Soarele în heraldica României

În toată heraldica românească mai veche sau modernă unde este reprezentat statul apare şi reprezentarea solară. În ima- gine vechiul blazon regal, stema României socialiste şi actual Stemă oficială a României. Pe toate se regăseşte soarele veşnic.

Reprezentări celebre ale luminii şi soarelui în litera- tura şi poezia românească

Soarele şi lumina au provocat din totdeauna sensibilita- tea literară şi astfel poeţii au adus uneori în opera lor un sens filosofic şi descriptiv prin evidenţierea acestor fenomene. Iată

cum versifica în 1879 poetul naţional Mihai Eminescu cosmoge- neza şi timpul absolut al începuturilor în poezia ,,Rugăciunea unui dac”; tot aici el evidenţiază sursa energetică vitală supremă poate preexistentă Creatorului sau ca făcând parte din natura universală a acestuia: „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, Nici sâmbu- rul luminii de viață dătător, Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeuna, Căci unul erau toate și totul era una; Pe când pămân- tul, cerul, văzduhul, lumea toată, Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată, Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine- mi, Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?...”.

Conceptul poetic intuitiv, de anticipaţie a adevărului şti- inţific care avea să se demonstreze mulţi ani mai târziu apare şi în superba creaţie poetică ,,La steaua”: ,,La steaua care-a răsă- rit, E-o cale-atât de lungă, Că mii de ani i-au trebuit, Luminii să ne-ajungă./ Poate de mult s-a stins în drum, În depărtari albas- tre, Iar raza ei abia acum,Luci vederii noastre,/ Icoana stelei ce- a murit, Încet pe cer se suie: Era pe când nu s-a zărit, Azi o ve- dem, şi nu e./ Tot astfel când al nostru dor, Pieri în noapte- adâncă, Lumina stinsului amor, Ne urmăreste încă”. Poetul pare să analizeze comparativ evenimentele majore ale dinamicii cos- mice de nivel macrofizic cu cele ale unui univers cuantic care sălăşuieşte în om, sugerând şi o relaţie directă între acestea.

În poezia „Răsai asupra mea” poetul solicită ajutorul subtil pe care îl poate oferi lumina condiţiei umane limitate. Totuşi aici sensul rugăciunii eminesciene ia forma unei trăiri sincere, având o atitudine de smerenie în faţa celor sfinte: „Răsai asupra mea, lumină lină, Ca-n visul meu ceresc d- odinioară; O, maică sfântă, pururea fecioară, În noaptea gân- durilor mele vină”. La Eminescu, soarele semnifică sursa cen- trală a energiei din Univers. În acest sens autorul şi cercetătorul literar Alex Ştefănescu evidenţiază în articolul publicat pe in- ternet „Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș” viziunea ştiinţifică a poetului care este descrisă magistral în Scrisoarea a-I-a: „Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș/ Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși”. Eminescu nu avea de unde să știe că epuizarea materialului necesar exploziilor nu- cleare, explozii care durează de miliarde ani și din care rezultă căldura de mii de grade Celsius a soarelui, se va manifesta printr-o răcire drastică și transformarea luminii albe în lumină roșie la finalul existenţei acestui corp ceresc. Sunt principii ale fizicii atomice descrise cu precizie deşi evident erau necunos- cute pe vremea poetului nostru. Dar el a intuit modul cum va agoniza soarele, făcând probabil o analogie cu dispariția lui zilnică, asfințitul. Când apune, soarele devine într-adevăr roșu și se-nchide ca o rană printre nori întunecoși (care de obicei apar la orizont chiar și după o zi senină). Iar noaptea se face, într-o mai mică sau mai mare măsură, frig. Datorită acestei experiențe comune tuturor oamenilor înțelegem și noi atât de bine viziunea poetului și trăim emoția lui”.

