
În sensul celor spuse anterior, se poate remarca, mai întâi, că există (până şi la nivelul profanului) o anterioritate istorică, psihologică şi sociologică a vorbirii asupra scrierii. Dacă textul este un discurs fixat prin scriere, trebuie să amintim că ceea ce este fixat prin scriere este un discurs care s-ar fi putut rosti, s-ar fi putut să şi nu fie rostit, fixarea prin scriere survenind tocmai în locul vorbirii. Dar dacă în cazul discursului oral, auditorul este prezent, iar discursul poate fi prezentat şi prelungit sub forma unui dialog bazat pe întrebări şi răspunsuri, pe o discuţie între locutor şi interlocutor, în cazul discursului scris, locutorul devine scriitor, iar interlocutorul este înlocuit de către cititor. Astfel, cititorul este absent din scriere, iar cititorul este absent din lectură. „Textul produce astfel o dublă ocultare a cititorului şi a scriitorului; în felul acesta, el se substituie relaţiei de dialog care leagă nemijlocit vocea unuia de auzul celuilalt" (P. Ricœur, De la text la acţiune, Editura Echinox, Cluj, 1999, p. 129). Atunci când discursul trece de la rostire la scriere, apare fenomenul fixării, prin care evenimentul discursiv, temporal şi trecător este pus la adăpost de distrugere. Dar această fixare nu este decât aparenţa exterioară unei probleme mult mai importante, care priveşte toate proprietăţile discursului. Mai întâi, scrierea face ca textul să fie autonom faţă de intenţia autorului. Ceea ce semnifică textul nu mai coincide cu ceea ce a vrut să spună autorul. Semnificaţia verbală, adică textuală, şi semnificaţia mentală, adică psihologică, au de acum înainte destine diferite. În această autonomie a textului scris, este conţinută posibilitatea ca lucrul cu textul să fie sustrasă orizontului intenţional finit al autorului său, adică, după cum se exprimă P. Ricœur, „datorită scrierii, ,,lumea textului poate face să explodeze lumea autorului" (Ibidem p105). Trebuie spus însă că ceea ce este adevărat despre condiţiile psihologice este adevărat şi despre condiţiile sociologice ale producerii textului: este esenţial pentru o operă privită ca text, ca ea să-şi transceandă propriile condiţii psihologice de producere şi să se deschidă astfel unui şir nelimitat de lecturi, situate ele însele în contexte sociale diferite. Cu alte cuvinte, textul trebuie să poată, atât din punct de vedere sociologic, cât şi din punct de vedere psihologic, să se decontextualizeze în aşa fel încât să se lase recontextualizat într-o nouă situaţie. Tocmai această chestiune e făcută de actul lecturii.
Eliberarea textului de autor în discursul scris îşi are corespondenţă în spaţiul celui care receptează textul. Spre deosebire de situaţia dialogală, proprie discursului oral, unde poziţia faţă-n faţă este determinată de însăşi situaţia discursivă, discursul scris îşi creează un public care se extinde în mod virtual la toţi cei care ştiu să citească în limba în care el a fost scris. De aici provine efectul cel mai important al scrierii, eliberarea textului scris faţă de condiţia dialogală a discursului oral. Tot de aici rezultă şi faptul că raportul dintre a scrie şi a citi nu mai este un caz particular al raportului dintre a vorbi şi a asculta. Trecerea de la vorbire la scriere afectează discursul în multe alte feluri, printre care alterarea profundă a funcţionării referinţei, atunci când chestiunea despre care se face vorbire nu mai poate fi arătată ca aparţinând situaţiei comune interlocutorilor dialogului, nu mai poate fi obiectul ostensiunii. Aceasta generează modificări importante în semnificaţia conceptului de lume şi impune introducerea unui concept special, cel de lume a textului. În discursul oral, problema se rezolvă în cele din urmă, prin funcţia ostensivă a discursului: referinţa se reduce la puterea de a arăta o realitate comună interlocutorilor sau, dacă lucrul despre care se vorbeşte nu poate fi arătat, el poate fi cel puţin situat în raport cu unica reţea spaţio-temporală căreia îi aparţin şi interlocutorii; la urma urmelor, referinţa ultimă a oricărui discurs este oferită de un ,,aici'' şi ,,acum'' determinaţi de situaţia discursului. Odată cu scrierea, lucrurile se schimbă radical: nu mai există o situaţie comună scriitorului şi cititorului şi prin aceasta dispar condiţiile concrete ale actului ostensiv de arătare. Desfiinţarea referinţei la lumea dată este dusă la limita extremă odată cu extinderea literaturii la ficţiune, în care se ajunge ca limbajul să fie glorificat în sine, în defavoarea funcţiei referenţiale a discursului obişnuit. Şi totuşi nu există discurs în aşa măsură de fictiv încât să nu întâlnească realitatea în nici un fel. Orice discurs întâlneşte realitatea într-un fel sau altul, numai că cel ficţional o face la alt nivel.
