Nu o singură dată, Mihai Antonescu a subliniat că, pentru împlinirea misiunii Biroului Păcii, fuseseră rezervate mijloace bugetare „mult depăşite”[36] ori a solicitat celor nominalizaţi în comisii „să muncească, zi şi noapte, alături de noi, alături de Ministerul Afacerilor Străine, alături de Guvernul întreg, pentru pregătirea materialului documentar, pentru legarea acţiunii şi materialului statului de materialul ştiinţei româneşti sau al datelor de coroborare a practicii cu înfăţişarea diplomatică a problemelor noastre (subl. ns.)”[37]. Altădată, în calitatea-i de titular al Ministerului Propagandei Naţionale, Mihai Antonescu s-a declarat indispus „să las, ca până acum, ca Academia Română să se ocupe de apărarea drepturilor neamului românesc; Institutul Social la fel; Academia de Ştiinţe Morale şi Politice se ocupă şi ea; Institutele Istorice se ocupă şi ele şi până la urmă se ajunge la o anulare de principii şi de lucrări, astfel încât nu avem nici o lucrare pe care să putem conta sau, mai mult, să avem unele pe care o să trebuiască să le retragem din circulaţie, ca primejdioase apărării intereselor noastre de peste graniţă”[38]. Concluzia se desprindea de la sine, fiind magistral sintetizată: „Înţelegeţi că Ministerul Afacerilor Străine, într-o perioadă de război, este Statul Major al doilea al Statului! …”[39] Aşa după cum s-a subliniat, cele şapte secţii ale Biroului Păcii au fost stabilite (ca profil şi componenţă nominală) în cadrul şedinţei de inaugurare din 16 iunie 1942[40], simultan avansându-se şi un program minimal de lucru, cuprinzând un număr de 18 Probleme de rezolvat de către „Biroul Păcii”[41].
Sub impactul evenimentelor generale, mai ales al celor militare, începând de la 6 martie 1943 Mihai Antonescu a intervenit pentru a se intensifica activitatea Biroului Păcii[42]. Din punctul său de vedere devenise clar că strategia organismului includea două obiective majore, care, însă, se interpătrundeau: 1- opera de propagandă a drepturilor şi intereselor României; 2 – pregătirea sub raport documentar a participării României la viitoarea Conferinţă de Pace[43]. Odată cu revitalizarea activităţii Biroului Păcii, Mihai Antonescu a optat pentru a se adopta şi împlini un document maximal, intitulat – defel pretenţios, dacă avem în vedere concepţia, amploarea şi varietatea obiectivelor (174) – Program pentru pregătirea materialului documentar de informare şi propagandă în vederea Conferinţei de Pace[44], căruia i s-a adăugat nu mai puţin de 215 „Dosare speciale”[45]. La şedinţa din 6 martie 1943 a Biroului Păcii, Mihai Antonescu, înainte de a inventaria „marile probleme”, pe care, în acel moment, le studiau „toate statele”[46], a reamintit asistenţei sensul războiului României: „ … Poporul român luptă azi în contra slavismului şi a comunismului, dar mâine el va trebui să lupte în contra acelora care i-au luat pământul fără luptă. Transilvania este datoria noastră faţă de noi înşine şi nu va fi un singur român care să nu moară pentru ea. Mai bine să ne prăbuşim într-o luptă dreaptă, decât să trăim veacuri în ruşinea nedreptăţii …”[47]
Mihai Antonescu avea să revină, în acelaşi sens, la reuniunile din 13 martie 1943[48] sau din 20 martie 1943[49], dar mai cu seamă, la Sibiu, la 19 iulie 1942[50], când a explicat că acţiunea României rezulta din „comandamentele istoriei şi legile unităţii naţionale”, toate exprimând deopotrivă „însuşi sensul existenţei noastre (subl. ns.)”[51]. Şi, deşi încă la 19 august 1942 înaltul demnitar decisese că, din acel moment, toate comisiile Biroului Păcii intrau „în vacanţă” (?!)[52], pentru a se inaugura activitatea celor patru grupuri deja menţionate[53], el a sugerat ca, în abordarea problemelor, specialiştii îndemnaţi să coopereze să renunţe la tratările „alambicate” şi „abstracte”, urmărindu-se „rezultate practice, fiindcă savanţi ne naştem şi cunoaştem toate problemele; rămâne numai să le aplicăm”[54]. În chip concret, s-a pronunţat oratorul, „pe mine nu mă interesează … să fac academie, ci eu vreau să fac broşuri şi lucrări de propagandă şi informaţie politică. Nu vreau ca să mă abat de la adevărul ştiinţific [...], dar nu pot nici să fiu la sclavia datelor ştiinţifice şi a cercetărilor care nu se mai termină [...] Acestea sunt lucrări care trebuiesc făcute mult mai târziu. Practic şi imediat, mie îmi trebuie să am problemele principale rezolvate, constantele neamului românesc. Pe acestea lucrez …”[55] Fără a nominaliza pe cineva, Mihai Antonescu a decis: „N-am nevoie de figuranţi; am nevoie de colaboratori; am nevoie de contribuţii sincere şi efective. N-am timp de politeţi [...] Am nevoie de oameni care să mă ajute; am nevoie de oameni care să mă înţeleagă”[56].