„Luceafărul” această capodoperă a literaturii române este analizat de prof. Olimpia Cotan-Prună în articolul său pu- blicat pe internet[15 ].¹⁵În această analiză de tip literar d-na profesor evidenţiază că: „Tatăl ceresc, Părintele nu se indentifică nici un moment ca structură spiritual-energetică cu Soarele şi nici Lu- ceafărul nu se consideră din alaiul solar. Întoarcerea la energiile primare prin care s-a născut Totul, simbolizează renaşterea prin creaţie divină şi umană, prin energii asimilate de forţa du- hului feminin, zidit de Eminescu în jurul Cătălinei, situată în vârful piramidei pământene. Pentru Tatăl ceresc Luceafărul este Hiperion (on-lumină) şi îi precizează că el nu este o rază oare- care ci aparţine luminii celei dintâi motiv pentru care poate conversa telepatic cu fecioara în gând purtat de dor. Şi fecioara e fărâmă din lumea începuturilor ce rămâne o veşnică minune, chiar dacă nu mai are acces nemijlocit la cuvântul cel dintâi”. Cu alte cuvinte soarele este subordonat Creatorului şi obligat la o existenţă dirijată de raţiunea superioară.

Viziunea cosmogonică eminesciană subordona soarele şi puterea sa unui Creator Suprem în Creaţia căruia fiul său se poa- te manifesta în diferite forme de relaţie şi construcţie cu univer- sul şi chiar cu lumea pământenilor. Hyperion străluceşte nepieri- tor în universul eminescian: „În locul lui menit din cer; Hyperi- on se-ntoarse;Şi, ca şi-n ziua cea de ieri; Lumina și-o revarsă”.

În anul 1909 autorul Barbu Ştefănescu-Delavrancea scrie o dramă istorică pentru scena teatrală care se va numi

„Apus de soare”. Această capodoperă artistică va rămâne nepi- eritoare în conştiinţa românilor deoarece evocă într-un registru grav şi măreţ pe domnitorul providenţial care a condus Moldova, Ştefan cel Mare. După cum se arată în wikipedia fiecare moment al acestei piese este arhetipal şi împreună alcătuind imaginea grandioasă a creatorului de istorie, a justițiarului, a omului, a tatălui care devine astfel „Soarele Moldovei”[16].

Un alt mare poet român Lucian Blaga scria la 1919

„Poemele Luminii”; între aceste broderii delicate se distingea o adevărată nestemată a literaturii române, poezia „Lumina”: „Lumina ce-o simt/năvălindu-mi în piept cînd te văd,/oare nu e un strop din lumina/creată în ziua dintîi,/din lumina aceea- nsetată adînc de vieaţă?/ Nimicul zăcea-n agonie,/ când singur plutea-n întuneric şi dat-a/un semn Nepătrunsul: „Să fie lumi- nă!”/O mare/şi-un vifor nebun de lumină/ făcutu-s-a-n clipă: o sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi,/ o sete de lume şi de soare./ Dar unde-a pierit orbitoarea/lumină de-atunci cine ştie?/Lumina, ce-o simt năvălindu-mi/ în piept cînd te văd-minunato,/ e poate ca ultimul strop/din lumina creată în ziua dintâi”[17]. Versurile poetului nu mai au nevoie de analiză, explică într-o sinteză poetică de neegalat geneza, dinamica acesteia şi evoluţia lumii noastre cunoscute de la lumina Big Bang-ului până la efectele de feed-back sublimate şi direct ori- entate asupra omului: emoţiile şi catharsisul.

Sigur că există o listă foarte lungă de aprecieri şi evo- cări artistice ale soarelui şi luminii în comunitatea scriitorilor şi poeţilor români dar în economia acestui studiu ne vom limita doar la aceşti reprezentanţi ai literaturii.

Mandala solară şi simbolistica universală „svastika”

Mandala este o reprezentare geometrică orientală despre care se spune că ajută la concentrarea şi focusarea meditaţiei într-o anumită direcţie spirituală; deasemenea ajută la genera- rea afectelor şi clarviziunilor prin care persoana reuşeşte să-şi realizeze sinele şi unirea acestuia cu Sinele Suprem. Swastika este de fapt o mandala universală, una dintre cele mai comune şi mai antice reprezentări solare din întreaga lume. Este întâlnită în Orient, în America Centrală, Asia, subcontinentul indian şi Euro- pa de Nord. În antichitate acest simbol era întâlnit mai ales la tri- burile de celţi, la etrusci dar este întâlnit şi în Grecia; se folosea ca un suport vizual-geometric de orientare şi concentrare a conştienţei în scopul de a genera şi a atrage norocul şi bunăstarea.

