Multe s-au mai schimbat în România după evenimentele din 1989, dar puţine în sens pozitiv. Din păcate, noi, cei mulţi, care am trăit cu speranţa că viaţa va deveni mai bună, mai prosperă, dar ne-am lovit cu capul de pragul de sus, constatând cu amărăciune că s-a ales praful de visurile noastre. În urmă cu aproape un deceniu, „Nepotu' lu' tanti Tamara", ajuns vremelnic şef de guvern, după o preumblare cu capul plecat pe meleaguri străine s-a întors în ţară cu pieptul bombat, pus pe „fapte mari". Pentru că aşa au lătrat unele voci de peste ocean, „nepotul" a ordonat demontarea şi/sau dărâmarea tuturor busturilor Mareşalului Ion Antonescu, rebotezarea tuturor străzilor din România, care-i purtau numele. Pentru a avea o justificare legală „nepotul" a pus bomboana pe colivă, emiţând-semnând Ordonanţa de Urgenţă nr. 31/2002, prin care se băga pumnul în gura oricui avea o altă părere decât cea oficială (chiar dacă acest act încalcă prevederile Constituţiei României, şi instituie cenzura, sub umbrela unei legi-fără-de-lege). Redau câteva din prevederile actului-diktat, mai sus menţionat: Ordonanţa de Urgenţă nr. 31 din 13 martie 2002, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii prevede:
„ART. 5 - Promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unei infracţiuni contra păcii şi omenirii sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin propagandă, săvârşită prin orice mijloace, în public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi.
ART. 6 Negarea în public a holocaustului ori a efectelor acestuia constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi. (Nu se precizează actul internaţional care legiferează irefutabil natura, aria şi definiţia holocaustului şi lasă loc ambiguităţii şi speculaţiilor - n.a.).
ART. 13 - (1) Se interzice acordarea numelor persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii unor străzi, bulevarde, scuaruri, pieţe, parcuri sau altor locuri publice.
(2) Se interzice, de asemenea, acordarea numelor persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii unor organizaţii, cu sau fără personalitate juridică." Semnează: Prim ministru - Adrian Năstase Contrasemnează: Ministrul justiţiei, Rodica Mihaela Stănoiu; Ministrul culturii şi cultelor, Răzvan Theodorescu; Ministru de interne, Ioan Rus

Dacă la câţiva ani după 1989 şeful de atunci al statului roman a intenţionat să redeschidă „Cazul Răceanu" - spion dovedit şi - înainte de 1989 - condamnat pentru trădare de ţară - tot de peste ocean a suflat o boare care a deschis uşa puşcăriei, a urcat urgent „subiectul" într-un mijloc special de transport care a purtat preţioasa încărcătură pe calea aerului şi a depus-o cu grijă în locul de unde pornise „vântul"... A mai trecut ceva vreme şi, încurajat de precedentul creat, un alt trădător de ţară a cerut statului român să-i fie dat înapoi gradul de general, solda pe toţi anii de când a dezertat şi până în 1989 (de ce nu până azi?) şi agoniseala lui rezultată din munca „cinstită" de şef al spionajului sub vechiul regim. Şi-a estimat averea confiscată la cca. 310.000 USD - la valoarea din 1977 (solicitând aplicarea indicelui de inflaţie pentru toată perioada, până la data restituirii).

Pentru ca „dosarul Pacepa" să fie redeschis, a fost suficientă apariţia unui articol în cotidianul american „Washington Times". Ziaristul american Arnaud Borchgrave a luat apărarea trădătorului de ţară cu un zel cel puţin suspect, înlocuind atât în cazul lui Pacepa, cât şi în cel al lui Răceanu, verbul „a trăda" cu găselniţa cosmetizantă „a defecta". Tot el s-a exprimat că Pacepa „a servit cauza României în lumea liberă din 1977 până în 1989 şi acum vrea restituţie", ba mai mult, ca apogeu al unui tupeu aberant, referindu-se la Pacepa, Arnaud Borchgrave a mai emis o elucubraţie: „Eu cred că ar trebui să fie erou în România!". A cugetat ea cât a cugetat, (in)„justiţia română", şi astfel, Curtea Supremă de Justiţie a dat decizia nr. 41 din 1999 prin care a hotărât anularea sentinţelor de condamnare la moarte a celor doi trădători de ţară, redarea gradului de general lui Pacepa şi restituirea proprietăţilor confiscate. Singurul care a reacţionat la această (in)justiţie a fost şeful de atunci statului care, nemulţumit, s-a exprimat cu amărăciune: „Să se ducă (Pacepa n.a.) la Ceauşescu să-i dea gradul înapoi, pentru că el i l-a luat!".

