Justificarea studiului
După ce trec orele nopţii, ştim că negreşit vor veni zorile. La orele dimineţii lumina începe timid să apară şi, odată cu răsăritul soarelui, ciclul etern al vieţii de zi cu zi se reia pentru majoritatea oamenilor. Este oare un ,„dat” astronomic care se explică prin fizica macrosistemelor astrale sau poate este doar o întâmplare, faptul că pământul este plasat la o distanţă potrivită faţă de soare? Dacă am fi fost cumva aşezaţi prea aproape, supraîncălzirea ar fi anulat dezvoltarea vieţii aşa cum se întâmplă pe Venus. De asemenea, dacă am fi orbitat la o distanţă prea mare faţă de soare, planeta noastră ar fi devenit un corp spaţial îngheţat şi lipsit de viaţă precum în cazul planetei Marte. Astrul luminii ne oferă cu generozitate căldura, energia şi lumina necesare germinării şi întreţinerii vieţii pe Pământ dar, totodată, şi emoţia bucuriei de viaţă, generând firesc sentimentul speranţei în devenirea destinelor noastre: „o sole mio !...”. Ceea ce percepem ziua în mod obişnuit ca stimul luminos este emisia fotonică formidabilă care provine de la fotosfera soarelui nostru sau noaptea de la radiaţia altor sori aflaţi la milioane de ani lumină în constelaţiile cunoscute sau pierdute în spaţiul cosmic şi pe care le putem observa uneori noaptea pe bolta cerească. Atunci când întunericul soseşte datorită rotaţiei în jurul propriei axe şi expunerii altor părţi ale Terrei luminii soarelui, activitatea umană poate continua în nopţile senine aproape normal, planeta noastră fiind luminată atunci în mod indirect (când norii lipsesc de pe bolta cerească) de reflexiile luminoase ale Lunii, care este la rândul ei expusă radiaţiilor solare.
În zonele nordice ale planetei, datorită unghiului neex-pus al Terrei, soarele nostru nu se arată multe luni pe an. Iarna, în acele regiuni se constituie de fapt într-o lungă şi continuă noapte polară pentru că soarele nu se mai ridică deasupra ori-zontului timp de şapte pînă la nouă luni. În această perioadă, acolo în nordul îndepărtat se produc fenomene luminoase numite aurore boreale, datorită razelor crepusculare emise de soare. Similar, şi în emisfera sudică se produc aurorele australe. În locuinţe, pe timpul nopţii, persoanele care dispun de un grad cel puţin ac-ceptabil al nivelului de viaţă, cu stil occidental şi civilizat, utilizează energia electrică în scopuri casnice. Această energie este printre altele folosită şi la iluminatul arealului social din comunitate, cu scopul optimizării activităţilor tehnice ori spre obţinerea efectului de înfrumuseţare a arhitecturii şi infrastructurii citadine pe timpul serii şi al nopţii.
Totuşi, chiar dacă în actualitate ştiinţa a ajuns să studieze quanta de lumină în laborator, încă mai suntem miraţi la fel ca acum 2000 de ani, de efectul luminii percepute subiectiv sau obiectiv în diferitele ipostaze ale existenţei noastre.2 Urmărim acest fenomen de la efectul sublim al frumuseţii produse de lumină într-o zi însorită, plimbându-ne prin parc, până la înţelegerea şi utilizarea concretă a acestei radiaţii fizice în experimente cruciale de laborator[1].
Alteori, medităm şi realizăm analogii filosofice ale acestei realităţi perceptuale, proiectate în concepte abstracte de artă, filosofie, destinologie sau despre religie. În acest sens, profesorul Ionel Mohârţă arată în lucrarea sa „Psihologia Sonoluminică - Un proiect de psihologie cuantică”, că lumina este studiată în abordări majore: lumina fizică, lumina biologică, lumina mentală şi nu în ultimul rând cea spirituală la care s-ar putea adăuga şi conceptul luminii amplificate artificial. Dar ce este lumina în esenţa sa? Vom cita o definiţie simplă care explică acest fenomen: „lumina este radiație electromagnetică ori, altfel spus, o vibrație a câmpului electromagnetic, nu are masă de repaus și se deplasează cu aproximativ 300 000 km/s. Lumina se comportă ca o particulă sau ca o undă, în funcție de modul în care interacționezi cu ea” (Cheta, 2014)[2].