Conform siteului en.wikipedia.org/wiki/Swastika aflăm că în limba sanscrită cuvântul swastica se traduce prin „favorabil bunăstării” sau „de bun augur” şi datează încă de la anul 500 î.Hr. De asemenea mai simboliza aspectele tantrice ale zeiţei Kali. În Jainism, o svastică desemna pe Suparshvanatha - al șaptelea din cele 24 de Tirthankaras (profesori spirituali și salvatori), în timp ce în budism simbolizează amprente- le benefice ale lui Buddha.

În religiile indo-europene, swastica simbolizează fulgerul, reprezentând zeul tunet și regele zeilor, cum ar fi Indra în Hinduismul Vedic, Zeus în religia antică grecească, Jupiter în religia antică romană și Thor în religia germanică veche[18].

Aşa cum este definit de dex în limba română swastica apare ca un ,,obiect în formă de cruce cu brațe egale, îndoite la capăt în unghi drept, servind ca simbol religios la unele po- poare orientale; cruce încârligată”[19]. Dar această definiţie este limitativă şi incompletă deoarece reprezentările acestui simbol sunt foarte variate şi astăzi este cert şi dovedit ştiinţific că acest simbol solar este întâlnit în multe arii culturale şi geografice. De exemplu în mai toate teritoriile europene ocupate de celţi întâlnim swastica sculptată în piatră alături de roata cu spiţe care este tot un simbol solar.

Swastica a fost promovată la nivel de siglă reprezentativă în heraldica Germaniei naziste deoarece la un moment dat cerce- tătorii germani sesizaseră o asemănare a unor cuvinte germane în corespondent cu cele din limba sanscrită. Astfel au concluzio- nat că ei germanii şi vechii indieni descind dintr-o rasă comună de războinici superiori şi nobili care se numea arya.

Pe cale de consecinţă aplicând în practică acest raţio- nament ilogic, nedemonstrat, fals şi chiar de-a dreptul minci- nos, naziştii au trimis între anii 1920-1944 în nordul Indiei câ- teva expediţii de cercetare documentare cu caracter filosofico- esoteric. Nu au găsit nimic edificator dar concluzia a fost că ei naziştii „arieni” îşi puteau însuşi în mod justificat dreptul de a folosi acest simbol solar antic.

Cel mai odios criminal al umanităţii din toate timpurile Adolf Hitler în acord cu alţi nazişti şi-a însuşit fără nici o justi- ficare logică sau ştiinţifică acest simbol antic crezând că va avea noroc în opera sa delirantă de subjugare a omenirii dar sfârşitul acestui criminal precum şi al regimului său, care a târât spre moarte şi anulare întreaga umanitate, a arătat că acest simbol care semnifica bunstarea şi norocul nu le-a adus nici un folos. În actualitate poporul evreu nu mai poate reconsidera şi reabilita niciodată şi sub nici o formă această reprezentare a swasticii datorită atrocităţilor înfiorătoare pe care le-au îndurat din partea naziştilor, sub această siglă simbolică şi astfel în acord cu legile internaţionale au interzis acest simbol care a purtat moartea şi dezolarea în cel de al doilea război mondial.

Soarele în astrologie şi divinaţie

Astrologia precizează faptul că soarele aparţine celei de a şaptea case a horoscopului. În zodiac Soarele reprezintă izvo- rul de viaţă, sugerează durata lungă a vieţii, oglindeşte indivi- dualitatea, întruchipează zeul. Astrul strălucitor guvernează major zodia leului, se află în dezvoltare în zodia berbecului, influenţează creşterea valorilor personale în Săgetător, iniţiază prăbuşirea acestora în Balanţă precum şi starea de deplasare şi pribegie a acestora în Vărsător. Postura Soarelui în jaloanele zodiacale este marcată de şi data naşterii. De exemplu un indi- vid zămislit în zodia Peştilor va avea Soarele naşterii în acest semn. Aşezarea în rangurile valorice este dată tot de data pro- creerii şi se socoteşte astfel: un om născut la data de 25 aprilie, va avea soarele la 4 grade în zodia taurului. Constelaţiilor zodi- acale le corespund 30 de grade, câte un grad pentru fiecare zi, zodia taurului începe la data de 21 aaprilie, până la 25 aprilie sunt patru zile deci 4 grade (Ghid de astrologie, 2001).