După P. Ricœur, „abolirea unei referinţe de gradul întâi, abolire efectuată de către ficţiune şi de către poezie, este condiţia de posibilitate pentru eliberarea unei referinţe de gradul al doilea care atinge lumea nu numai la nivelul obiectelor manipulabile, ci la nivelul prin care Husserl îl desemnează prin cuvântul Lebenswelt, iar Heidegger prin fiinţare-în-lume" - ibidem, p. 107). În acest caz, sarcina hermeneuticii, aceea de a interpreta, revine la a explicita felul de a-fi-în-lume, desfăşurat în faţa textului. Ceea ce este de interpretat într-un text este, într-adevăr, o propunere de lume, a unei lumi numite a textului, adică lumea proprie a acestui text unic, care nu mai este lumea limbajului cotidian. Departe de a spune că textul este lipsit de lume! Mai degrabă se poate spune că numai omul are o lume şi nu doar o situaţie. Aşa cum textul îşi eliberează semnificaţia de sub tutela intenţiei mentale, la fel îşi eliberează el referinţa la limitele referinţei ostensive, lumea devenind ansamblul referinţelor deschise de texte. În fapt, referinţa devine proiectarea unei lumi, iar aceasta este sarcina lecturii ca interpretare. Pentru a surprinde şi într-un alt mod deosebirile dintre discursul oral şi cel scris, să reamintim trăsăturile esenţiale ale discursului oral şi cel scris, să reamintim trăsăturile esenţiale ale discursului în opoziţie cu limba. Discursul este realizat întotdeauna temporal şi în prezent, în timp ce sistemul limbii este virtual şi străin de timp; în vreme ce limba nu cere nici un subiect, discursul trimite la auditoriu sau la cititorul său datorită unui ansamblu complex de indici, cum ar fi pronume personale; în timp ce limba se lipseşte de lume, de temporalitate şi de subiectivitate (semnele sale se raportează la alte semne din cadrul aceluiaşi sistem), discursul se referă întotdeauna la ceva, la o lume care năzuieşte să o descrie, să o reprezinte, să o exprime; în timp ce limba este numai o condiţie a comunicării pentru care furnizează coduri, schimbul autentic de mesaje are loc numai în discurs; în acest ultim sens, numai discursul are nu doar o lume, ci şi un altul, un interlocutor căruia i se adresează.
Faptul că discursul nu există decât ca discurs temporal şi prezent, se realizează în moduri diferite în vorbirea vie şi în scris. În vorbirea vie, instanţa de discurs rămâne un element fugitiv. Evenimentul apare şi dispare şi tocmai de aceea există o problemă de fixare, de înscriere. Ceea ce cere să fie fixat nu este limba ca atare, ci discursul însuşi, pentru că discursul oral, rostit, ca eveniment este temporal şi trecător şi cere să fie înregistrat ca discurs scris. Iar ceea ce fixează cu adevărat scrisul nu este evenimentul rostirii, ci, cum spune P. Ricœur, „ostitul" vorbirii, dacă înţelegem prin „rostitul'' vorbirii exprimarea intenţională ce constituie însăşi ţinta discursului în virtutea căruia rostirea - (Sagen-ul) - vrea să devină enunţ (Aussage). „Pe scurt, ceea ce scriem, ceea ce înscriem este noema rostirii. Este semnificaţia evenimentului vorbirii, nu evenimentul ca eveniment" (Ibidem, p. 173). Dar dacă ţinem seama că actul vorbirii este constituit de o ierarhie ordonată şi distribuită pe cele trei nivele - locuţionar, ilocuţionar şi perlocuţionar - constatăm că actul locuţionar se exteriorizează în frază, actul ilocuţionar se exteriorizează cu ajutorul unor paradigme gramaticale (modul indicativ imperativ, conjunctiv etc), dar în discursul vorbit forţa ilocuţionară se bazează pe mimică şi gest, fiind astfel mai puţin înscrisă în gramatică decât semnificaţia propoziţională; iar acţiunea prelocuţionară este tocmai ce este mai puţin discurs în discurs, este discursul ca stimul. Astfel actul propoziţional, forţa ilocuţionară şi acţiunea perlocuţionară sunt susceptibile într-o ordine descrescândă de exteriorizări intenţionale ce fac posibilă fixarea prin scriere.