Dar care sunt efectele sale asupra noastră, a oamenilor şi asupra mediului în care ne desfăşurăm existenţa multimilenară. Cum putem înţelege esenţa acestui stimul luminos natural care ne înfrumuseţează şi ne influenţează pozitiv viaţa şi activitatea noastră. Să parcurgem într-o scurtă descriere dezideratele şi evenimentele marcante legate de percepţia luminii în societatea oamenilor din antichitate până în actualitate.
Lumina în paleolitic
Este deja un truism să spunem că formaţiunea mentală rudimentară (şi reacţională) denumită ,„conştiinţa paleantropi-lor” devenea la acea vreme, un proces incipient de achiziţie experienţială care a evoluat lent de-a lungul secolelor în primul rând prin cea ce numim adaptarea inteligentă la mediu. Această ,„familiarizare” a omului cu elementele naturii şi efectele acestora a presupus stăpânirea pulsiunilor agresive, socializarea şi, printre altele, observarea, învăţarea, iar, mai apoi, capacitatea de distincţie operată asupra noţiunilor-stimul aflate în jurul său. Candidatul la umanitate a început să-şi integreze la nivel cognitiv şi perceptual printre alte noţiuni şi stimulii meteorologici mundani (vântul, ploaia, furtuna, fulgerul, focul, lava vulcanilor) ori pe cei mai îndepărtaţi, cu sursă cosmică (lumina solară, lumina reflectată de lună, lumina stelelor, cometele sau meteoriţii ce traversau cerul şi uneori ajungeau pe pământ etc.) şi deoarece nu înţelegeau ce anume se petrecea, să le investească cu puteri magice, atribuite mai târziu unor zei reprezentativi.
Aceşti precursori ai umanităţii din pleistocenul mediu au fost fascinaţi de lumina solară care inunda realitatea acelui început şi totodată înfricoşaţi de întunericul nopţii, timp în care ştiau că puteau fi atacaţi de animalele de pradă ori destabilizaţi de stihiile naturii dezlănţuite. „Încă de la începuturi lumina aştrilor a dăruit la timpul nopţii meditaţia omului şi dezvoltarea gândirii, cercetând cerul, observând astrele omul a stabilit noi metode de orientare şi migrând pe uscat ori pe ape a descoperit noi limanuri în care şi-a asigurat perpetuarea rasei. Lumina soarelui i-a determinat pe oameni să observe formele de viaţă ce începeau să germineze la apariţia discului dătător de viaţă. Scarabeii, gâzele, fluturii se trezeau la viaţă, iar plantele şi fructele se dezvoltau sub influenţa binefăcătoare a soarelui ce răsărea, în vreme ce prădătorii nopţii se retrăgeau spre grotele unde sălăşuiau. Lumina minţii şi a spiritului uman a apărut atunci când conştiinţa de sine a evoluat şi omul s-a desprins din paleantrop prin practici religioase de conştientizare a sinelui, în raport cu ceea ce ei au perceput pe atunci ca fiind Marele Stăpân al Animalelor”. (Eliade,1999), Cavernas, Oamenii peşterilor.