După cum afirmă Fritz Rieman din punct de vedere astrologic soarele şi personalitatea au o corespondenţă demon- strată. Soarele este oglindit în noi devenind astfel pentru astro-

logi şi psihologi sistemul central al personalităţii noastre. În acest nucleu însorit omul încercă să unifice diferitele compo- nente ale eului precum şi aspiraţiile într-o imagine cu sens pen- tru indentificarea cu noi înşine şi prin aceasta apropiindu-ne de prin atingerea individuaţiei de starea de entelehie (tr.gr.starea de împlinire, desăvârşire) (Riemann, 2008).

Persoanele cu Soarele dominant în horoscop sunt origi- nale şi creatoare, generoase dar şi autovalorizante cu un puter- nic simţ de implicare comunitară. Acestor persoane le repugnă apropierea de stările inferioare, de meschinărie, abjecţie sau infamie. Ei se vor autorealiza cu uşurinţă şi chiar dacă uneori strălucirea lor se va mai diminua vor continua să-i lumineze pe cei din jurul lor la nivel temperamental sau cognitiv şi astfel îi vor convinge să-i urmeze pe calea însorită.

Soarele proiectează dorinţa de realizare, precum şi starea de armonie şi fericire personală. Reprezentarea frecventă în cartea de Tarot este cea a unui soare cu chip de om care radiază fericit deasupra a doi copii într-o grădină. Proiecţiile fundamentale ale acestei simbologii sunt: o stare de beatitudine şi de graţie. Aspecte contrare, reduse cantitativ şi calitativ acelor de mai sus.

În lucrarea lui Emil Bârgăoanu „Tarot. Sinteză Iniţiatică” se evidenţiază faptul că Soarele este una din cele mai enigmatice simboluri ale Tarotului. Acest astru elimină umbra bănuită că ar întuneca dezvoltarea omului. Creatorul a menit imagi- nea soarelui strălucitor, de a fi un simbol universal care distru- ge întunericul. Printre alte aspecte imortante autorul precizează că astrul de foc este: ,,responsabil al vieţii, razele sale fecunde asigură germinaţia. Prin foc şi lumina sa Soarele este inima tuturor fiinţelor vii şi locul simbolic al dragostei: el traduce deci concretizarea dragostei în copii. El asigură circulaţia vieţii prin sânge şi cea a vitalităţii, plecând din plexul solar, după exemplul stelei care animă viaţa în palnetele sale. Soare- le întăreşte pe cei slabi şi oprimaţi, dar protejează pe toată lumea fără distincţie. Lumina sa arzătoare, împiedică uneori să se vadă mizeria universului ascunsă subînvelişuri scânteietoare. Aspectele divinatorii ale arcanei Soarele se traduce pe toate planurile ca fiind: Principiul luminii universale, verbul etern: inima, copilul, aurul. La notă de plus avem: Lămurirea, armonia se realizează. La o notă de minus avem -Orbirea, în- târziere în armonizare”.

Conceptul luminii în orientul apropiat

„Çi vor fi semne în soare, în lună și în stele, iar pe pă- mânt spaimă întru neamuri și nedumerire din pricina vuietului mării și al valurilor.“ Luca 21:25. Soarele  este foarte important ca atunci când urmărim aceste semne să le lăsăm să ne transmită informații prin poziția lor, prin constelațiile în care află într-un anumit moment la o dată prestabilită, prin mișca- rea lor: mai rapidă sau mai lentă ori retrogradă, durata, etc. Așadar, Soarele are rolul de a scoate în evidență evenimentul, de a eclipsa și tot el are rolul prin faptul că este luminător, de a lăsa adevărul să iasă la suprafață. După cum știm, nimeni nu se poate ascunde de Soare, de aici noțiunea de adevăr - el luminează!(Blass, 2018).