A doua trăsătură distinctivă a discursului în raport cu limba, anume că fraza îşi desemnează locutorul prin diverşi indicatori de subiectivitate şi personalitate, prezintă prin discursul oral un caracter de imediateţe, care înseamnă lucrul următor. Intenţia subiectivă a subiectului vorbitor şi semnificaţia discursului său se acoperă reciproc, astfel încât înţelegerea a ceea ce vrea să spună vorbitorul şi ceea ce vrea să spună discursul lui este acelaşi lucru. Odată cu apariţia discursului scris, intenţia autorului şi intenţia textului încetează să mai coincidă. Această disociere dintre semnificaţia verbală a textului şi intenţia mentală constituie miza veritabilă a fixării discursului prin scriere. Aceasta nu înseamnă că legătura dintre autor şi text, dintre locutor şi discurs, a fost desfiinţată, ci doar că se manifestă într-un mod mult mai complicat şi indirect. Ceea ce spune textul scris interesează mai mult decât ceea ce a vrut să spună autorul, semnificaţia textului scris nemaifiind legată de psihologia autorului său, aşa cum se întâmplă cu discursul oral, unde întrebări de forma „Ce vrei să spui?" sau „Ce vrea să spună acesta?" dovedesc o coincidenţă între semnificaţia textului şi intenţia (psihologia) autorului.
În al treilea rând, în timp ce limba se lipseşte de lume, de temporalitate şi de subiectivitate, discursul se referă întotdeuna la ceva, la lume şi anume la o anumită lume. În discursul oral, aceasta înseamnă că faptul la care se referă dialogul în ultimă instanţă este situaţia comună interlocutorilor. Această situaţie încadrează într-un anume fel dialogul, iar reperele lui pot fi arătate sau desemnate în mod ostensiv de către discursul însuşi, cu ajutorul referinţei oblice a tuturor celorlalţi indicatori, cum sunt demonstrativele, adverbele de timp şi de loc, timpurile etc. Prin urmare, în discursul oral, referinţa este ostensivă. În discursul scris însă, apar unele schimbări, dar aceasta nu înseamnă că el este lipsit complet de referinţă, ci doar că referinţa lui nu mai este ostensivă. Referinţa discursului scris este o lume, o lume ca ansanblu de referinţe deschise de textul scris. Acest text îşi eliberează semnificaţia de sub tutela intenţiei mentale şi referinţa de limitele referinţei ostensive. Este vorba de faptul că discursul scris ne eliberează de limitele situaţiilor şi ne deschide o lume, mai exact, noi dimensiuni ale fiinţării-noastre-în-lume. Faptul că limba este doar o condiţie a comunicării şi că aceasta din urmă se realizează propriu-zis prin discurs, face ca trecerea de la discursul oral la cel scris să echivaleze cu trecerea de la adresarea către un auditor prezent faţă în faţă, către un auditor universal, adică oricui ştie să citească. În acest fel, relaţia dintre scriere şi citire încetează să mai fie un caz particular al relaţiei dintre vorbire şi ascultare. Discursul dezvăluindu-se în universalitatea adresării sale, el se adresează nu doar unui auditor vizibil, ci unui cititor necunoscut, nevăzut, care devine destinatarul neprivilegiat al discursului.
Desigur, sunt multe de spus. Universalitatea (discursului scris, adică a textului) spre care am împins inteţionat discuţia, tulbură. La fel şi destinatarul ce poate fi acum, aici, oriunde şi oricând. Mă întreb şi vă întreb: dacă în cadrul comunicării interpersonale (dintre două sau mai multe persoane aflate faţă în faţă), comunicare directă şi personalizată, cu un „acum" şi un „aici", mânia, răutatea, ura etc., cu alte cuvinte micimea umană se „varsă", patimă între părtaşi, uneori viaţă şi moarte (Abel şi Cain), prin însăşi voia (aceptabilitatea) participanţilor sau a soartei (a fi la timpul nepotrivit în locul nepotrivit nu este doar o expresie lingvistică, ci concept existenţial), în cadrul textului mai poate fi vorba despre aşa ceva? Mai pe româneşte, coborând, evident, nivelul limbajului: cu ce este vinovat destinatarul textului „X" mâine, (fie el, textul, şi o lege, iar destinatarul, un popor), de faptul că eu (ei) sunt tâmpit(ţi), astăzi?