Se presupune că la începutul umanităţii dezvoltarea psihosociologică a omului a fost însoţită de apariţia unor stări emoţionale şi a unor noţiuni indicator care îl ajutau să se orien-teze şi sa se adapteze în realitatea dură. Acestea sunt primordiile - concepte care explică percepţia iniţială a fenomenelor observate de oamenii începuturilor în realitatea înconjurătoare. Acestea se situează din punct de vedere temporal înaintea apariţiei arhetipurilor. Exemple ale acestor primordii sunt: „naşterea, viaţa şi moartea, iubirea şi ura, apa şi focul, pământul şi cerul, bărbatul şi femeia, dorinţa (prima sămânţă a gândului, bucuria şi tristeţea, plăcerea şi suferinţa, dorul, văzduhul, lumina şi întunericul, grota, vânatul, soarele şi luna, ziua şi noaptea, timpul, oul etc.” (Mohârţă, 2011).
Observând artefactele antice ori cercetând miturile esenţiale, astăzi putem afirma că omul începuturilor a făcut o distincţie ,,conceptuală” între lumina zilei generată de soare şi întunericul provocat de lipsa luminii; între lumina de reflecţie a lunii şi perioadele de eclipsă, între lumina orbitoare a fulgerelor în furtună şi tunet ori între lumina focului din peşteră şi efectele sale. Putem intui că această conştienţă a noţiunilor necesare s-a realizat într-un timp îndelungat, de sute şi mii de ani, însă într-un mod mult mai clar şi curat comparativ cu achiziţia performanţelor noastre intelectuale actuale, încărcate de demonstraţii ştiinţifice obligatorii. Spre sfârşitul timpului primordial, odată cu evoluţia omului, apare printre alte comportamente necesare ordinii şi dezvoltării rasei umane şi cultul soarelui, ritual foarte important, cu multiple dimensiuni în funcţie de epocă şi de cultura gazdă şi care va dura până în zilele noastre, fiind şi astăzi perpetuat şi prezervat de diferite organizaţii spirituale.
Soarele ca simbol universal în primele religii
Iniţial s-a crezut că în vremurile începutului întreaga umanitate a cunoscut cultul soarelui dar după cum arăta Mircea Eliade, citând pe etnologul A. Bastian, se observă că: ,„acest cult solar nu se întâlneşte, de fapt, decât în câteva regiuni ale globului”. Vlad Mureşan în articolul său „Gramatica arhetipală a lui Mircea Eliade” evidenţiază atributele hierofaniilor solare: „a) fertilizarea:”...transcendenţa activă a Soarelui este strict asociată funcţiei lui fertilizatoare, direct corelată funcţional în raport cu vegetalul, în marele lanţ trofic al vieţii. Rolul soarelui în distribuirea şi susţinerea vieţii privilegiază figurile divine solare. Pamântul are şi el legătura cu fertilitatea, dar nu în calitate de fertilizator, ci de „pântec” deja fecundat. b) imortalitatea: Soarele traversează în fiecare noapte tărâmul tenebrelor, pentru a reînvia nediminuat şi mereu triumfător. Soarele devine astfel o epifanie a Vieţii nesfârşite, care nu e limitată „aici” ci se perpetuează „dincolo” de noapte. Simbolismul solar preia astfel un rol decisiv în credinţele funerare, ca ima gine şi sursă a imortalităţii. 15 Soarele este hierofant: el care acordă nemurirea.”
Cu privire la originea simbolului, Mircea Eliade arăta că până acum nu s-a demonstrat o legătură evidentă o tiparelor impregnate cognitiv şi neural de observaţia ciclurilor siderale (de exemplu eliptica soarelui). Eliade precizează că: „simbolul nu poate fi reflexul ritmurilor cosmice ca fenomene naturale, deoarece un simbol revelează întotdeauna ceva mai mult decât aspectul de viaţă cosmică despre care se crede că-l reprezintă” (Eliade, 2019).