O dată cu victoria creştinismului, după secolul I, peste tot în spaţiul orientului apropiat dar şi în cel european mormin- tele credincioşilor se reorientează pe direcţia est-vest, aceştia sperând într-o resurecţie sufletească după moarte la fel ca soa- rele care renaşte pe bolta cerească după întunericul nopţii. Im- portanţa luminii devine evidentă pentru oamenii citaţi în Biblie şi astfel suntem înştiinţaţi în cartea lui Iov, unde la numerotarea 28:3 se spune că: „Omul pune capăt întunericului, cercetează până în ţinuturile cele mai adânci pietrele ascunse în negură şi în umbra morţii”. Să fie oare vorba despre despre aventura omului pînă în regatul subpămîntean al Shambhalei?

Similar religiilor antice, iudeii, creştinii şi mai târziu musulmanii monoteişti fac sens central în religiile lor cu privire la conflictul dualist, respectiv lupta dintre lumină şi întuneric sau între bine-rău: Dumnezeu Tatăl îşi trimite pe pământ Fiul care ia formă şi simţire omenească, (Iisus, Mahdi, Mesia); acesta se confruntă cu Diavolul, arătându-ne Calea, Adevărul şi Viaţa şi oferindu-ne totodată principiile de lumină prin care să îl învingem.    

Dintre toate învăţăturile cereşti Iisus a propovă- duit cel mai mult ,,iubirea de aproape”, adică grija şi întrajutora- rea oamenilor, altruismul, generozitatea, respectul pentru celălalt în societate. Urmare a observării forţelor spirituale aflate în con- flict se constată că omul are un loc central în univers şi este foar- te important în această luptă epică dacă este atras către lumină sau este dimpotrivă pierdut în întuneric. Protocredinciosul Iov se referă la sentimentul de conştienţă cu sens integrator, la senti- mentul de siguranţă şi de afiliere pe care îl trăia în preajma lui Dumnezeu în Iov:29:2,3: „O, dacă aş fi încă o dată ca în lunile de mai înainte, ca în zilele când Dumnezeu mă ocrotea, Ca atunci când El ţinea strălucitoare deasupra capului meu cande- la Sa şi, luminat de ea, eu străbăteam prin întuneric!”.

Războiul epic este prezent şi în religiile protocreştine ale orientului apropiat: Lucifer zeul luminii luptă contra lui Adonai zeul materiei; pentru astrologie, Saturn reprezintă devoratorul, pedepsitorul, cel care face viaţa grea oamenilor, cel care a ger- minat lumea cu însăşi dispariţia ei! Însă el are ca oponent un erou galactic, Salvatorul întregii Creaţii care este Soarele lumi- lor, Tatăl întregii Creaţii. El poate reînvia totul germinând viaţa. Lucifer, înseamnă „aducătorul luminii” şi era folosit în limba latină pentru a desemna o fază a planetei Venus (luceafă- rul de dimineaţă), după cum se poate distinge din operele lui Marcus Terentius Varro, Cicero, Plinius cel Bătrân, Virgiliu, Ovidiu şi ale altor autori latini timpurii. Pentru luceafărul de seară, romanii foloseau un alt nume: Vesper. Pe scurt, romanii numeau luceafărul de dimineaţă Lucifer, iar pe cel de seară Vesper, deşi era vorba despre aceeaşi planetă (sursa net).

În tradiţia iudeocreştină apariţia luminii se prezintă ca fenomen fizic emergent în realitatea începutului: „Un Dumnezeu al luminii îl înlocuieşte pe cel al fricii. Un Dumnezeu, accesibil protector îl substituie pe cel incognoscibil şi intransigent”.

(Mohârţă, 2011). Astfel în cartea Genesei (Facerea) printre alte elemente ale Creaţiei sunt descrise lumina, soarele, luna şi stele- le: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul. Pămân- tul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric, şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor. Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lu- mina era bună; şi Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric. Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua întâi. Dumnezeu a zis: „Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şi anii; şi să slujească de luminători în întinderea cerului, ca să lumineze pământul.” Şi aşa a fost. Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători, şi anume: luminăto- rul cel mai mare ca să stăpânească ziua, şi luminătorul cel mai mic ca să stăpânească noaptea; a făcut şi stelele. Dumnezeu i-a aşezat în întinderea cerului, ca să lumineze pământul, să stăpâ- nească ziua şi noaptea, şi să despartă lumina de întuneric. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Astfel, a fost o sea- ră, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a patra”.