Însă după mai multe luni, la 6 martie 1943, Mihai Antonescu – oarecum în contradicţie cu el însuşi – a solicitat din nou sprijinul specialiştilor, le-a solicitat sugestiile, pledând pentru poziţia lor de „centru generatori de difuzare” a energiilor şi cunoştinţelor, contând pe concursul Academiei Române şi al universităţilor, al marilor institute de cercetare[57]. De altfel, fuseseră invitaţi şi au avut intervenţii: prof. I. Simionescu, preşedintele Academiei Române[58]; prof. G. G. Mironescu, reprezentând Academia de Ştiinţe Morale şi Politice[59]; Gh. I. Brătianu, profesor al Universităţii din Bucureşti şi directorul Institutului de Istorie Universală „N. Iorga”[60]; D. Gusti, delegat şi lider al Institutului Social Român[61]; Constantin C. Giurescu, profesor al Universităţii din Bucureşti şi directorul Institutului de Istorie Naţională, care a precizat că deja răspunse cu fapte[62]; prof. I. Lupaş, directorul Institutului de Istorie Naţională al Universităţii din Cluj-Sibiu[63]; prof. Victor Papacostea, directorul Institutului de Studii şi Cercetări Balcanice[64]; prof. Horia Hulubei, rectorul Universităţii din Bucureşti[65]; Grigore Antipa[66]; prof. Silviu Dragomir, care organizase, în cadrul Universităţii din Cluj-Sibiu, Centrul de Studii privitoare la Transilvania[67], ce avea să procedeze în lunile imediat următoare (1944-1945) la valorificarea unor micro-monografii pe profilul programului Biroului Păcii, în cadrul unei colecţii proprii – „Bibliotheca Rerum Transsilvaniae”[68]. Din rândul celor prezenţi, prof. Gh. I. Brătianu, evocând preocupările anterioare, a insistat asupra cursului ce predase la Universitatea din Bucureşti în ultimii doi ani pe tema Istoriei Mării Negre[69], iar prof. Victor Papacostea, realist dar entuziasmat, a vorbit în numele celor care vor răspunde „cu toată puterea noastră de credinţă şi cu toată puterea noastră de muncă la apelul pe care Ţara, prin Dv., ni-l face”[70]. Au intrat în sfera contribuţiilor remarcabile sintezele prof. Constantin C. Giurescu din seria Istoriei Românilor, coordonarea monumentalei monografii tipărită în limba germană consacrată Transilvaniei[71], ca şi micro-sintezele, editate în româneşte şi în mai multe limbi străine – Transilvania. Schiţă istorică (1943-1944)[72] sau Die europäische Rolle des rumänischen Volkes (1941)[73]. Să mai avem în seamă: Simion Mehedinţi, Rumänien an der Ostgrenze Europas (1941); Horia Ursu, Bastionul de Răsărit al Europei: Poporul Român (1941); Grigore Antipa, Die Donau. Ihre politische und wirtschaftliche Bedeutung im Leben des rumänischen Volkes (1941); Theodor Capidan, Die Mazedo-Rumänen (1941); Alexandru V. Boldur, Cu privire la istoria Transnistriei. Studiu critic (Bucureşti, 1943); idem, Românii şi strămoşii lor în istoria Transnistriei (Iaşi, 1942); Ion I. Nistor, Aspecte geopolitice şi culturale din Transnistria (Bucureşti, 1942); Nicolae M. Popp, Românii din Basarabia şi Transnistria (Bucureşti, 1941); C. Gh. Constantinescu, Românii transnistrieni (Bucureşti, 1942)[74]; N. P. Smochină, Din amarul românilor de peste Nistru (Bucureşti, 1941)[75]; general Radu Rosetti, Războiul pentru reeliberarea Bucovinei şi Basarabiei (Bucureşti, 1942); Guvernământul Basarabiei, Basarabia dezrobită. Drepturi istorice. Nelegiuiri bolşevice. Înfăptuiri româneşti (Bucureşti, 1942)[76]; Emil Diaconescu, Românii din Răsărit. Transnistria (Iaşi, 1942). Importante lucrări au fost consacrate Dobrogei, începând cu sinteza prof. Radu