Un alt fapt remarcabil: din primele momente ale comunizării României, care, în mod cu totul nefericit şi păgubitor evoluţiei ţării, au coincis epocii sfârşitului celui de-al doilea război mondial şi debutului epocii postbelice, majoritatea copleşitoare a lucrărilor redactate prin grija sau în spiritul iniţiativelor Biroului Păcii au fost trecute în anii 1945-1948 – prin decrete-legi – în rândul scrierilor interzise[86]. Ceea ce, indiscutabil, a reprezentat o probă elocventă în sensul că, după ce, în condiţii istorice concrete, România „pierduse" Pacea din 1946-1947[87], prin cumplitele sacrificii impuse de învingătorii din 1945, opera Biroului Păcii nu s-a dovedit întrutotul ineficientă, nefiind nicicum ... ignorată! Mai ales că destinul provinciilor istorice pierdute în anul tragic 1940 îl obsedase cu supra de măsură: Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, nordul Transilvaniei şi Cadrilaterul. Aşa după cum am constatat, în cadrul Biroului Păcii s-a constituit la un moment dat, desigur că în funcţie de negocierile antamate în vara anului 1942 între Bucureşti şi Sofia, posibil chiar la recomandarea Berlinului[88], o secţie pentru „reluarea tratativelor cu Bulgaria". Secţia respectivă, pusă sub preşedinţia generalului N. Stoenescu, ministrul Finanţelor, ceea ce a sugerat clar ţelurile şi aşteptările iniţiatorului, s-a întrunit în mai multe rânduri, la 6, 13, 20, 29 iulie sau la 1 august 1942[89], dar şi la 13 august 1942[90]. Comisia s-a bucurat de participarea unor specialişti de marcă în domeniile diplomatic, economico-financiar, juridic, fiind suficient să reţinem numele unora dintre cei care au intervenit în dezbateri: în afară, bineînţeles, de titularul Finanţelor, generalul N. Stoenescu, C. Stoicescu, ministrul Justiţiei, Mircea Vulcănescu, subsecretar de stat la Finanţe, diplomaţii Gh. Davidescu, I. Christu, iar într-un rând însuşi liderul diplomaţiei Bucureştilor ş.a. În cursul reuniunilor, s-a căzut de acord, mai cu seamă la sugestiile lui N. Stoenescu şi I. Christu, că nu „toate" problemele rămase în suspensie între România şi Bulgaria în urma Tratatului de la Craiova din 1940[91] aveau să-şi afle soluţii (6 iulie 1942)[92], decisiv fiind stabilirea fondului dosarului[93]. Admiţându-se, la propunerea aceloraşi, să nu se facă cedări în negocierile cu Bulgaria (13 iulie 1942)[94], secţia Biroului Păcii a avut în atenţie: schimbul de populaţie efectuat şi negocierea sumei forfetare, situaţia refugiaţilor şi chestiunea arhivelor (13 şi 20 iulie 1942)[95], problema telefoanelor (1 august 1942)[96]. La şedinţa din 29 iulie 1942 a fost prezent ministrul de Externe, Mihai Antonescu, care a recomandat principiile de urmărit, a formulat aspectele de ordin tehnic şi financiar în atenţie şi nu a ignorat, în context, să-şi exprime intenţiile, mai precis: „ ... Ceea ce mă interesează pe plan diplomatic şi politic este să fac acest pas înainte pentru a nu-l face alţii şi a mă prinde într-un cleşte şi pe urmă să nu mai pot ajunge la schimbul de populaţie pe pachete. Dacă pot să obţin aceste date, atunci, fără îndoială, mă interesează rezolvarea tuturor problemelor. Aceasta mă preocupă din punct de vedere tehnic [...] În ceea ce priveşte chestiunile de principii, ceea ce mă preocupă este să facem un pas înainte în raporturile româno-bulgare. Întreaga problemă de principii trebuie să fie rezolvată în acest spirit (subl. ns.)"[97].