Din punct de vedere al paradigmei creaţioniste şi „Evanghelia dupa Ioan” ne arată că omul trebuie să ia ca reper de orientare morală cuvântul şi lumina lui Dumnezeu care ne inspiră viaţa şi acţiunile: ,,La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina ci ca să mărturisească despre Lumină. Cuvântul era Lumina cea adevă- rată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut”.

În aceaşi Evanghelie făcând dovada unui spirit absolut superior şi universal Salvatorul umanităţii căzute în aberaţii filo- sofice şi comportamentale, Iisus Cristos parte a trinităţii divine îşi manifestă generozitatea şi iubirea îndemnând oamenii la cău- tarea luminii spirituale şi la reflecţie comparativă: „Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi ur- mează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”. Dumnezeu Savaot arată că pedeapsa necredincioşilor va fi cum- plită. La acel timp se vor inversa elementele normalităţi din Creaţie cu privire la lumină şi întuneric, la dragoste şi la ură. La acea vreme lumina zilei va fi stinsă şi întunericul va domni.

În cartea prorocului Isaia care este considerat şi profetul Vechiului Testament se arată ce se va întâmpla în natură atunci când Domnul Savaot se va răzbuna pe necredincioşi făcându-se referirire chiar la un război presupus atomic: „Drept aceea, toate braţele vor fi neputincioase şi inima omului se va topi de frică.Vor fi cuprinşi de spaimă, vor vedea năluci şi durerile îi vor cuprinde; zvârcolise-vor în dureri ca femeia gata să nască. Se vor privi unul pe altul cu groază, iar feţele lor vor fi roşii ca flacăra. Iată ziua Domnului, ea vine aprigă, mânioasă şi întărâ- tată la mânie ca să pustiiască pământul şi să stârpească pe pă- cătoşi de pe el. Luceferii de pe cer şi grămezile de stele nu-şi vor mai da lumina lor; soarele se va întuneca în răsăritul lui şi luna nu va mai străluci. „În vremea aceea fi-va împotriva lui un vuiet ca vuietul mării. Toţi vor arunca privirea spre pământ şi iată: întuneric şi strâmtorare; lumina se va întuneca întocmai ca o noapte, fără să se mai ivească zorile!” şi mai departe: „Atunci Babilonul, podoaba împărăţiilor, cununa mândriei Caldeilor, fi- va ca Sodoma şi ca Gomora, pe care Dumnezeu le-a nimicit.”

La capitolul 9 punctul 1 din Isaia se aduce însă în com- pensaţie şi cuvântul de optimism şi de promisiune al Domnului pentru cei care se vor întoarce către credinţă: „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi”. În

Vechiul Testament (trad. D.Cornilescu) la capitolul despre Isa- ia aflăm că Dumnezeu a făcut o excepţie, o singură dată, în relaţia cu poporul său atunci când i-a susţinut pe israeliţi în lupta contra amoriţilor şi s-a subordonat cerinţelor ridicate de poporul ales: „12. Atunci Iosua a vorbit Domnului, în ziua când a dat Domnul pe amoriţi în mâinile copiilor lui Israel, şi a zis în faţa lui Israel: „Opreşte-te, soare, asupra Gabaonului, şi tu, lună, asupra văii Aialonului!" 13. Şi soarele s-a oprit, şi luna şi-a întrerupt mersul, pâna ce poporul şi-a răzbunat pe vrăj- maşii lui. Lucrul acesta nu este scris oare în Cartea Dreptului? Soarele s-a oprit în mijlocul cerului şi nu s-a grăbit să apună, aproape o zi întreagă. 14. N-a mai fost nici o zi ca aceea, nici înainte, nici după aceea, când Domnul să fi ascultat glasul unui om; căci Domnul lupta pentru Israel.

