Egipt

Forma geometrică care a fost consacrată mai ales în cazul altarelor şi mormintelor din Egipt era piramida. Această geometrie simbolică străveche, sugera în reprezentare structura razelor solare în mănunchi care ating pământul, având ca sursă generatoare un punct situat deasupra, în cer. Piramida putea să mai simbolizeze la egipteni şi colina care s-a ridicat din apele începutului acţiune telurică care deasemenea era influenţată de soare (Adkinson, 2018).

În credinţa religioasă a vechilor egipteni zeul Amon era considerat ca zeu Suprem şi zeu al luminii în tandem alături de Ra care era deasemenea zeul soarelui şi luminii. Ulterior fuziu- nea Amon-Ra sau discul solar suprem care se năştea pe cer în fiecare dimineaţă şi murea bătrân, în fiecare seară a semnifi- cat reînvierea celor drepţi (sursa net). Într-o variantă mitologică prezentă în textele egiptene uneori şi zeiţa Nut era cea care

reprezenta trecerea soarelui pe cer. Nut era zeiţa tuturor corpurilor cereşti şi deasemenea mama soarelui Ra care era înghiţit de mama sa seara, la apus, şi renăscut dimineaţa. În anumite epoci egiptenii mai credeau şi că luna este de fapt soarele care străluceşte noaptea (Adkinson, 2018).

Cu privire la ciclurile lumină-întuneric în mitologia egipteană apare explicaţia epică unui conflict dualist dintre Ra zeul soare şi zeul şarpe cunoscut sub numele de Apep- Distrugătorul sau Apophis; egiptenii considerau că acest mon- stru trăia în apele Nilului, în întuneric şi era duşmanul lui Ra, zeul soarelui. Apophis provoca la luptă pe Ra şi încerca să ză- dărnicească drumul acestuia spre lumină. Atunci când se pro- ducea o eclipsă sau când norii acopereau cerul se spunea că şarpele Apophis a reuşit să-l înghită pe Ra. Dar speranţele mu- ritorilor erau reînviate de reapariţia strălucitoare a zeului Soare Ra care astfel demonstra tuturor că a pierdut o bătălie dar ni- ciodată nu a fost răpus. De fapt vechii egipteni făceau distincţie între Kephri soarele ce răsare dimineaţa, Ra cel de la mijlocul zilei şi Atum soarele de seară, la apus.

 

Faraonii Egiptului erau consideraţi zei întrupaţi în fiinţe omeneşti, care puteau lumina şi ajuta calea spre dezvoltare şi prosperitate a întregii naţiuni. Un poem de proslăvire adresat regelui Seti al II-lea de catre un slujbaş al vistieriei regale adu- cea elemente de evidenţiere a capacităţilor supraumane, ale sursei de filiaţie şi ale identităţii acestuia: „Întoarce faţa către mine tu Soare care răsari, care luminezi cele Două Ţări cu frumuseţea ta. Tu Soare pentru oameni care alungi bezna din Egipt. Tu ai înfăţişarea tatălui tău Ra care se ridică pe cer. Razele tale pătrund până în peşteri şi nici un loc nu este lipsit de frumuseţea ta. Ţi se povesteşte ce se întamplă în fiecare ţară căci tu ai milioane de urechi. Ochiul tău este mai luminos decât stelele de pe cer. Vederea ta este mai bună decât a soare- lui. Ce se rosteşte de s-ar afla gura aceea chiar într-o peşteră ajunge totuşi la urechile tale iar dacă se săvârşeste ceva pe ascuns ochiul tău va cuprinde cu toate acestea. O Seti tu stă- pân al frumuseţii, tu care ai creat suflarea” (sursa net).

Un mare reformator al panteonului divin egiptean a fost faraonul Amenophis al IV-lea sau Akhenaton (trad.lb.coptă însemnând „Bucuria Soarelui”)1379-1362 î.Hr. Acest faraon de origine mittaniană şi soţia sa Nefertiti (trad.Frumoasa care ată, vine) au schimbat religia încărcată de zeci de rituri com- plicate şi dedicate unei mulţimi de zei, într-o religie monoteistă care venera un singur zeu: pe Aton, Discul Solar şi Iubirea Universală.