Este, fără îndoială, inutil să mai precizăm că toate compartimentele (comisii, grupuri etc.) care au funcţionat în cadrul sau în numele Biroului Păcii (1942-1944), succedat după lovitura de stat din 23 august 1944, de o Comisie pentru Studiul Problemelor Păcii, la nivelul Ministerului Afacerilor Străine din Bucureşti (după 1 februarie 1945)[98], au avut un rol bine determinat. Mai apoi, în august 1945, sub conducerea lui Gh. Tătărescu, noul lider al diplomaţiei române (martie 1945 – noiembrie 1947), s-au constituit – după modelul Biroului Păcii, mai mult ca sigur – două comisii care aveau în atenţie două probleme: pregătirea documentelor privind participarea ţării la viitoarea Conferinţă a Păcii şi stabilirea cuantumului reparaţiilor (de achitat ori de primit)[99].
Cu aportul specialiştilor, programul împlinit a excelat prin profunzime şi concreteţe, prin realism şi amploare, iar roadele activităţii s-au evaluat la şi după Conferinţa Păcii de la Paris din iulie – octombrie 1946, unde s-au dovedit neprecupeţite toate materialele adunate relativ îndeosebi la Transilvania[100], după cum şi la ultima reuniune de la New York (noiembrie – decembrie 1946) a Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe ai Marilor Puteri învingătoare care au convenit asupra textelor definitive ale Tratatelor de Pace impuse foştilor sateliţi ai Reichului nazist – România, Finlanda, Ungaria, Bulgaria, dar şi Italia, toate convocate la Paris, la 10 februarie 1947, pentru a li se impune veritabile Dictate ale Păcii.
După cum lesne s-a putut constata, de o mare eficienţă în opera Biroului Păcii s-a dovedit activitatea istoricilor, geografilor, etnologilor, statisticienilor şi geopoliticienilor, reuniţi în cele două secţii de profil – istorică sau etnică, biologică şi statistică. Numai într-un atare context a fost posibil ca, datorită aceloraşi specialişti, să fie valorificate, într-un termen minim şi cu o periodicitate exemplară, excelente sinteze consacrate trecutului, hărţi şi lucrări de cartografie istorică şi etnică[101].
Celebrul istoric Gh. I. Brătianu, pe care-l aştepta de fel tardiv un groaznic sfârşit în România ocupată de URSS şi comunizată după lovitura de stat de la 23 august 1944[102], desluşise încă din 1941, în Cuvântul înainte al celei dintâi reviste române privind „Geopolitica şi geoistoria", coordonatele poziţiei României în contextul sud-est european, şi nu doar atât: „Suntem ceea ce Nicolae Iorga numea: un Stat de necesitate europeană. Răzimată pe cetatea carpatică şi veghind asupra Gurilor Dunării, străjuind aici în numele şi interesul întregii Europe din spatele ei – ba, încă şi mai departe -, se cheamă că România noastră trăieşte şi vorbeşte aicea nu numai pentru dânsa singură.
Statul nostru este, deci, - continua Gh. I. Brătianu - în atenţia Estului şi Vestului, Nordului şi Sudului deopotrivă – şi în tot timpul. Ea deţine, cum s-a spus, cu adevărat o poziţiune-cheie. Iar atenţia aceasta a altuia pentru tine poate fi grijă şi simpatie, poate fi ocrotire, dar poate fi şi apetit sau primejdie. Înseamnă, deci, că, mai mult decât oriunde aiurea, veghea în astfel de puncte trebuie să fie mereu trează (veghea ta, a celui acolo aşezat). Ideea de hotar, de putere şi de apetit economic, internaţional, de autarhie şi independenţă, trebuie purtată acolo mereu în conştiinţe, ca o obsesie. Suntem, prin poziţia noastră pe glob, dar şi prin cele ce poartă faţa şi ascund măruntaiele pământului nostru, ca o stână carpatică la un vad de lupi. Ciobanii, drept aceea, trebuie să aibă ghioagă bună şi toţi şi ... să doarmă cât mai puţin. Se înţelege, deci: un Stat cu o astfel de situaţie, în care te urmează în tot locul vânturile, valurile, dator este, el cel dintâi, să cunoască această situaţie, să-şi dea permanent seama de toate, bune şi rele, câte se ascund într-însa. Toţi membrii acestui Stat, şi în primul rând pătura lui conducătoare, trebuie să-şi aibă gândul mereu aţintit la ele"[103].