Vulpe – după modelul prof. C. Daicoviciu, cu o Transilvanie în Antichitate[77] – despre istoria veche a ţinutului dintre Dunăre şi Marea Neagră[78]. Un rol şi un ecou important l-au avut publicaţiile de istorie, precum „Revue de Transylvanie”, cu un număr special (iulie-decembrie 1944) consacrat problemelor româneşti în viziunea Păcii[79]. S-a neglijat, în context, rostul prof. P. P. Panaitescu, excelentul nostru medievalist, prezent în acţiune cu lucrări de profil[80], după ce se impusese cu un manual pentru cursurile secundare privind Istoria Românilor, tipărit în mai multe ediţii[81]; a nu se neglija, de asemenea, că în noiembrie 1940 P. P. Panaitescu şi Emil Lăzărescu au pregătit, pentru deplasarea lui I. Antonescu la întâlnirea cu A. Hitler la Berlin, „dosarul” cu problemele istoriei româneşti[82]. Gh. I. Brătianu, deopotrivă cu profesorii Constantin C. Giurescu şi P. P. Panaitescu, s-a înscris printre cei mai prolifici şi redutabili istorici, mai ales după micro-monografiile din 1940 – Moldova şi frontierele sale istorice (1940), cu ediţii în limbile franceză, germană, italiană, engleză)[83] sau România şi Ungaria (Bucureşti, 1940), Misiunea istorică a Ungariei (Bucureşti, 1942), de asemenea traduse în limbi de circulaţie internaţională. Este în afară de orice îndoială însă că, dintre cărţile ilustrului istoric, au rămas contribuţii istoriografice de referinţă, aşa precum: Originile şi formarea unităţii româneşti (Bucureşti, 1942), La Bessarabie. Droits nationaux et historiques (Bucarest, 1943), editarea revistei Geopolitica şi Geoistoria (1941-1944). Cu toate că, în context şi în concordanţă cu menirea Biroului Păcii, planificată de prof. Mihai Antonescu, colegul său de la Universitatea din Bucureşti şi fostul aderent al dizidenţei liberale din anii ’30[84], cea mai reprezentativă operă, formând iniţial obiectul unui curs universitar, s-a concretizat într-o ambiţioasă sinteză, al cărei titlu şi conţinut trimiteau, cu semnificaţie aparte, la înseşi bazele construcţiei ce se proiecta odată cu sfârşitul războiului în curs: Formules d’organisation de la paix dans l’histoire universelle (I-II, Bucarest, 1945-1946)[85].
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
[1] Studiu introductiv la Atlasul publicat prin grija Mareşalului Ion Antonescu şi a lui Mihai Antonescu (ediţia princeps – Bucureşti, 1942) – Spaţiul istoric şi etnic românesc, ediţie anastatică, Iaşi, Tipo Moldova, 2011.
[36] Pacea de mâine, p. 59.
[37] Ibidem, p. 55.
[38] Ibidem, p. 329.
[39] Ibidem, p. 326.
[40] De la 6 iulie 1942 a debutat activitatea celei de a opta secţii (ibidem, p. 215 şi urm.).
[41] Ibidem, p. 81-82. Iată lista acestor probleme: 1 – Permanenţele neamului românesc şi problemele permanente de propagandă şi organizare internaţională; 2 – Problemele etnice şi biologice; 3 – România, factor social de civilizaţie; 4 – România, factor industrial; 5 – România, stat agricol european; 6 – România, factor de ordin european financiar; 7 – Finanţele României; 8 – Problema Dunării; 9 – Problema Mării Negre; 10 – Problema comunicaţiilor europene şi misiunea României; 11 – Propaganda politică; 12 – Problema românilor de peste hotare; 13 – Propagandă şi influenţă negativă; 14 – Echivocul ungar; 15 – Misiunea de popor de margine a românilor; 16 – Structura socială ungară; 17 – Probleme politice speciale (graniţe, schimburi de populaţii, ordinea teritorială şi etnică etc.); 18 – Probleme speciale politice ale Transilvaniei.