Cartea egipteană a morţilor pomeneşte printre altele şi de ur- mătorul descântec (15): „O disc solar, Domn al razelor solare, care străluceşti din ceruri în fiecare zi: să străluceşti în faţa mortului, căci el te venerează dimineaţa şi te împacă seara. Îngăduieşte-i să amareze în barca nopţii şi să se amestece printre stelele neobosite ale cerului” (Adkinson, 2018).

Teza utilizării energiei electrice cu scop de iluminare artificială a interioarelor din temple şi piramide a fost emisă prima dată de catre un inginer norvegian şi apoi susţinută de către cercetătorii Peter Krassa şi Rainer Habeck. În sprijinul acestei ipoteze s-a argumentat faptul ca în nici unul din interioarele piramidelor ori în camerele mortuare ,,mastaba”, nu au fost evidenţiate urme de fum şi prin urmare s-a concluzionat că acolo nu s-a folosit iluminatul cu torţe sau cu ulei şi astfel se presupune că au avut alte metode pentru a lumina coridoarele subterane. În sprijinul acestor ipoteze pe pereţii templului zeiţei Hathor (Egipt, Dendera) s-au descoperit reprezentări extrem de precise ale unor becuri cu filament stilizat. Acestea erau dese- nate în formă de şarpe, cu reprezentarea fasungului aferent, cablu de alimentare, având deasemenea şi un sistem de conec- tare. De asemenea reprezentările sus amintite evidenţiază în detaliu faptul că aceste corpuri de iluminat erau protejate de contactul direct cu solul prin nişte obiecte foarte asemănătoare cu izolatorii folosiţi astăzi în industria electroenergetică[10].¹⁰

Pentru ca acest mister să se adâncească şi mai mult, în acest domeniu directorul german al Muzeului Naţional din Irak, Wilhelm Konig descoperă în 1938 la Khuyut Rabbou un mic sat de lângă capitala irakiană un obiect care avea să fie denumit bateria din Bagdad. De fapt s-au descoperit o serie de artefacte identice: ,,Artefactele sunt formate din vase de teracotă de apro- ximativ 130-155 milimetri înălțime și o grosime de 70-80 mili- metri (cu o gură de 1,5 inch) care conțin un cilindru din cupru realizat dintr-o foaie de cupru laminată în care se află o singură tijă de fier foarte subțire. În partea superioară, tija de fier este izolată de discul de cupru prin prize de bitum. Tija de fier trece prin centrul cilindrului de cupru fără să îl atingă”[11].¹¹ Se presu- pune că aceste dispozitve antice de stocat energia erau folosite la electroplacarea aurului pe obiectele de argint.

Imperiul Pelasg; Dacia

După cum arată marele savant român Nicolae Den- suşianu în lucrarea Dacia Preistorică încă din vremuri foarte îndepărtate, cronicarii antici precum Hecateu Abderitul citat de Diodor Siculul sau mai târziu de Claudius Aelian pomeneau despre un templu solar alb-strălucitor, foarte frumos şi care se afla pe Insula Leuce (trad.albă) aflată în largul Mării Negre şi în faţa gurilor de vărsare ale Dunării (Densuşianu, 2002). Loca- lizarea geografică a acestei insule a fost făcută cu precizie de mulţi oameni de ştiinţă precum Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, D.M. Pippidi şi de mai toţi marii noştri geografi: Brătescu, Murgoci, Vâlsan, Banu care au indentificat insula Leuce ca fiind aceeaşi cu Insula Şerpilor[12].¹²Acest templu era ridicat de hyperboreeni (pelasgii) şi dedicat zeului Apolo, zeul soarelui.