Cu acelaşi prilej, reputatul istoric descifra rostul geopoliticii, ca „ştiinţă tânără şi totuşi veche, ca şi lumea pe care o cercetează şi o frământă"[104] . Întrucât ea „ne întăreşte în credinţa că nimic nu este pierdut, cât timp păstrăm, neînduplecată şi neştirbită, conştiinţa legăturii veşnice dintre acest neam şi pământul său, cât timp se va găsi un glas care să revendice cu tărie, în faţa naţiunii şi a istoriei, drepturile ce nu se pot prescrie, pe care împrejurări potrivnice le pot acoperi vremelnic, fără a împiedica însă triumful unei justiţii care întârzie adesea, dar nu lipseşte niciodată"[105]. Astfel stând lucrurile şi în contextul Războiului Sfânt al României din 1941-1944 pentru reintrarea ei în temeiurile drepturilor sale naturale şi permanente, în contextul în care însuşi Conducătorul Statului, Mareşalul Ion Antonescu, ca excelent militar de carieră şi ca ilustru reprezentant al conştiinţei româneşti dintotdeauna, a insistat[106] şi a finanţat întocmirea şi editarea, în condiţii grafice deosebite şi în mai multe limbi de circulaţie internaţională, a unei opere de excepţie: Atlasul intitulat Spaţiul istoric şi etnic românesc, apărut în anul 1942 prin grija şi sub egida Institutului Cartografic Militar, Institutul Naţional Central de Statistică şi Academiei Române. După cum constatăm, Atlasul a apărut – fapt deosebit de semnificativ – simultan cu constituirea Biroului Păcii, astfel încât cei mai proeminenţi membri ai acestuia au colaborat la realizarea volumului, veritabil monument al ştiinţei şi culturii naţionale, operă în egală în proporţii şi semnificaţie cu impresionanta Enciclopedie a României (4 volume, Bucureşti, 1938-1943), terminată de imprimat tot pe atunci[107]. După o jumătate de veac, mai precis în 1992-1993, Atlasul din 1942 a fost republicat parţial în trei fascicule[108], acoperind însă toate compartimentele textului original, iar editorii, motivându-şi gestul, au relevat valoarea operei princeps, apreciind că beneficiem de „o lucrare remarcabilă prin acurateţea informaţiilor, prin conciziunea stilului şi, în special, prin expresivitatea hărţilor şi a graficelor [...] Lucrarea, în ansamblu, constituie o întreprindere ştiinţifică deosebit de valoroasă şi fără precedent la noi, depăşind în mod evident sfera conjuncturalului [...] Reeditarea lucrării, în 1992, are drept temei nu numai o firească restituire a unei cărţi de valoare, ci şi necesitatea redeşteptării spiritului românesc, descătuşat de orice vremelnice oprelişti"[109]. Este inutil să mai precizăm că, de atunci încoace, Atlasul Spaţiul istoric şi etnic românesc a stat permanent la dispoziţia delegaţilor României în toate confruntările internaţionale, inclusiv, după cum s-a observat, în prima ordine, în pregătirea de către reprezentanţii Bucureştilor a materialelor absolut necesare pentru Congresul Păcii de la Paris din iulie-octombrie 1946 şi, nu mai puţin, în cadrul dezbaterilor furtunoase din Forumul reunit în Capitala Franţei.

