Roma şi Grecia

Majoritatea romanilor erau adepţii cultului solar al zeu-lui Mithra (Soarele nebiruit) pe care îl omagiau pe 25 decem-brie; această religie a lor era importată din Persia şi se numea Sol Invictus (tr.lb.lat.-soarele neînvins). În perioadele începutu-lui, la vechii greco-romani Sol sau Phoebus-Apollo devenea personificarea soarelui şi deasemenea era cunoscut drept zeul zilei şi al luminii care se deplasa cu un car de aur, tras de lebe-de albe ca neaua, care strălucea pe cer în văpăi de foc. Mama sa Leto era o zeiţă ce simboliza noaptea şi care îl născuse după legendă în insula Delos sau insula luminii. Astfel Apolo venise pe lume din noapte aducând oamenilor lumina şi căldura soare-lui (phoebus-lumina). Oamenii antici aşteptau şi sperau că „după ce toamna şi iarna se sfârşeau, primăvara soarele şi lumina se arătau iarăşi cu revărsări de aur, verdeaţă, bucurie şi cântece de păsări” (Mitru, 2008).

Asemănător şi uneori indentificat cu Apolo era şi Helios sau Sol (Solis la romani) zeul soarelui însă acesta cu toate că uneori era confundat cu zeul luminii avea o altă genealogie fiind conform legendelor fratele Aurorei şi al Lunii şi fiul titanilor Hiperion şi Tia. Homer îl descrie ridicându-se din Ocean dimineaţa când îşi părăsea palatul de la răsărit străbătând cerul şi coborând la palatul de apus tot în lumea apelor. Aşa au apă-rut poemele şi legendele în antichitate cu privire la drumul soarelui pe cer.

Helios zeul soarelui aflat în carul său de foc traversând cerul de amiază.

În lucrarea Republica filosoful Platon reprezintă soarele ca pe o expresie a binelui, aşa cum se dovedeşte acesta în mediul nostru de viaţă; apoi citând pe Cratil - un vechi filosof care reţi-nuse la rândul său cuvintele lui Socrate- ne relatează concepţia lor despre zeul Helios: ,,Numele acesta Helios ar fi şi mai lim-pede dacă ne-am folosi de cel dorian, căci dorienii îi spun soa-relui Halios. Halios s-ar referi, prin urmare, fie la acea acțiune a Soarelui, care de îndată ce răsare îi adună (halizein) pe oa-meni la un loc, fie la faptul că Soarele se rotește întruna (aei heilein) în jurul Pămîntului, fie că în mersul lui el pare să împo-dobească (poikillei) în culori, toate cele ce se ivesc pe Pămînt. Căci poikillein și aiolein sînt unul și același lucru”[6] .

Din aceste precizări se desprinde ideea că lumina soare-lui produce printre altele şi efecte psihosociale determinând oamenii să se apropie unii de ceilalţi şi să comunice cu plăcere; deasemenea soarele accentuează percepţia asupra realităţii atunci când străluceşte cu putere şi datorită faptului că pare că ar avea o mişcare în jurul pământului (geocentrism). (De fapt Pământul este cel care se roteşte în jurul propriei axe 24 de ore şi în jurul soarelui 365 de zile - heliocentrism).

Conform textelor greceşti eroul mitic Prometeu este fiul titanului Iapet şi al nimfei Climene şi avea ca fraţi pe Atlas, Menetios şi Epimeteu. Conflictul epic al eroului pământean cu zeii porneşte de la împărţirea bucăţilor de carne care proveneau de la taurul jertfit pentru Zeus stăpânul din Olimp. Printr-o înşelătorie Prometeu acoperă cu pielea animalului sacrificat oasele şi grăsimea făcând ca acestea să apară într-o grămadă mare. Bucăţile de carne bună le acoperă de asemenea şi aran-jează astfel încât să apară într-o mărime insignifiantă. Demon-strând aroganţă şi lăcomie Zeus Olimpianul alege evident, partea cea mai mare din jertfă şi descoperă ulterior că a fost păcălit. Dar cea mai mare ofensă adusă Olimpienilor este aceea că Prometeu un simplu om, ajutat în secret de Atena zeiţa dreptăţii şi înţelep-ciunii, fură o scânteie din carul soarelui veşnic strălucitor şi îl dăruieşte muritorilor.