Cu referire la acest subiect autorul Toni Victor Moldo- van demonstrează în lucrarea sa ,,Programul Terra. Un atentat extraterestru asupra omenirii”că alături de indieni sau de ma- yaşi, getodacii au avut o religie sistematizată. În acest sens el afirma că: ,,Soarele de andezit din sanctuarul sacru de la Sar- misegetusa indică dezvltarea societăţii dacice sub semnul Soa- relui” (Moldovan, 2001). S-a dovedit fără tăgadă că acest zeu al soarelui şi luminii a fost venerat de la începutul vremurilor aici în Hyperboreea (Imperiul Pelasg, Dacia) şi abia mai târziu prin migraţia pelasgilor spre sud a fost cunoscut la greci şi i s- au ridicat temple precum cele din insula Delos sau la Delfi. Paleolingvistul aromân Branislav Stefanovski a cercetat textele şi imaginile de pe copiile plăcuţelor descoperite la Sinaia comparativ cu afimaţiile istoricilor antici şi a ajuns la concluzia argumentată ştiinţific (în lucrarea Hiperboreenii şi Zamolxis- mul) că locuitorii protodaci ridicaseră la sud-est de Sarmisege- tusa pe platoul dealului Kogaionon localitatea şi templul Moliodavo închinate zeului Apolo.

Autorul sus menţionat arată că toponimul Moliodavo este format din cuvintele Moloh/Apolo şi dava/aşezare. Aceas- tă aşezare a fost menţionată de istoricii antici Diodor Siculul şi de Claudius Aelian şi se regăseşte şi în descrierile cu imagine gravată de pe plăcuţele descoperite la Sinaia.

Mai târziu apare şi reformatorul getodac Zamolxis (zambet=administrator; molxis=Moloh/Apolo, tr. după Branislav, 2013) mai întâi ca om simplu, slujitor al lui Pitagora, călător şi cercetător în Egipt iar mai apoi strălucit filosof revenind în Dacia ca adminstrator şi arhipreot al lui Moloh/Apolo. În final arhipreotul zeului Apolo, Zamolxis a preluat aceste atri- bute solare şi explicându-le celor mulţi imortalitatea sufletului în relaţie cu lumina soarelui şi avea să fie indentificat drept unicul zeu stăpân, cultul său şi filosofia durând 10 secole. Chi- ar dacă dacii deveniseră la acel timp politeişti, la vârful elitei filosofia lor religioasă era monoteistă având în centrul credinţei încă de la început pe zeul suprem al soarelui şi luminii-Apolo (Branislav, 2013).

Un alt cercetător istoric consacrat Dan Oltean arată în lucrarea ,,Religia Dacilor” că: ,,Globul de foc al Soarelui” este chiar discul de andezit din apropierea Panteonului. Aceasta simbolizează soarele prin forma sa rotundă şi prin cele 10 raze de la exterior. Totodată era şi un cadran solar şi un altar de sacrificii pentru animale mari. Razele semnifică zilele dintr-o săptămână solară”. În acelaşi registru demonstrativ precizează că: sistemul calendaristic al dacilor era conceput după modelul egiptean (lunar-solar) şi reglat după ciclul lui Meton care egali- za revoluţiile solare cu cele lunare, adăugându-se încă 5 zile numite epagomene pentru atingerea celor 365 de zile.

O legătură evidentă cu Apolo-zeul luminii o descoperim la tribul dacic al apulilor plasaţi geografic lângă oraşul de mai târziu Alba Iulia. Acest trib s-a dezvoltat în cetatea Apulon iar mai târziu acolo s-a ridicat oraşul roman Apulum. Prima ates- tare documentară a aşezării este semnalată la începutul sec. II d.Hr. de geograful alexandrian Claudius Ptoemaeus, care confirma (Geographia. III, 8, 4) existenţa localităţii Apoulon,