În 1946, după un simulacru de proces sub regie străină, mareşalul Ion Antonescu a fost „judecat" de „Tribunalul Poporului" care i-a pus eticheta de „criminal de război" (Tribunalul de la Nürnberg a refuzat să-l numească astfel), şi l-a condamnat la moarte însă nimeni nu i-a putut contesta nici meritele, nici demnitatea de care a dat dovadă până în ultima clipă a vieţii. Deşi relaţiile sale cu Mareşalul nu au fost dintre cele mai cordiale, însuşi fostul suveran al României - trădător atât al Mareşalului cât şi al tuturor românilor - poate pentru a-şi spăla câteva din marile păcate - a afirmat în repetate rânduri: „Mareşalul Ion Antonescu a fost un mare patriot!". După desecretizarea anexelor ascunse ale Pactului Molotov Ribbentrop, după o rejudecare argumentată cu documente, câţiva colaboratori ai Mareşalului, printre care se afla şi George Alexianu, fostul Guvernator al Basarabiei au fost absolviţi de vină şi Mareşalului Ion Antonescu i-a fost retrasă acuzaţia referitoare la atacarea Uniunii Sovietice pentru recuperarea teritoriilor româneşti răpite în anul 1940. (In)Justiţia română a plecat din nou capul sub securea presiunilor alogene, anulând precedentă hotărâre

Mai nou, fostul ministru al transporturilor face obiectul unor cercetări, fiind acuzat de spionaj şi subminarea economiei naţionale a României. Redau în acest sens, un text preluat din revista virtuală „Exploziv-News": „Un grup de ofiţeri superiori din SRI au pus la dispoziţia redacţiei Exploziv-News un document incendiar, menit să întregească profilul unui alt mare trădător al intereselor României. Numele lui real (aşa cum este trecut in raportul SRI): Arad Bercovici, fiul evreului Haim Bergovici. Numele „de scenă": Radu Berceanu. Funcţia oficială detinută în Stat: ministrul Transportului şi Infrastructurii. Încă înainte de 1989, pe când era inginer la Fabrica de Avioane din Craiova, Radu Berceanu a intrat în atenţia organelor de informaţii româneşti pentru că, fiind deţinător de secrete, şi-a depăşit atribuţiile de serviciu şi a întreţinut relaţii neoficiale cu unii cetăţeni străini care aveau legături de afaceri cu întreprinderea la care lucra. Totodată, a mai fost semnalat în relaţii apropiate cu generalul Vasile Ionel, cunoscut cu legături în rândul cadrelor ce aparţineau de spionajul militar sovietic, G.R.U., care supraveghea, la rândul său, unitatea economică respectivă. De asemenea, fostul comandant al celei mai mari unităţi de gradul zero din sudul României (de la Balta Verde, judeţul Dolj) a descoperit, în timpul loviturii de stat din decembrie '89, că Berceanu era trecut pe toate documentele secrete ale Armatei ca „C.I."-st, lucru confirmat, pentru Exploziv-News, şi de fostul şef al Serviciului Secret al Armatei, generalul Francisc Radici. Pe baza ultimelor informaţii din sfera intelligence, suntem în măsură să aducem noi probe şi lămuriri de ultimă oră în cazul activităţii de spionaj şi de subminare a economiei naţionale a lui Berceanu! Aceste lucruri sunt din nou dovedite de onotă specială, pusă la dispoziţia redacţiei noastre de către un grup de ofiţeri cu înalte grade în Serviciul Român de Informaţii, cărora le mulţumim pe aceasta cale pentru profesionalism şi promptitudine..."[1].

Ca şi în trecut, astăzi, după ce am trecut pragul primului deceniu al secolului XXI, soarta românilor o hotărăsc tot alţii. Dacă după al doilea război mondial cârmacii noştri primeau ordine de la Moscova, acum „indicaţiile preţioase" sosesc fie de la Bruxelles, fie de peste ocean, de la Washington. Înainte elevii studiau limba rusă, acum pe cea engleză (vă amintesc că unii cetăţeni români nu prea cunosc sau nu vorbesc limba română). Care-i diferenţa? Revenind la nelegala OG 31/2002, am câteva nedumeriri:
- Camuflata soră din România a Gărzii Maghiare îşi face de cap sub aripa U.D.M.R., a Guvernului şi a Preşedintelui României.
- Statuia lui Vass Albert (declarat criminal de război) a fost dezvelită oficial sub scutul aceleiaşi organizaţii iredentist-xenofobe; OG 31/2002 nu se aplică.
- Popa-Tökes, parlamentar european din partea României (?) luptă împotriva ţării pe care-o reprezintă şi cheamă populaţia secuiască să iasă în stradă pentru autonomie etnică.
În concluzie, în România - „No man's land" (Ţara nimănui), „Dura lex, sed lex"... dar nu pentru toţi!