Aceasta faptă se justifica în ideea com-pensaţiei deoarece la apariţia făpturilor însufleţite pe pământ animalele au primit abilităţi de supravieţuire în natură, pe când oamenii care erau înzestraţi cu raţiune, simţire şi sentimente, deveniseră condamnaţi la o viaţă dusă în frig, întuneric şi înfo-metare, fără prea mari speranţe şi posibilităţi de dezvoltare. Stă-pânul din Olimp descoperă acest furt de „energie” observându-i din Olimp pe oameni cum se încălzesc şi se veselesc lângă vetre-le cu foc şi deasemenea îşi luminează noaptea locuinţele. Eroul oamenilor Prometeu va fi teribil pedepsit pentru această crimă: va fi înlănţuit de Hefaistos fierarul zeilor în vârful Caucazului, unde vulturul lui Zeus îi va sfâşia în fiecare zi ficatul, care se va regenera periodic, pentru a-i face suferinţa eternă.

Sacrificiul eroului mitologic de a aduce focul şi lumina în vetrele străbunilor simbolizează mândria omenească, iscu-sinţa, şi voinţa de a lupta chiar şi cu zeii dacă este nevoie pentru o viaţă mai bună, şi devine de neuitat pentru înflorirea şi civili-zarea rasei umane. În miturile grecilor se vorbeşte şi despre răz-boaiele duse de zeii conduşi de Zeus împotriva titanilor pentru cucerirea puterii în Olimp. Zeus îl învinge în final pe Tifon tita-nul cu tunete şi fulgere (simboluri ale luminii) dar nu-l ucide ci îl zăvorăşte în adânc (similar tezelor întâlnite în creştinism).

America de nord-America de sud

În calendarul creaţiei mayaşe, în cea de a doua noapte a genezei, în „cerul 4”, îl aflăm pe Tonatiuh zeul soarelui şi al războinicilor. În ziua a cincea în „cerul 9”- apare Quetzalcoatl zeul Luminii. Tezcatlipoca zeul întunericului este evidenţiat în cea de-a cincea noapte în „cerul 10”. Ca peste tot în lume şi miturile acestei culturi străvechi vorbesc despre dualitate ca factor de motivaţie pentru lupta între adevăr şi ignoranţă, între lumină şi întuneric, între iubire şi ură (Teodorescu, 2010). Mai târziu în această cultură au apărut ca reprezentări solare zeii Kinich Ahau şi Kinich Kakmo; acesta din urmă era reprezentat ca un papagal din specia macaw şi era protectorul orașului Izamal din Yucatan. Mayaşii făceau distincţia conceptuală a noţiunilor de soare şi de efect luminos produs de acesta astfel că în panteonul zeilor îi aflăm şi pe Xmucane și Xpiacoc care sunt „Purtătorii Luminii” şi care au devenit creatorii primilor oameni. Xmucane era numită şi „Bunica Zilei” şi „Bunica Lu-minii” (sursa net:wiki).

