădure montană. Deși românii au avut câștig de cauză în cadrul acestui proces, totuși, ulterior, după ce li s-a făcut dreptate, i-au acceptat pe germani cu vatra noului lor sat lângă a lor, ceea ce a dus la o împăcare onorabilă între părți și din partea veneticilor la multe mulțumiri românilor și la dovezi de prietenie și la promisiunea serviciilor lor[67].

Al doilea exemplu are în vedere o știre recentă: la invitația autorităților Statului Român și a Bisericii Catolice din România[68], Papa Francisc va veni în vizită în perioada 31 mai - 2 iunie 2019. La cererea Arhiepiscopiei Romano-Catolice din București, Guvernul României va aloca suma de 9 milioane lei cu prilejul acestei vizite. Banii vor fi destinați „acoperirii cheltuielilor de protocol”, dar și pentru „renovarea și amenajarea locașurilor de cult (bisericilor catolice, n.n.), care urmează să fie vizitate de Suveranul Pontif”[69]. 

Câteva constatări se pot face. Prima: vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, a avut un succes de bun augur, dar a fost posibilă și datorită invitației Bisericii Ortodoxe Române, alături de invitația B. R. C. și a Statului Român. Până în data de 16 apr. a. c., site-urile citate anterior nu fac nici o referire cu privire la invitația Papei Francisc de către B. O. R., iar site-ul Vatican News[70] (care prezintă programul Papei în România) nu menționează nici o referire la vreo întâlnire a sa cu reprezentantul B. O. R., Patriarhul Daniel. În schimb există știri potrivit cărora Papa Francisc se va întâlni la Șumuleu Ciuc - Harghita cu Președintele Ungariei, János Áder[71], desigur în „interesul României”.  A doua: pentru cel care e reprezentantul Bisericii Romano-Catolice, care i-a oprimat pe ortodocșii din Ardeal, de-a lungul veacurilor, există totuși o emoție pozitivă și un entuziasm al majorității românilor (deci și al ortodocșilor, nu numai al catolicilor a căror  însuflețire e justificată), ceea ce arată inocența românilor și virtutea lor de „a nu ține minte răul”. În fine, a treia constatare: nu au existat manifestații în care să se strige împotriva Bisericii Romano-Catolice: „noi vrem spitale (școli, autostrăzi), nu catedrale romano-catolice renovate din banii Guvernului, bani proveniți din taxele și impozitele românilor”, ceea ce arată toleranța ortodocșilor față de celelalte culte, oricare ar fi ele.    

În loc de Concluzii

În Dacia-Transilvană (și nu numai) dacii și urmașii lor, românii -autohtoni și majoritari- au fost toleranți și ospitalieri dintotdeauna. Mărturie stau mai multe evenimente. Primul se referă la întâlnirea dintre Dromihete și Lisimah. Apoi, românii „și-au dat dreapta” cu ungurii, preferând pacea și toleranța în locul războiului, în urma morții lui Gelu. În fine, românii i-au primit pe sași în comunitatea lor, satul Petriș-Bistrița, deși sentința procesului le era pe deplin favorabilă. În contemporaneitate românii au preferat un Președinte sas în locul unuia român, pentru că primul promitea „o Românie a lucrului bine făcut!”, iar românii (în sinceritatea lor naivă) au crezut că un sas va face din România ceea ce au făcut germanii din țara lor. Din nefericire tot ceea ce a făcut acest Președinte nu a fost în favoarea tuturor românilor: a vorbit România de rău pe la „Porți străine”, a boicotat Referendumul pentru familie, apoi i-a jignit pe românii care au votat la Referendum, a făcut din discriminare un elogiu al toleranței și multe altele.

Oare „Într-o Transilvanie a sângelui vărsat al românilor, în numele credințelor cultelor evanghelice - luterane săsești și maghiare, reformate și unitariene, care ignorau ortodoxia românilor”, poate fi vorba de toleranţă? Când și prin care legi s-a „consfințit” existența credinței ortodoxe ca religie tolerată, în sensul pozitiv al cuvântului - așa cum se afirmă în comunicat. Întrebările sunt adresate deopotrivă domnului Președinte Klaus Werner Johannis, cât şi conducătorilor cultelor mai sus amintite.