În lumina acestor consideraţii putem spune că omul a debutat existenţial în realitatea terrană printr-un act magico-religios, atribuind zeilor fenomenele naturale observate. Mai întâi, privind fenomenele fizice oamenii s-au mirat, iar apoi au indentificat sursa efectelor folositoare, plăcute ori distructive ale luminii şi căldurii percepute. Globul solar aflat pe bolta cerească era cel mai evident şi totodată cel mai activ element senzorial organizat la nivelul perceptual uman. Mai toate culturile antice au avut respect şi veneraţie pentru astrul luminii: „În zorii primelor religii soarele apare ca un simbol centralizator, ordonator şi supraveghetor al vieţii. La apus oamenii din vechime erau cuprinşi de teama că soarele ar putea să dispară pentru totdeauna. De aceea au organizat diferite ritualuri de veneraţie şi prosternare cu scopul de a-l determina să se reântoarcă pe boltă. De exemplu în Scandinavia zeul soarelui Yul era sărbătorit la solstiţiu de iarnă cu brazi decoraţi. Crăciunul este o desacralizare a Sf. Nicolae care este sărbătorit pe 6 decembrie, căci acesta este creştinătorul popoarelor nordice. La celţi se sărbătoreşte pe 13 decembrie Sf. Lucia derivată din latinescul lux adică lumină care perpetuează cul zeului solar Lug” (Teodorescu, 2010).
Filozoful Albert Pike preciza în celebra sa lucrare „Morală şi Dogmă” publicată în 1871 că: „În templu se puteau vedea multe simboluri ale anotimpurilor-soarele, luna, plantele, constelaţiile Ursa Mare, Ursa Mică, zodiacul, elementele şi celelalte părţi ale lumii”. 16 Mai departe, autorul ne descrie manifestarea şi atributele astrului luminos: „Soarele este simbolul antic al puterii dătătoare de viaţă şi al puterii generatoare al divinităţii. Pentru cei din vechime lumina era cauza vieţii, iar Dumnezeu era sursa din care se revărsa toată lumina, era esenţa luminii, focul invizibil manifestat ca flacără luminoasă şi strălucitoare. Soarele era manifestarea luminii invizibile, sabeenii închinându-se la soare, pe care-l considerau manifestarea Divinităţii, se pare că se închinau la nevăzutul Dumnezeu-Lumină.”
Şi Mircea Eliade este de acord cu importanţa simbologiei observate la toate popoarele antice: „Omul societăţilor arhaice a căpătat conştiinţa de sine într-o lume deschisă şi bogată în semnificaţii. Rămâne de văzut dacă aceste deschideri sunt tot atâtea mijloace de evaziune sau dacă dimpotrivă ele constituie unica modalitate de acces la adevărata realitate a lumii.” (Eliade, 2019). Reprezentarea soarelui în simbolistică este tot atât de complexă pe cât de vastă în contraste este realitatea solară. Chiar dacă în multe religii nu apare ca zeu, soarele se prezintă ca o exteriorizare a puterilor zeilor atotstăpânitori. Uneori astrul de foc este imaginat şi ca un fiu al zeului stăpân dar şi ca un frate al curcubeului. Pentru triburile de oameni primitivi cum ar fi pigmeii semong, fuegienii sau boşimanii soarele este imaginat de aceştia ca fiind ochiul zeului Creator. La triburile de aborigeni australieni soarele este investit de aceştia drept fiu al Creatorului care îi ocroteşte pe muritori (Chevalier, J., Gheerbraint., 2009). Căutarea unui Dumnezeu benefic şi dător de viaţă se centrase deja în ideaţia omului primordial cu recunoştiinţă pe atributele acestei epifanii strălucitoare: lumina şi căldura.