Zeul Soarelui la azteci se numea Huitzilopochtli, sau „pasărea colibri a sudului” şi avea înţelesul de „sufletul războ-inicului din paradis”. Era simultan şi zeu al soarelui şi al războ-iului, ghid al călătoriilor, al furtunilor, al bărbaţilor tineri şi al războinicilor[7]. Acest popor era relativ civilizat dar în mod pa-radoxal erau obsedaţi de ,,mişcarea solară” şi de misterul sân-gelui uman care anima viaţa: ,,aztecii credeau că, pentru ca soarele să continue să se mişte pe cer, anotimpurile să se suc-ceadă, iar culturile să crească, era esenţial ca astrul zilei să fie hrănit cu alimentul său natural, sângele. Era nevoie de sânge uman, iar în lipsa acestuia, însăşi viaţa lumii ar înceta. Sacri-ficiul uman reprezenta o necesitate pentru bunăstarea omeni-rii”[8]. Mai la sud incaşii venerau divinitatea solară supremă şi creatoare care era Viracocha. Acesta este reprezentat în diferite sculpturi ca un bărbat alb cu barbă şi împreună cu soţia sa Qocha a dat fiinţă zeului soare Inti şi zeiţei lună Mama Quilla.

Viracocha

Măreţul oraş de la Machu Pichu care a fost descoperit în 1911 de istoricul şi arheologul Hiram Bingham este uimitor şi aproape de necrezut. Totul este realizat la limita perfecţiunii din granit cioplit negeometric dar cu sisteme de îmbinare ce uimesc lumea tehnicii moderne, printr-o arhitectură de contact perfectă: o lamă de ras nu poate fi potrivită între îmbinările pietrelor aşezate în construcţii. Deasemeni şi aici găsim toate utilităţile civilizatoare, respectiv apă curentă adusă din râul ce se strecoară 450 mai jos, pieţe, temple etc. Se poate distinge şi astăzi sculptura cunoscută drept „Priponul Soarelui” şi dease-menea edificiul Templul Solar, dovadă a cultului practicat şi aici de incaşi. Este foarte posibil ca în actualitate tehnica şi arhitectura modernă să nu poată realiza aşa ceva pe o creastă de munte, în acele condiţii naturale total improprii construcţiilor urbane.

Templul lui Quetzacoatl

Zeiţa japoneză a Soarelui a fost denumită Amaterasu şi este reprezentată acum ca simbol pe steagul naţional. Împăratul (mikkado) având această descendenţă din strălucitoarea Amate-rasu fica zeilor primordiali, se înţelege pe cale de consecinţă, că tot poporul japonez are o origine divină. La japonezi este evidentă o inversare a rolurilor tradiţionale simbolice prezente în alte culturi. Zeiţa Amaterasu reprezintă soarele iar fratele acesteia Tsuki-Yomi este zeul lunii. Proverbul japonez este su-gestiv pentru viziunea filosofică pe care o au despre acest lu-minător prin comparaţie cu devenirea personală a fiecăruia: „Soarele nu ştie cine e corect. Soarele nu ştie cine a greşit. Soarele luminează fără scopul de a încălzi pe cineva anume. Cel ce s-a găsit pe sine însuşi e asemenea unui soare”[9].

China

Cutumele religioase chinezeşti accentuau faptul că acu-plarea dintre Fuxi soarele şi Nuwa luna avea ca efect germi-naţia şi renaşterea vieţii (Adkinson, 2018). Dintr-un alt punct de vedere, soarele apare în viziunea vechilor filosofi chinezi şi ca un distrugător care generează fenomenul secetei căreia i-se împotriveşte uneori doar ploaia salvatoare. Crezând că sunt mai mulţi sori pe cer care generează căldura în exces, în vreme de primejdie când seceta făcea ravagii, sorii care nu foloseau erau prăvăliţi din cer cu săgeţile. În tradiţia de medicină chineză Tao Soarele apare ca un simbol al învierii şi nemuririi astfel încât 30 „nemuritorii” taoişti captau esenţa solară prin tehnici secrete şi o incorporau ca pe o substanţă vitală şi o rezervă de energie. Chinezii considerau că soarele este o imagine a arborelui lumii şi al vieţii, el însuşi având aceaşi substanţă şi calităţi cu razele sale de soare. Taoiştii spuneau că Soarele se află în centrul ce-rului aşa cum inima se află în centrul fiinţei (Chevalier, J., Gheerbraint, A., 2009).

- Va urma -