„Un război îl pornești când vrei și îl termini când poți” (Nicolo Machiavelli)

Deși pare nefiresc, democrația este sub presiune în întreaga lume pe măsură ce mișcările populist-demagogice, autoritare, extremiste sau fasciste își mențin sau își extind puterea și influența. Securitatea oricărui stat este inseparabilă de aceea a vecinilor săi și, prin urmare, nicio țară nu ar trebui să-și sporească securitatea în detrimentul alteia. Acesta este argumentul lui Vladimir Putin pentru justificarea invaziei Ucrainei (24 februarie 2022), susținând că NATO a încălcat repetitiv acest principiu. Practic, China și Federația Rusă susțin ideea unei noi „inițiative de securitate globală” pe fondul creșterii instabilității internaționale tot mai evidente în ultimul deceniu.

Procesul de restructurare a ordinii globale a fost evidențiat de toți marii actori ai lumii contemporane, mai ales urmare a tranzițiilor rapide de la bipolarism, la multipolarism, via monopolarism, proces început, practic, în 1990 când a fost înregistrat colapsul comunismului. După mai multe crize de securitate regională, crize economice generalizate și creșterea frecvenței de apariție a crizelor generate de modificările climatice, lumea a cunoscut și efectul distructiv al unei crize sanitare globale (generată de o pandemie) cu forme unice de manifestare ce au conturat un proces de resetare structurală multidimensională a lumii. Astăzi, suntem în mijlocul unei tranziții geopolitice și geostrategice greu de imaginat. Statele care modelează astăzi ordinea globală sunt mai eterogene, au mai puține interese comune și mai diverse din punct de vedere al valorilor culturale, istorice și normative. Rezultatul acestei stări de fapt este diminuarea dorinței de cooperare și creșterea celei de confruntare. Aceste aspecte se înregistrează atât în instituții internaționale consacrate (ONU, G7, NATO, UE, OSCE etc.), în spații strategice eterogene, cum ar fi cel post sovietic, Arctic, Orientul Mijlociu, Africa sau zona Indo-Pacifică, cât și în noi inițiative regionale sau transcontinentale cum ar fi BRICS, QUAD, Inițiativa „Belt and Road”, culoare sau lanțuri logistice, competiția tehnologică în spațiile terestru, maritim, aerian, electromagnetic, cibernetic sau cosmic.

Este puțin probabil ca aranjamentele actuale de ordine internațională să continue în forma actuală. Puterea economică și potențialul tehnologic al SUA, al UE sau al Japoniei sunt în descreștere, iar cel al Chinei în creștere constantă. Aceste evaluări primare determină reconsiderarea conceptului de lume multipolară într-un nou context care va ține seama de relația dintre democrație și autoritarism, de provocările curente ale globalizării și suveranismului, de relațiile dintre tradiționalism și progresism, dintre liberalism, iliberalism și protecționism, dintre stat și corporațiile multinaționale.

Începând cu a doua decadă a secolului 21, ordinea mondială a început să se schimbe: SUA nu mai este liderul de necontestat al lumii, poziția sa este supusă diverselor presiuni de către jucători geopolitici vechi - Rusia, precum și jucători noi - China, India și de unele puteri regionale, așa cum este Uniunea Europeană. Dintre toți actorii de mai sus, China este cea mai hotărâtă să acceadă la poziția de lider. La Beijing se conturează tot mai clar o idee ce devine linie de conduită: „niciodată în decursul istoriei o țară nu a cunoscut o ascensiune atât de rapidă precum China de astăzi”. Beijingul a devenit principalul vector de presiune asupra actualei ordini internaționale dominată de SUA. Lista statelor membre ale Organizației Națiunilor Unite, în prezent, numără 195 state cu drepturi egale conform Cartei ONU. Fără să minimalizăm importanța celui mai mic stat dintre cele 195, este aproape general acceptat faptul că domeniul relațiilor internaționale este dominat de state și organizații mari, considerate ca forțe de influență ale sistemului global. Dintre acestea am selectat patru, urmare a faptului că ele dezvoltă o mare putere de influență asupra realităților contemporane: SUA/NATO, Germania/UE, China și Federația Rusă.

Istoria a confirmat faptul că marile puteri acționează ca niște forțe magnetice puternice, fiecare atrăgând în sfera lor de influență alți actori statali sau non statali care pot veni din convingere, din interes, de nevoie, șantajați sau forțați. Oricare ar fi cauzele acestor mișcări, puține state vor putea evita postura atât de concis exprimată de conceptul de proxy[1].