Dacă nu ar fi fost dat acest comunicat nimeni nu ar fi reproşat nimic nimănui, întrucât s-ar fi putut spune că fiii nu sunt vinovaţi pentru păcatele părinţilor. Dar pentru că au fost deja emise aceste comunicate, atunci se poate răspunde acestora cu un cuvânt al Mântuitorului: „Astfel dar, mărturisiți voi înșivă că sunteți fii ai celor ce au ucis pe prooroci. Dar voi întreceți măsura părinților voștri!” (Mt. 23, 31-32).

Faptul că înaintaşii dumneavoastră au greşit discriminându-i, persecutându-i, abuzându-i şi omorându-i pe români e unul istoric, de domeniul trecutului, care ar putea fi tolerat. Dar faptul că președintele actual (care ar trebui să fie al tuturor românilor) și conducătorii cultelor evanghelice-luterane săseşti şi maghiare, reformate şi unitariene din Transilvania, semnatari ai comunicatelor, fac din discriminare un elogiu al toleranţei, aceasta e întrecerea măsurii propriilor părinți, care i-au ucis pe români.  Organizatoarea mesei rotunde de la Sibiu, care se intitulează pe sine „Biserica Evanghelică de confesiune augustană” nu este de fapt o biserică.

Biserica lui Hristos este doar Una, pentru că Biserica este Trupul Lui Hristos, iar Hristos este Unul

Prima mare ruptură (schismă) din Biserica-Trup al lui Hristos a fost provocată în anul 1054 de Papa Leon al IX-lea. Deși, în istorie, romano-catolicii i-au numit pe români schismatici, totuși Patriarhia Romei a fost cea care de fapt s-a rupt din cadrul Pentarhiei/cinci Patriarhii (a Ierusalimului, a Antiohiei, a Alexandriei, a Romei și a Constantinopolului). Apoi, în sec. al XVI-lea, protestanții inițiali - Luther, Calvin și Zwingli - și implicit și urmașii/adepții lor s-au desprins din cadrul romano-catolicismului, respectiv de cea care fusese Patriarhia Romei. Omul nu poate fi  deodată și în casa Tatălui și fiu risipitor în rătăcire. Mult mai bine se definesc ei pe sine prin termenii: „cultul evanghelic-luteran”, „cultul reformat”, „cultul unitarian”.

Conducătorii acestor culte evanghelice-luterane săseşti şi maghiare, reformate şi unitariene din Transilvania nu sunt episcopi, așa cum se numesc ei pe sine, întrucât prin ruptura de Biserică - Trup al Lui Hristos - nu au păstrat succesiunea apostolică. Nici mărturisirea de credință a acestor culte nu este una autentică întrucât nu au păstrat revelația Lui Hristos nealterată. Mitropolitul Varlaam al Moldovei citind Catehismul calvinesc (pe care l-a găsit la Târgoviște, în biblioteca lui Udriște Năsturel) l-a aflat „plin de otravă de moarte sufletească”[72]. Pe lângă faptul că aceste comunicate deformează adevărul, confundând cu bună știință răul cu binele, totuși starea de spirit a emitenților nu poate fi numită umanitate, căci a numi discriminarea drept toleranță arată insensibilitatea la suferințele și jertfele înaintașilor și deopotrivă gradul de dezumanizare al semnatarilor.

Între Drepturile Fundamentale ale Omului este și Dreptul la adevăr, la o informare corectă bazată pe știința istorică și pe realitățile exacte ale acesteia. Atât comunicatul Președintelui României, domnul Klaus Werner Iohannis, cât și cel al cultelor deja menționate induc confuzie între cititori, iar conținutul lor nu corespunde adevărului istoric, în mod voit. Prezentarea de mai sus a adevărului istoric demască lipsa de sinceritate a acestor culte protestante a căror propunere este libertatea religioasă(!?), pe care n-au îngăduit-o niciodată românilor în întreaga istorie de conviețuire până la 1918, în Ardeal; iar cererea de proclamare a unei zile a Libertății religioase(!?), din perspectiva istorică înfățișată deja, divulgă ipocrizia intențiilor actuale. Evident, propunerea de declarare a unei zile a libertății religioase e bună în sine, dar din perspectiva istorică înfățișată deja și venită din partea unor culte protestante care niciodată în istoria lor nu au practicat-o față de românii ortodocși, e derizorie. În plus, prin aceste comunicate, semnatarii doresc să obțină și recunoașterea națională de la Parlamentul României și internațională de la Parlamentul Ungariei și de la cel European care să finanțeze eventual, activitățile acestor culte, cu precădere în ziua dedicată așa-zisei „Toleranțe Religioase”, care în realitate n-a existat niciodată față de românii din Transilvania și nici față de legea lor strămoșească, a Bisericii Ortodoxe.