Este necesar să precizăm, în încheiere, că ediţia princeps a Atlasului Spaţiul istoric şi etnic românesc a beneficiat, cum se impunea, pentru fiecare dintre cele trei compartimente (I – Spaţiul istoric românesc; II – Ungaria „milenară"; III – Spaţiul etnic românesc, texte + LXI planşe), de tot atâtea motto-uri memorabile purtând semnătura Mareşalului Ion Antonescu:
* Am pus 2000 de ani ca să ne întemeiem hotarele vieţii şi drepturile româneşti, hotarele lui Traian, ale lui Mihai Bravul şi ale lui Ferdinand (I)
* Ei însă trebuie să ştie că, la drepturile Coroanei Sfântului Ştefan, noi răspundem, paşnici şi cu omenie, cu drepturile pe care ni le dă coroana de lauri a marelui Traian (II)
* Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi aici şi vom pleca cei din urmă (III)
Acestora le putem adăuga, fără dificultate, numeroase alte consideraţii remarcabile exprimate în împrejurări diferite, aşa precum:
* Fii om, fii drept şi recunoaşte că, pe deasupra ambiţiilor, şi intrigilor, şi urilor, este Patria, este veşnicia Neamului şi că acolo trebuie să ne întâlnim totdeauna, chiar dacă nu ne înţelegem de fiecare dată.
(Ion Antonescu, 1 ianuarie 1941)
* Fiecare popor are drepturile şi îndatoririle sale. Să se respecte drepturile noastre şi ale fraţilor noştri, aflaţi azi în afara graniţelor noastre, după cum noi respectăm pe ale străinilor, rămaşi în interiorul graniţelor noastre. Mai puţin decât atât nu ni se poate pretinde şi mai mult decât atâta nu putem da.
(Ion Antonescu, 8 decembrie 1940)
* Nu va fi linişte în acest colţ al Europei, – şi nu va fi dreptate adevărată în lume, – cât timp nu se va face sau nu-şi va face dreptate Poporul Românesc.
Şi se va face.
(Ion Antonescu, 25 martie 1941)
ASTFEL, CEEA CE NETĂGĂDUIT PENTRU
MAREŞALUL I O N A N T O N E S C U
SEMNIFICA ÎN CEL MAI ÎNALT GRAD
ÎNSUŞI CREZUL UNEI VIEŢI
ŞI AL UNEI ÎNTREGI GENERAŢII,
PENTRU POPORUL ROMÂN REPREZENTA UN
CERTIFICAT DE EXISTENŢĂ ŞI DĂINUIRE!

________________________________________
[86] Cf. Paul Caravia, coordonator, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România 1945-1989, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000.
[87] Gh. Buzatu, România şi Marile Puteri. 1939-1947, p. 423 şi urm.
[88] La 17 iunie 1942, de exemplu, Ernst von Weizsäker, din cadrul MAE al Reichului, a transmis lui Raoul Bossy, ministrul român la Berlin, invitaţia „amicală" pentru guvernele României şi Bulgariei de-a finaliza chestiunile rămase în suspensie după Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940 (Petre Otu, ed., Pacea de mâine, p. 26).
[89] Vezi Petre Otu, ed., Pacea de mâine, pp. 215-220, 239-264, 268-292.
[90] ANIC, fond PCM – CM, dosar 512/1942, f. 270-284.
[91] Pentru detalii, vezi Aurel Preda-Mătăsaru, Tratatul între România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940. Trecut şi prezent, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2004, p. 99 şi urm.
[92] Pacea de mâine, p. 215.
[93] Ibidem, p. 216-217.
[94] Ibidem, p. 244-245.
[95] Ibidem, pp. 239-243, 247, 259, 263.
[96] Ibidem, p. 281 şi urm.
[97] Ibidem, pp. 276, 280.
[98] Arh. MAE, fond Conferinţa de Pace de la Paris din 1946, vol. 94, f. 36.
[99] ANIC, fond PCM – SSI, dosar 116/1945). Prezentăm lista dosarelor speciale studiate şi soluţionate de comisii: 1 – dosare politice (teritoriile istorice româneşti şi românii din jurul graniţelor – 4); 2 – dosare politice internaţionale (7); 3 – raporturile României cu Marile Puteri (6); 4 – raporturile României cu Ţările Latine (4); 5 – raporturile României cu alte ţări (4); 6 – dosare economice (25); 7 – chestiuni speciale (11); 8 – dosare politice şi administrative (ibidem, filele 461-468). Se observă, astfel, că nu numai se continua activitatea Biroului Păcii, dar se preluau dosarele pregătite de acesta (vezi Stela Acatrinei, Situaţia internaţională în 1946: Problemele păcii şi reconstrucţiei europene. Aspecte istoriografice, în Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Istorie şi societate, III, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2006, p. 324).