Robert Kaplan, în urmă cu peste douăzeci de ani, într-una dintre cele mai apreciate cărți ale sale, „The Coming Anarchy”, aprecia că Statele Unite și China conturează un peisaj politic, militar, economic și social bipolar cu un asterisc – Federația Rusă. În condițiile marii resetări (concept lansat de Klaus Schwab, la Forumul economic de la Davos[2]), generată de pandemia globală Covid 19, dar mai ales, în contextul operației militare speciale lansată de Rusia în Ucraina, ideea lui Kaplan capătă și mai mare actualitate. Deși UE părea pentru China o zonă de maxim interes pentru proiecția sa economică în Zona Mediteraneană, în condițiile instabilității globale generată de multiplele crize (sanitară, economică, socială. migraționiste, energetică etc.), Germania, liderul UE, pare să își nuanțeze opțiunile sale referitoare la Federația Rusă și China, sporind complexitatea așteptatei revigorări a parteneriatului Transatlantic. Probabil că, pe termen scurt, Berlinul va încerca exploatarea oportunităților comerciale oferite de Beijing cu scopul de a recupera cât mai rapid căderea economică majoră înregistrată la sfârșitul anului 2020, când statisticile indicau un tablou economic internațional mai degrabă pesimist. Pesimismul pare să se generalizeze și să se intensifice mai ales ca urmare a presiunilor asumate prin sancțiunile economice impuse Rusiei după invadarea Ucrainei în februarie 2022. Îngrijorarea este susținută și de o analiză comparativă, la nivel macro, a celor patru mari actori globali.

Din perspectivă economică și tehnologică, China este considerată ca fiind o țară aflată în plin proces concurențional cu marii actori statali existenți în piața mondială (SUA, în primul rând, dar și UE, India, Japonia, Australia și parțial, Federația Rusă). Se consideră că, aproximativ, 35% din creșterea economică mondială înregistrată în perioada 2017-2021 provine din China, 18% din SUA, 9% din India și 8% din Uniunea Europeană. La sfârșitul anului 2020, din perspectivă global-economică, în cel mai greu an de după Al Doilea Război Mondial, singura economie relevantă a lumii, care a încheiat anul cu creștere a PIB, a fost cea a R.P. Chineze, cu +2,3%. Restul marilor actori economici au cunoscut dinamici procentuale diferite ale PIB-urilor lor, în intervalul 2020-2021: UE: -7,1%/+2.3%; Germania: -4,9/+1,8%; Franța: –8,1%/+0,7%; Marea Britanie: -9,8%/1,3%; Japonia: -4,8%/+1,7%; Federația Rusă: -2,9%/+4,3%. În condiții normale, până în 2050, primele cinci mari economii naționale, cel mai probabil, vor fi cele ale Chinei, Indiei, SUA, Braziliei și Indoneziei. În această perspectivă se poate pune următoarea întrebare retorică: este lumea occidentală pregătită pentru a accepta această nouă realitate?

Probabil că Beijingul va ajunge la această performanță și ca urmare a continuării programului „One Belt, One Road”, estimat la mii de miliarde dolari care include, în principal, proiecte de construcții în infrastructura de transport în peste 60 de țări ale lumii. Un exemplu de actualitate în acest sens se poate vedea în reprezentarea grafică prezentată în tabelul de mai sus.

China se conturează ca unul din liderii globali în supercalculatoare, robotică, inteligență artificială, drone, dar și în tranzacții financiare digitale, inclusiv în domeniul plăților fără numerar. În marile aglomerări urbane, aproape 90% din totalul tranzacțiilor comerciale cu amănuntul se realizează prin platformele Alipay și Wechat instalate pe telefoane mobile inteligente. Livrarea de bunuri de către compania Alibaba cunoaște cea mai rapidă dinamică din lume (o filială Alibaba a realizat vânzări de 25 miliarde dolari într-o singură zi, depășind ca performanță în domeniu așa-numitele Black Friday sau Cyber Monday din SUA). În domeniul educațional, universitățile chineze au devenit performante, înregistrând ascensiuni evidente. Astfel, în 2021, Universitatea Tsinghua din Beijing și universități din Hong Kong au intrat în top 25 cele mai bune universități din lume (în numai cinci ani acestea au înregistrat salturi de peste 175 de locuri într-un clasament de specialitate). Alte 40 de universități și-au propus să intre în elita mondială în următorii ani, concomitent cu menținerea unui program de încurajare a studenților chinezi de a se înscrie la cele mai prestigioase universități din lume.

În fața provocărilor viitoare, lumea occidentală are nevoie de abordări global realiste și echilibrate, care să asigure gestiunea creșterii insecurității, a inegalităților, dar și a frustrărilor percepute ca aparținând ordinii liberale. Francis Fukuyama, dar și alți politologi contemporani, consideră populismul și ascensiunea naționalismului economic parohial printre cele mai grave amenințări la stabilitatea lumii în viitor. Riscul unei prăbușiri a actualului sistem economic global este destul de ridicat.