situată de istorici în centrul spaţiului intracarpatic al Daciei preromane (Blăjan, 2007). Uneori anumiţi istorici şi cronicari au spus că dacii, care făceau parte din marele neam al tracilor, nu erau întotdeauna foarte obedienţi faţă de puterile cereşti. Herodot preciza în acest sens că atunci ,, când tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun alt zeu decât al lor”. Totuşi după cum ne arată marele savant Mircea Eliade, Herodot nu prea a înţeles ritualul practicat de aceştia. Prin această practică magico-religioasă traco-daco-geţii nu îşi ame- ninţau zeul ci trăgeau cu săgeţi tocmai ca să îşi apere zeul lu- minos de puterile întunericului întruchipate de norii urâţi şi întunecaţi care luau pe cer forme demoniace (Ungureanu, 2014). Concluzia este că înaintaşii noştri preţuiau şi apreciau în mod firesc bucuria luminii revărsată peste natură. Nu în ultimul rând, referidu-se la simbolistica solară utilizată în atelierele din Dacia, academicianul Alexandru Surdu evidenţia faptul că meşterii daci cunoşteau foarte bine arta ignotehnică a prelucră- rii metalelor : „dacă ne întoarcem în istorie, locuitorii acestor teritorii au fost cândva purtătorii unei culturi elevate faţă de toţi europenii. Civilizaţia miceniană a fost edificată de către populaţii traco-gete coborâte din Nordul Dunării şi înarmate cu celebrele rapiere de tip Boiu, fabricate în Transilvania şi cunoscute până în ţările nordice (Vide: J. Werner, Mykenae- Siebenbürgen-Skandinavien, Firenze, 1952). Ele aveau pe mâ- nere însemnul spiralei, marca faurilor daci, care se închinau la zeitatea Ignis, a focului şi a soarelui dogoritor” (A.Surdu „A sufletului românesc cinstire”). Este posibil ca latinescul ignis să provină din vechea limbă sanscrită. Acest aspect lingvistic ne conduce la rădăcina proto-indo-europeană „Agni” un cuvânt sanscrit care înseamnă foc, trăsnet dar și soare.

Simbol solar dacic. Cei patru cai reprezintă atelajul ca- rului de foc al soarelui. Pe o inscripţie a cohortei dacice I Aelia Dacorum se găseşte acest semn cu braţele orientate spre răsărit. A continuat să fie păstrat în popor şi poate fi găsit pe cusăturile veşmintelor populare şi pe podoabele bisericeşti. Sursa foto: net.

Cercul, octogonul înflăcărat înscris în cerc, spirala, crucea, cuprinse în simbolurile solare dacice descoperite în cultura Sighişoara-Wietenberg. Crucea este un simbol întâlnit aici în Dacia încă din neolitic şi reprezintă simbolul omului care, atunci când are braţele ridicate la 90 de grade, chiar arată ca o cruce. Este deasemenea un simbol dualist al vieţii şi al morţii. Crucea este formă, orientare şi direcţie a liniilor de

forţă faţă de haosul inform. Prin jertfa lui Cristos crucea capă- tă semnificaţii eshatologice profunde. Sursa foto: net.

Soarele şi lumina în tradiţia românească

Unul dintre cercetătorii domeniului Romulus Bogdan An- tonescu a evidenţiat în lucrarea sa Dicţionar de simboluri şi cre- dinţe tradiţionale româneşti printre alte elemente analizate şi o sinteză în descriere etnografică despre soare, aşa cum este perce- put acest astru în cultura populară românească. În acest sens, prin- tre alte elemente analizate el arăta că: ,,soarele ocupă o poziție privilegiată, reprezentând simbolic căldura, lumina, viața, fertili- tatea, nemurirea, în antiteză cu frigul, întunericul, moartea, steri- litatea, perisabilul. Anumite obiecte omniprezente în universul satului românesc precum zăluța, coarnele berbecului, vârtelnița, roata, crucea reprezintă de asemenea simbolic soarele a cărei simbolistică este transfigurată „domestic”, şi ulterior utilizată în gospodărie sau în ritualurile „de trecere”. De asemenea formele geometrice care reproduc schematic dar şi miniaturizat motivul solar sunt: rombul, cercul, funia răsucită, crucea frântă, adică ele- mentele care se pot întâlni pe majoritatea ţesăturilor vestimentare, la intrarea în biserici, în operele de artă profane sau religioase ori pe documentele oficiale ale vremurilor trecute etc.