[42] În mod concret, deja la 19 august 1942, Mihai Antonescu formulase serioase rezerve şi critici acerbe pe marginea activităţii din iunie – august 1942 a comisiilor din cadrul Biroului Păcii, oferind ca variantă intensificarea eforturilor şi organizarea a patru grupe în cadrul Ministerului Afacerilor Străine (I – Grupul documentar; II – Grupul tehnic; III – Grupul pentru cercetarea materialului documentar cu caracter politic; IV – Grupul pentru cercetarea materialului despre Transilvania) (ANIC, fond PCM – CM, dosar 514/1942, f. 77-78).
[43] Vezi expozeul lui Mihai Antonescu din 13 martie 1943 (apud Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, p. 447 şi urm.), în care constata că, din programul de lucrări stabilite în iunie 1942, „puţine au fost întocmite” (ibidem, p. 448).
[44] ANIC, fond PCM, dosar 1 075/1943, f. 94-111; Arhiva MAE, Bucureşti, fond Conferinţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 94, f. 158-161; Arhiva CNSAS, Bucureşti, fond 40 010, „Tribunalul Poporului”, dosar 95/I; Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, p. 454-461.
[45] Ibidem, p. 461-468.
[46] ANIC, fond PCM, dosar 1 075, f. 26-27.
[47] Ibidem, f. 39-40.
[48] Ibidem, f. 84-111.
[49] Ibidem, f. 112-125, inclusiv intervenţiile profesorilor N. Daşcovici, Gh. Brătianu şi Ioan Lupaş (f. 115-122).
[50] Ibidem, f. 129-177. Vezi şi alocuţiunile Mareşalului Antonescu, la începutul şi sfârşitul manifestării (f. 127-128, 178-180).
[51] Ibidem, f. 137. Cu acelaşi prilej, înaltul demnitar a declarat că „nici în groapă nu voi ierta pe aceia care la Viena [30 august 1940] au semnat, trădând, dezonoarea Neamului Românesc” (ibidem, f. 141).
[52] Idem, dosar 514/1942, f. 108.
[53] Ibidem, f. 77-78.
[54] Ibidem, f. 108.
[55] Ibidem, f. 110.
[56] Ibidem, f. 111.
[57] Idem, dosar 1 075/1943, f. 27.
[58] Ibidem, f. 73.
[59] Ibidem, f. 74.
[60] Ibidem, f. 74-76.
[61] Ibidem, f. 76-77.
[62] Ibidem, f. 77-78.
[63] Ibidem, f. 78-79.
[64] Ibidem, f. 79-80.
[65] Ibidem, f. 80.
[66] Ibidem, f. 82-83.
[67] Ibidem, f. 80-81
[68] Vezi, în acest sens, Silviu Dragomir, La Transylvanie avant et après l’Arbitrage de Vienne, Sibiu, 1943 (nr. I); idem, Le Banat Roumain, Sibiu, 1944 (nr. XIII); Georges Sofronie, Frontière et Nation en Droit International, Sibiu, 1944 (nr. IX); idem, Les antécédents diplomatiques de l’Acte de Vienne (Du 30 Août 1940), Sibiu, 1945 (nr. XV); Al. Procopovici, Die Rumänenfrage, Sibiu, 1944 (nr. III); Tudor Drăganu, La doctrine juridique de la Couronne hongroise, Sibiu, 1944 (nr. IV); Al. Filipaşcu, Le Maramureş, Sibiu, 1944 (nr. X); Camil Negrea, Le problème de rétablissement de la législation roumaine en Transylvanie du Nord, Sibiu, 1945 (nr. XVIII) ş.a.
[69] Cf. Gheorghe Zbuchea, Gh. I. Brătianu: O carte vorbită, dar nu şi scrisă, în vol. Arta Istoriei – Istoria Artei. Acad. Răzvan Theodorescu la 65 de ani, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006, p. 387- 397; ANIC, fond PCM, dosar 1 075, f. 74-76.
[70] Ibidem, f. 80.