Aceste comunicate nu menționează nimic despre invitația/participarea reprezentanților Bisericii Ortodoxe Române la masa rotundă, organizată de așa-zisa „biserică evanghelică de confesiune augustană”, așa cum Biserica Ortodoxă Română a invitat periodic toate cultele la săptămâna de rugăciune. În cazul în care Biserica Ortodoxă Română nu a fost invitată la acea masă rotundă, însuși acest fapt ar constitui un act discriminatoriu, fiind o repetare, o reactualizare a atitudinii istorice care ignora ortodoxia românilor din Transilvania. De altfel, se poate constata, cu regret, că mesajul Președintelui (citat inițial) nu este singura ofensă la adresa neamului românesc. Multe dintre acțiunile Președintelui sunt jignitoare la adresa poporului român, popor care nu numai că a fost tolerant față de un sas, ba chiar în mărinimia sa l-a ales Președinte. 

„Românii au dat o lecție imensă acestor infatuați care au promovat ura și i-au tratat cu flit” (Klaus Werner Iohannis)

Un exemplu concret îl constituie poziția ostilă a Președintelui Klaus Iohannis față de Referendumul pentru familie din data de 6-7 octombrie 2018 și afrontul pe care acesta, Președintele, l-a adus ulterior celor care au votat pentru familia tradițională formată din bărbat și femeie, afirmând că: „...românii au dat o lecție imensă acestor infatuați care au promovat ura și i-au tratat cu flit...”. Trecând peste vocabularul incalificabil, Președintele îi numește români, pe cei care nu au fost la vot ori pe cei care au boicotat referendumul[73] și astfel rezultatul votului a fost decis de absenți, întrucât nu a fost atins pragul minim de prezență la urne (30%). Apoi, Președintele îi numește „infatuați care au propagat ura” pe cei aproape patru milioane care au votat pentru familie și pentru valorile creștine autentice. Astfel, domnia sa dovedește, asemenea cultului din care face parte, o „toleranță creștină deosebită”. Trebuie să amintim faptul că Mitropolitul Moldovei, înainte de Referendum, a afirmat că pe cei care nu vor vota pentru valorile familiei, să-i iertăm. Aceasta este Toleranța autentică. Dar acei „infatuați”, oare, nu sunt tot români? I se poate reaminti Președintelui că foarte mulți dintre acești infatuați, așa cum îi etichetează, l-au votat pentru a ocupa cea mai înaltă funcție în Statul român, o funcție pe care demonstrează cu vârf și îndesat că nu o merită. În situația în care Președintele României este fiu al celor care i-au discriminat pe români în istoria Transilvaniei și își permite să-i numească pe urmașii celor omorâți (de „părinții săi”): „infatuați”, atunci aceasta este o dovadă a lipsei de discernământ. În plus, Președintele uită că și-a aruncat paltonul pe capota mașinii, ca semn explicit al infatuării, când era supărat că majordomul nu a fost atent să i-l țină.

Președintele se arată tolerant față de o minoritate, dar este intolerant față de o majoritate, cu atât mai mult cu cât datorită majorității românilor este președinte și nu datorită acelei minorități. Or, tocmai pe aceia îi ofensează. Aproape patru milioane de români și-au exprimat explicit, nu intoleranța, ci discernământul/distingerea dintre bine și rău, având ca reper porunca dumnezeiască. Mihail Eminescu exprima capacitatea și datoria omului de a distinge binele de rău astfel: „Ce e rău și ce e bine/ Tu te-ntreabă și socoate”. S-a pus problema: cum a fost posibil în istorie ca o minoritate să subjuge o majoritate? Un răspuns la această întrebare l-ar putea constitui actuala situație în care drepturile (!?) homosexualilor minoritari sunt pe cale de a deveni mai presus față de drepturile heterosexualilor net majoritari.