Laureatul Premiului Nobel pentru economie, Joseph Stiglitz, propune reconsiderarea utilității conceptului macroeconomic de produs intern brut (PIB) pentru măsurarea stării economiilor. Acesta crede că trebuie inventat un alt instrument de evaluare a stării macroeconomice, care să țină cont nu numai de creșterea economică exprimată într-o valută (de regulă dolarul american), dar și de considerarea integratoare a dimensiunilor socială și politică, generatoare de inechități. Stiglitz transmite subliminal și nevoia reconsiderării măsurătorilor macroeconomice exprimate în paritatea puterii de cumpărare (Purchasing Power Parities – PPP) ca pas intermediar spre un indicator care să cuantifice așteptările rezonabile ale celor mai mulți actori statali (conform unor propuneri ale Școlii de la Chicago, ce are în frunte profesorii John J. Mearsheimer, politolog și Michael Hudson, economist, ambii bazându-și argumentațiile pe conceptul de Echilibru Nash, preluat din teoria jocurilor strategice). În acest context, începând cu anul 2021, dimensiunea cantitativă a raportului SUA/China se inversează semnificativ, de la 20800/14400 trilioane, exprimat în USD, la 20800/26400 trilioane exprimat în PPP.

În mandatul Președintelui Donald Trump, 2017-2021, rivalitatea strategică dintre SUA și China a început și a depășit faza confruntărilor economice, prefigurându-se stări de tensiune și în domeniile tehnologic, diplomatic și aproape de neconceput în urmă cu câțiva ani, în domeniul militar, inclusiv al informațiilor și contrainformațiilor.

Germania, cea mai importantă țară a UE, are o istorie recentă interesantă în ceea ce privește legăturile sale cu China. Germania speră în continuare să operaționalizeze acordul China-UE, referitor la investițiile reciproce, care să ofere condiții echitabile pentru investitorii din întreaga UE și renunțarea la primatul contractelor economice bilaterale între țările europene, pe de o parte și China, pe de altă parte. În prezent, acordul este blocat de Parlamentul European pe considerente ce țin de respectarea drepturilor omului în China. Preluarea funcției de Cancelar al Germaniei de către Olaf Scholz și continuarea relațiilor tensionate dintre Washington și Beijing au complicat sincronizarea politicilor comune ale SUA și UE față de China. Cancelarul german și-a nuanțat poziția și s-a arătat, în general, atent la amenințările reprezentate de statele autoritare, incluzând și Federația Rusă.

Deși se poate vedea clar ce se întâmplă în China în ceea ce privește încălcările drepturilor omului, de la implementarea sistemului de credite sociale bazat pe supravegherea big-data, erodarea libertăților cetățenești ale Hong Kongului și până la represiunea împotriva comunității uigure din Xinjiang, Berlinul încearcă în mod constant să balanseze pozițiile sale internaționale cu interesele sale strategice de securitate și de afaceri. În același timp, Germania a fost prima țară occidentală care a trebuit să facă față schimbării filosofiei în afaceri a Beijingului, după ce acesta a lansat modelul economic al circulației economice duale, ca urmare a dificultăților pe care au început să le întâmpine companiile de stat. În condițiile economice și pandemice actuale, „companiile de stat chineze au acceptat să împartă oportunitățile de afaceri cu companiile private. În acest fel, China a lansat un nou concept economic, cel de creditor suveran, în logica conceptului cheie de la precedenta criza globală, cel de datorii suverane.

Oscilațiile Germaniei și UE, dar și ale SUA, în ceea ce privește modul în care a fost percepută China în legătură cu funcționarea lanțurilor logistice globale, precum și modul de raportare la intervenția militară a Rusiei în Ucraina, au determinat mulți specialiști în relații internaționale să lanseze ideea conform căreia Beijingul ar putea renunța o perioadă de timp la modelul economic orientat spre export și apropierea de modelul orientării către propria piață internă. O modalitate de operaționalizare a acestei alternative o poate reprezenta reconsiderarea relațiilor de cooperare strategică cu Federația Rusă, cel puțin pe domeniile politic, tehnologic și energetic. Cooperarea în spațiul telecomunicațiilor mijlocite de Compania Huawei (care în ultima perioadă de timp a triplat numărul de IT-ști ruși angajați) s-a intensificat considerabil. Similar au stat lucrurile și în ceea ce privește operaționalizarea sistemului de conducte Puterea Siberiei, cooperarea tehnologică în producția militară (rachete, submarine, spărgătoare de gheața, etc.) dar și cooperarea militară concretă (aplicații strategice comune, zboruri comune ale aviației strategice, pregătirea de specialiști chinezi în academii militare ale Federației Ruse, etc.) reprezintă oportunități cel puțin pe termen scurt și mediu.

Bibliografie

Notă – Text publicat în Revista „Dincolo de orizonturi,  Anul VII, Nr. 14/noiembrie 2022