[100] De fapt, încă la 19 august 1942, Mihai Antonescu sugerase să se acorde o „atenţie specială" materialelor privind Transilvania (ANIC, fond PCM – CM, dosar 514/1942, f. 105).
[101] Vezi Mircea Cociu, în colaborare cu Lucian Petre, eds., Spaţiul istoric şi etnic românesc, III, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Militară, 1993, p. 90 (Postfaţă).
[102] Cf. George Manu, În spatele Cortinei de Fier. România sub ocupaţie rusească, ediţia a II-a revăzută, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2011, passim.
[103] „Geopolitica şi geoistoria. Revista română pentru sud-estul european", an. I, nr. 1/septembrie – noiembrie 1941, p. 1; Emil I. Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., Geopolitica, I, Iaşi, Editura Glasul Bucovinei, 1994, p. 1.
[104] Ibidem, p. 8.
[105] Ibidem.
[106] Să reţinem, de asemenea, că în răstimpul 1941-1944 liderul român a avut în serioasă atenţie proiectul de-a publica ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, admirabila micro-sinteză intitulată Românii. Origina, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor (Bucureşti, 1919). În Prefaţa, datată 1941, adăugată ediţiei definitive, realizată integral, dar la care a refuzat definitiv în 1944, Antonescu aprecia că aspectele tratate ţineau de „problema sfintelor noastre drepturi", iar multe dintre paginile noi redactate aminteau de consideraţiile expuse în Albumul din 1942 (cf. Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin, Iaşi, Demiurg, 2008, p. 79-90).
[107] Enciclopedia României, realizată sub coordonarea generală a lui D. Gusti, fusese proiectată în şase volume, dar, în funcţie de vicisitudinile războiului şi ale stalinizării ţării după 1944, s-a limitat la patru volume, toate recent valorificate, graţie tot Editurii Tipo Moldova din Iaşi (director – Aurel Ştefanachi), care ne-a oferit o ediţie anastatică, prefaţată şi îngrijită de subsemnatul (Iaşi, 2010).
[108] Vezi Mircea Cociu, în colaborare cu Lucian Petre, eds., Spaţiul istoric şi etnic românesc, I-III, Bucureşti, Editura Militară, 1992-1993.
[109] Ibidem, vol. I.

Bibliografie selectivă on-line:

Romania cu si fara Basarabia, intre Germania si Rusia, atunci ca si acum. Prof Ioan Scurtu: Dupa 70 de ani
Budapesta rusifica si maghiarizeaza numele romanesti la Centrul "Schengen" de la Chisinau
Viorel Patrichi: „Morcovul" Kremlinului şi „biciul" Uniunii Europene
Cum l-a gratiat Ceausescu pe Pamfil Seicaru. Profesorul Gheorghe Buzatu si portalul Ziaristi Online publica DECRETUL
De la erou pe Frontul de Est la „dusman al poporului". Interviu-document cu eroul-sergent Gheorghe Lavric
Dan Dungaciu: Dosarul transnistrean
23 AUGUST 1944 - DE TREI ORI TRADARE. Cuvantul lui Antonescu si noi documente secrete despre Regele Mihai. EXCLUSIV
Vizita patriarhului URSS, Alexei I, in RSS Moldoveneasca. Chisinau, 1-2 septembrie 1956. FOTO-DOCUMENTE
Octavian Racu intreaba: De ce Tanase de la Timpul este suparat foc? Radio Erevan raspunde: Pentru ca Vitalie Ciobanu si Baconschi i-au furat premiul oferit de Basescu
Frica de a te declara român. Românii din Bugeac pe cale de dispariţie. DOC PDF