[71] Vezi Siebenbürgen, I-II, Vorwort von Constantin C. Giurescu, Bukarest, 1943, VIII – 794 p. (Institut für Geschichte in Bukarest).
[72] Lucrare revăzută şi reeditată în româneşte, engleză, germană sau franceză între 1967 şi 1972.
[73] Studiu inclus, în formă abreviată, în volumul Siebenbürgen, I, p. 425-434.
[74] Majoritatea reeditate după 1989 (vezi Florin Rotaru, ed., Românitatea transnistreană. Antologie, Bucureşti, Editura Semne, 1996).
[75] Vezi şi N. P. Smochină, I Romeni fra il Dniester et il Bug, Bucureşti, Tip. „Bucovina” I. E. Torouţiu, 1942.
[76] De asemenea, reeditate (vezi Florin Rotaru, Suferinţele Basarabiei şi răpirile ruseşti. Antologie, Bucureşti, Editura Semne, 1996).
[77] Cf. Ioan Opriş, Constantin Daicoviciu în zodia confruntărilor, în „Muzeul Naţional”, t. XVII/2005, Bucureşti, p. 449-465. Alte informaţii extrem de preţioase privind activitatea istoricilor români în anii ’40, examinate ulterior prin filtrul organelor speciale ale fostului regim comunist, în idem, Istoricii şi Securitatea, I-II, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004-2006.
[78] Vezi referiri bibliografice în Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Constanţa, Editura Ex Ponto, 1998; Valentin Ciorbea, Evoluţia Dobrogei între 1918-1944. Contribuţii la cunoaşterea problemelor geopolitice, economice, demografice, sociale şi ale vieţii politice şi militare, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2005; I. Munteanu, Interferenţe geopolitice la Dunărea de Jos în epoca modernă, Bucureşti, 1999; Valentin Ciorbea, coordonator, Germanii dobrogeni – Istorie şi civilizaţie, Constanţa, Editura Muntenia, 2006; Vasile Mărculeţ, Consideraţii asupra începuturilor statului dobrogean, în „Anuarul Muzeului Marinei Române”, t. IX/2006, Constanţa, p. 219-237.
[79] Vezi Georges Sofronie, L’Acte de Vienne (du 30 août 1940) <
[80] Vezi, de exemplu, P. P. Panaitescu, Români şi bulgari, Bucureşti, 1944, 66 p.
[81] Retipărit şi recomandat cu stăruinţă elevilor imediat după 1990.
[82] ANIC, fond PCM – CM, dosar 181/1940, filele 53-72.
[83] Toate reeditate, prin grija lui Florin Rotaru, Bucureşti, Editura Semne, 1995, 121 p.
[84] După lovitura de stat de la 23 august 1944, în care Gh. Brătianu fusese implicat, Mihai Antonescu s-a dezis complet de marele istoric. Interogat de Avram Bunaciu, la 13 aprilie 1946 fostul lider al diplomaţiei române a precizat: „Dacă mă consideraţi ca om, lăsaţi-mă să vă spun că Gh. Brătianu este a doua amărăciune pe care am avut-o după 23 august. Pentru că în ziua de 23 august a avut un rol atât de odios, dacă vreodată voi fi liber şi voi mai putea să întind mâna oamenilor, nu voi mai întinde mâna lui Gh. Brătianu. Oricine putea să facă ce a făcut [el] la 23 august, dar Gh. Brătianu nu putea să facă. L-am ţinut la curent pe Gh. Brătianu de absolut tot ce am întreprins, de greutăţile mele cu Mareşalul în politica externă L-am informat de tot, Nu avea dreptul să facă să-mi sfârşesc viaţa arestat (subl. ns.)” (Marin Radu Mocanu, Avram Bunaciu. Documente, Bucureşti, Fundaţia Culturală Libra, 2006, p. 175-176).
[85] Apărută nu demult, graţie Editurii Enciclopedice din Bucureşti, în ediţie definitivă. Apărută nu demult, graţie Editurii Enciclopedice din Bucureşti, în ediţie definitivă (vezi Georges I. Brătianu, L’Organisation de la Paix dans l’histoire universelle. Des origines à 1945, cu o prefaţă de John Rogister, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, 344 p.). Marele istoric publicase pentru început, în „Revue Historique du Sud-Est Européen” (t. XXII/1945; t. XXIII/1946) sau în „Revue du Moyen Age Latin” (t. V), un rezumat al sintezei.