De asemeni în cartea Apocalipsei la numerotarea 22:16, evanghelistul Ioan din Patmos consemnează afirmaţia lui Iisus: „Eu Iisus am trimes pe îngerul meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui Da- vid, Luceafărul strălucitor de dimineaţă.”. De asemenea la pa- sajul: 22-5 se descrie mediul în care vor trăi cei aleşi de Dum- nezeu: „Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor avea trebuinţă nici de lampă nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dum- nezeu îi va lumina. Şi vor împărăţii în vecii vecilor”.

Anticiparea biofotonilor existenţi în corpul uman şi de asemenea efectul luminii asupra sănătăţii oamenilor s-a evi- denţiat încă din creştinismul incipient. Iată ce afirmă Evanghe- lia dupa Luca la cap. 11: 33-36 despre ce au constatat oamenii la acel timp: ,,Nimeni n-aprinde o lumină ca s-o pună într-un loc ascuns sau supt baniţă; ci o pune într-un sfeşnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina. Ochiul este lumina trupului tău. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău este plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, trupul tău este plin de întunerec. Ia seama dar ca lumina care este în tine să nu fie întunerec. Aşa că, dacă trupul tău este plin de lumină, fără să aibă vreo parte întunecată, va fi în totul plin de lumină, întocmai ca atunci când te-ar lumina o lampă cu lumina ei mare”. La capi- tolul 1: 78,79 din aceaşi Evanghelie în „Cântarea lui Zaharia” Hristos este asemănător cu ,,soarele care răsare din înălţime ca să-i lumineze pe cei ce zac în întunericul şi umbra morţii şi să ne îndrepte picioarele pe calea păcii”.

 

Mai târziu (sec. II) „Theodoxia mistică” a lui Dionisie Areopagitul susţine o teorie fascinantă despre esenţa luminoasă a Universului. Acolo se spune că: „Dumnezeu este lumina. La această lumină primordială, increată şi creatoare, are acces orice făptură. Orice făptură primeşte şi transmite lumina ce- rească funcţie de capacitatea proprie, adică funcţie de rangul la care se situează pe scara fiinţelor, funcţie de nivelul, la care gândirea puterii divine a aşezat-o din punct de vedere ierarhic. Purces dintr-o iluminare, universul este un torent de lumină care coboară în cascade, iar lumina izvorâtă de la fiinţa pri- mordială aşezată într-o poziţie imuabilă pe fiecare dintre fi- inţele create. Dar le şi uneşte între ele, pe toate. Legătură por- nită din iubire, lumina inundă întreaga lume, o aşează în ordi- ne şi coeziune şi dat fiind că orice obiect o reflectă într-o mă- sură mai mare sau mai mică, această iluminare produce, printr-un lanţ continuu de reflectări o mişcare inversă dinspre adâncimile întunericului, o mişcare de reflexie îndreptată spre sursa de lumină. În felul acesta, actul luminos al creaţiei insti- tuie prin el însuşi, o ascensiune progresivă, din treaptă în treaptă spre fiinţa invizibilă şi inefabilă de la care purcede totul. Totul se întoarce la ea prin intermediul lucrurilor vizibile care, la nivelul de sus ale ierarhiei reflectă din ce în ce mai bine lumina. Astfel creatul conduce spre increat pe o scară de analogii şi concordanţe. Clarificându-le una după alta înain- tezi deci spre cunoaşterea fiinţei divine. Lumina absolută, fi- inţa divină sălăşuieşte, mai mult sau mai puţin ascunsă în orice făptură, în proporţii diferite. Orice făptură conţine lumina, în măsura sa proprie şi dezvăluie, în faţa celui care vrea s-o observe cu dragoste, partea de lumină închisă în ea” (Mohârţă, 2011). De altfel unul din apelativele lui Dumnezeu este Elohim care înseamnă (la plural) zeii sau cele şapte spirite fuzionate într-un singur zeu şi acţionează din şi precum energia solară (Teodorescu, 2010).