Document aflat în proprietatea Bibliotecii Academiei Române. Fericita viaţă a sfântului şi mucenicului Climent după ce s-au făcut arhiereu al Romei;Frontispiciu fitomorf cu soarele şi luna; Frontispiciu în peniţă, cu tuş roşu şi negru, cu ornamen- te fitomorfe: trei tulpini verticale şi frunze, la baza cărora se află soarele şi luna, în reprezentări umanizate.sursa foto: net.

Un obicei protodacic cu origini religioase solare este reînviat într-o manieră deosebit de sugestivă atunci când, de Lăsata secului, se face roata de foc. Feciorii aduc roţi de căruţă pe care le îmbracă cu paie ori crengi sau nuiele pe care le potri- vesc în forme rotunde, le leagă iar mai apoi seara după ce le aprind, le rostogolesc către vale realizînd un adevărat spectacol fascinant de lumină şi culoare. Cu această ocazie pe înălţimile din preajma unor sate din Banat şi Transilvania se aud chiuituri şi strigături specifice: ,,alimorii, alimorii”.Cel a cărui roată de foc se rostogoleşte cel mai departe este declarat eroul comunităţii. Acest obicei străvechi este întâlnit sub diferite variante în toate zonele geografice ale ţării noastre şi de asemenea în satele de la munte, la deal sau la şes. Momentul acestei ceremonii este o bună ocazie de cunoaştere pentru tinerii localnici care vor petrece toată seara, îşi vor încerca dibăcia şi se vor înfrăţi în spiri-tul neamului nostru la fel cum făceau altă dată înaintaşii daci.

Hora este un joc ancestral care sugerează în primul rând reprezentarea discului solar în fazele de creştere şi descreştere a intensităţii sale energetice. Mai este întâlnit şi la alte popoare dar nu cu semnificaţiile profunde şi complexe întâlnite la noi. Alături de multe alte jocuri populare precum: Ciuleandra, Alu- nelul, Geamparale, Brâul etc. hora este cel mai cunoscut şi totodată cel mai vechi joc popular. După cum ştim hora nu se dansează ci se joacă de bărbaţii şi femeile care se ţin de mâini formând astfel un cerc mare şi care astfel reprezintă soarele ca pe un principiu activ al vieţii oamenilor.

Accentele de emoţie patriotică şi sentimentul de înfrăţi- re cu cei de un neam aflaţi pe atunci, vremelnic despărţiţi de graniţele nenorocului în cele trei mari provincii româneşti, l-au determinat pe marele nostru poet Vasile Alecsandri să scrie versurile unei poezii care s-a numit Hora Unirii şi care a fost publicată prima oară în anul 1856 în revista ,,Steaua Dunării”: „Hai să dăm mână cu mână, Cei cu inima română, Să-nvârtim hora frăţiei, Pe pământul României”. În ultima strofă poetul cheamă soarele să ne fie martor la unirea noastră: ,,Şi să vadă sfântul soare, Într-o zi de sărbătoare, Hora noastră cea frăţească, Pe câmpia românească”[13]. Un alt joc popular ase- mănător horelor dar cu semnificaţii curative şi magico- religioase care a străbătut timpul încă din vremea dacilor şi până în actualitate este Căluşul. Simbolistica soarelui a fost prezentă după creştinarea dacilor şi mai târziu în Biserica Orto- doxă dar într-o manieră mai discretă şi disipată de o simbologie arhaică plasată în sculpturi exterioare construcţiei principale de cult dar încriptate esoteric. La fel ca multe alte biserici din Ma- ramureş biserica cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail şi Ga- vril” (ridicată la anul 1661) din satul Rogoz este construită într- o simbolistică originală, cu detalii exterioare nespecifice orto- doxiei şi care aduce o multitudine elemente simbolice din ve- chile credinţe şi filozofii protodacice. Alături de intrare se află o cruce cu evidente motive simbolice specific celtice dar şi solare. Astfel observăm că funia, rozeta şi spirala sunt reprezentate pe cruce, dar şi la tot pasul în această biserică. Cercetătorii au stabilit că ele simbolizează constelaţia Calea Lactee cu o mişcare de la stânga spre dreapta.

Caii albi, solari, aducători de noroc.

Streaşina acestei biserici este sprijinită de caii negri la nord şi cei albi spre sud. Aceştia urmăresc mişcarea soarelui pe bolta cerească, ştiut fiind că acest animal, calul alb este un simbol solar care reprezintă viaţa iar caii negri, moartea şi plecarea din universul viu. Porumbelul stilizat şi plasat la îm- binarea grinzilor portante ale acoperişului se odihneşte pe umărul calului cu capul în jos şi urmăreşte de asemenea mişcarea soarelui. Pe o latură a bisericii apare încă o cruce solară cu simbolul celor trei puncte prinse într-un cadran al timpului reprezentat de cercul stilizat în formă de spirală (Un- gureanu, 2017). Partea din spate a acestei biserici este prevăzu- tă în mod curios cu o fereastră specifică mai degrabă unei coră- bii, prin care soarele luminează altarul spre interior.

Analizând legendele româneşti Ioan Petru Culianu pre- cizează în lucrarea ,,Studii româneşti II. Soarele şi Luna. Otrăvurile admiraţiei” că această baladă a soarelui şi a lunii a fost culeasă pentru prima dată din folclorul românesc de marele scriitor Vasile Alecsandri în anul 1852. Concluziile studiului despre balada Soarelui şi a Lunii prezintă următoarele dimensi- uni specifice: originea strict românească a baladei nu poate fi confirmată cu certitudine deoarece se aseamănă cu alte balade care prezintă acest motiv, întâlnite în spaţiul balcanic respectiv Serbia şi Bulgaria, dar acolo personajele sunt umane pe câtă vreme la noi personajele epice sunt corpuri astrale adică soarele şi luna. În arealul nostru numele surorii soarelui este Iana şi sugerează o terminologie care vine de la Sânziana şi care face trimitere la Diana adică zeiţa lunii la romani. Culianu presupune la o primă analiză o reprezentare alchimică a unui incest între cei doi fraţi, soarele şi luna, fă- când trimitere la miturile bogomililor răsăriteni, la miturile iraniene sau cele romane, dar revine ulterior asupra concluziilor şi afirmă că toate aceste presupuneri nu sunt decât speculaţii, neexistând un temei pentru certificarea lor în analiza literară. În acest sens el face trimitere la specialistul folclorist Adrian Fochi a cărui opinie este că această baladă românească nu pre- zintă tema incestului ci ,,imposibila nuntă dintre marii luminători ai cerului”.

Pe frontispiciul multor clădiri din oraşele Transilvaniei se pot observa simboluri solare datând din perioada Evului Mediu dar cele mai frecvente pot fi întâlnite în Cetatea Mediaş supranumită şi Cetatea Luminii. Reprezentările solare prezente aici sunt dispuse peste tot, pe porţile caselor sau pe arcadele ce ornamentează zidăria. În interiorul locuinţelor soarele îşi pro- iectează lumina prin ferestre special concepute astfel încât să permită iluminarea acestor simboluri interioare într-un chip cu totul special şi fascinant. Şi trecerea timpului este legată de soare, în Sibiu de exemplu multe locuinţe au turnuri prevăzute cu ceas solar, acestea datând din vremea sec al XVI-lea (se ştie că ceasurile mecanice au apărut prin sec. al XVII-lea)[14].

- Va urma -

 

------------------------------------------------

[10] www.cancan.ro/sigur-nu-stiai-asta-becul-electric-este-inventia-zeilor-egipteni ¹¹ ro.wikipedia.org/wiki/Bateria_de_la_Bagdad.

[12] www.cumpana.wordpress.com/2007/07/05/insula-lui-achile-leuce-localizare-

si-precizari-istorice.

[13] www.ro.wikipedia.org/wiki/Hora_Unirii.

[14] www.turnulsfatului.ro/2018/09/30/foto-ceasurile-solare-din-sibiu-cate- sunt-si-unde-se-afla/