Vinerea mare este ziua victoriei luminii vieţii asupra întunericului morţii. Atunci s-a petrecut ceea ce numim după scriptură „Patimile Mântuitorului”. Înainte de religia iudaică soa- rele şi luna guvernau existenţa umanităţii, fiind reprezentaţi de zeii diferitelor culturi şi popoare dar odată cu sacrificiul Mân- tuitorului se aboleşte importanţa materiei în favoarea Spiritului care ocupă de atunci locul central în creştinism. Cel mai mare miracol al creştinismului, care aduce speranţă şi mângâiere, este acela că după răstignirea lui Iisus ca fiinţă umană vine cu certitudine şi Reînvierea promisă de Mântuitor tuturor creştinilor credincioşi dar şi celorlalţi martori prezenţi. După minunea Dumnezeiască, săptămâna care urmează praznicului Învierii Domnului este numită Săptămâna Luminată.

În articolul Săptămâna luminată. Ce este interzis să faci în Săptămâna Luminată suntem îndemnaţi „să ne amintim că în noaptea Sfintelor Paști, se sting în biserică toate luminile. Numai candela de pe Sfânta Masă din Sfântul Altar rămâne aprinsă. Spațiul întunecos este chipul morții și al iadului în care a coborât Hristos cu sufletul Său. Candela aprinsă de pe Sfântă Masă este sufletul viu și îndumnezeit al Mântuitorului coborât la iad. Preotul adresează chemarea: Veniți să luaţi lumina! tuturor, nu doar anumitor persoane. Pe toți ne cheamă să facem trecerea de la întunericul morții, la lumina vieții veș- nice. Iar această trecere este exprimată prin aprinderea tutu- ror lumânărilor de la o singură lumânare. De aceea Biserica vestește de Sfintele Paști: Acum toate s-au umplut de lumina: cerul și pământul și cele de sub pământ. Iată de ce Biserica numește această săptămâna că fiind Săptămâna Luminată. Ea ne cheamă să purtăm în noi lumina Învierii lui Hristos și în această lumina să ne îmbrățișăm unul pe altul și să zicem frați- lor și celor ce ne urăsc pe noi”.

Şi în actualitate Lumina de Paşte care apare la Sf. Mormânt din Ierusalim dovedeşte în chip absolut măreţia şi generozitatea creştinismului. Patriarhul Diodor, până la ador- mirea sa petrecută în septembrie 2000, a deţinut rangul de Pa- triarh vreme de 19 ani şi a fost prezent la ceremonia Sfintei Lumini 63 de ani neîntrerupţi. În interviul său acordat unui profesor danez, Patriarhul menţionează următoarele: „După ce se sting toate luminile, mă plec şi intru în prima încăpere a Mormântului. De acolo merg încet prin întuneric spre cealaltă încăpere a Mormântului, unde a fost pus Trupul lui Iisus. Acolo îngenunchez cu frică sfântă şi rostesc rugăciunile consacrate, care ni s-au transmis de-a lungul veacurilor; iar după ce le rostesc, aştept. Uneori, e posibil să aştept câteva minute, dar, de obicei, minunea se săvârşeşte îndată ce rostesc rugăciunile. Din miezul pietrei pe care a stat Trupul lui Hristos o Lumină nedefinită iese înspre afară. De obicei, are o nuanţă albastru deschis, dar culoarea se poate schimba şi să ia multe nuanțe diferite. Nu se poate descrie în cuvinte omeneşti. Lumina iese din piatră ca şi cum ar ieşi dintr-un lac. Placa Mormântului arată ca şi cum ar fi acoperită cu un nor umed, dar este Lumi- nă”[20]. Ca şi în credinţele şi religiile precedente observăm că Iisus a coborît în Creaţia materială pentru a regenera întregul, iniţiaţii au ştiut că Soarele a coborât în tenebre pentru a lăsa şi acolo sămânţa lumini, adică a vieţii (Teodorescu, 2010). Poa- te că informaţia care trebuia să ajungă la noi a fost transmisă de Dumnezeu Tatăl, Sfântul Duh şi Fiul şi prin razele soarelui nostru? Argumentăm cu imaginile din articolul Ieromonahului Mihail Gheaţău autor al articolului „Ochiul atoatevăzător” - un simbol ignorat, tolerat sau acceptat?