Cercetătorul Philip Gardiner evidenţiază în lucrarea sa Enigma Templului lui Solomon faptul că încă din antichitate egiptenii erau fascinaţi de astrul luminii şi de necesitatea înţelegerii prin reprezentare a fenomenelor naturale observate. As-tfel ei imaginau un parcurs ciclic al acestui zeu: ,,Domnul Soa-re se stinge la vreme de noapte şi pătrunde în tărâmul de dede-supt unde stăpânesc şarpele şi dragonul”. Deasemenea credeau că Ra zeul pe care îl reprezentau uneori şi ca pe o pisică solară îl va învinge negreşit pe şarpele tenebrelor, Set. Acţiuni similare ale conflictelor dualiste între bine şi rău în care zeii şi mai târziu arhanghelii religiei creştine răpun şerpii demonizaţi sunt cunoscute şi în alte legende străvechi: Marduk şi Tiamat (pomeniţi în Enuma Eliş poemul epic al creaţiei babiloniene), Apolo şi Pyton în legendele grecilor antici, Zeus şi Tiphon (idem). Sf. Mihail, Sf. Gheorghe, sau Sf.Patrick omoară sau distrug şerpii şi balaurii întâlniţi în Britania începuturilor (Gardiner, 2010). Deoarece manipulatorii religioşi au înţeles că şerpii sunt detestaţi de oameni datorită aspectului terifiant şi dramelor provocate la întâlnirea accidentală cu aceştia, distru-gerea şarpelui a fost plasată în conştiinţe ca o datorie morală care a ajuns în final să reprezinte din punct de vedere a valori-lor religioase, victoria luminii asupra tenebrelor.
Sumer
În vechiul Sumer, cu trei mii de ani înaintea creştinis-mului s-a făcut cunoscută oamenilor o primă dinastie a zeilor creatori sosiţi din cer: aceştia se numeau An, Enlil şi Enki. Tot în aceste prime informaţii scrise despre creaţie şi cosmogonie care s-au păstrat în textele sumeriene, aflăm că unul dintre urmaşii acestor zei este şi zeul soarelui iniţial numit Utu şi mai apoi su-pranumit Shamaş (Cel Strălucitor); se considera că el era fiul lui Sin zeul Lunii (de gen masculin) deoarece după concepția ori-entală, lumina se naște din întuneric și ziua din noapte. Acest zeu solar ocrotea dreptatea, moralitatea și adevărul şi la acel timp a întruchipat prin faptele sale victoria luminii asupra întu-nericului respectiv al binelui asupra răului[3].
Templele sale principale erau aşezate în orașele Sippar și Larsa şi similar mitologiei din Grecia şi Egipt se credea că acest zeu zboară prin ceruri în carul său strălucitor și că observă spre a judeca toate evenimentele care s-au întâmplat în acea zi. Dar, la apus el coboara în lumea telurică (subpământeană) şi oficia în chip de judecător suprem pentru sufletele morţilor întocmai ca Osiris la egipteni. În Epopeea lui Ghilgamesh, zeul Shamaş îl ajută pe eroul civilizator să învingă monstrul Humbaba. La rândul său, viteazul Ghilgamesh este fiu al zeiţei Ninsun preoteasă a zeului soare şi a unui spiriduş. Eroul îşi dă seama că în ciuda tuturor isprăvilor de vitejie pe care le-a săvârşit va rămâne muritor şi supus neantizării şi astfel porneşte într-o călătorie iniţiatică, să afle locul şi secretul nemuririi. Pe calea străbătută la un moment dat el spune cu obidă: „Când oi muri destul o să mai dorm, la soare să mă uit mă lasă şi de lumină să mă satur, mort de-o să fiu de ea fi-voi flămând” (Messner apud Schrott, 2004).
Zeul Soarelui sfătuieşte pe regele Hamurabi
După cum se observă pe stela sculptată zeul soare sumerian a devenit inspiratorul legilor, judecătorul şi consilierul suprem al regilor, protectorul celor aflaţi în nevoie, ocrotitorul sănătății și garantul fericirii oamenilor. Soarele era totodată şi patronul clarvăzătorilor babilonieni. În secolul al-VIII-lea î.Hr., în panteonul miturilor babiloniene apare la un moment dat şi Marduk sau Copilul soare. Acest zeu este fiul lui Enki zeul apelor şi înţelepciunii şi va deveni reformatorul universului cunoscut. Este deasemenea salvatorul zeilor din potop şi, conform textelor, inţiatorul apariţiei omului pe pământ. În ceea ce priveşte evoluţia credinţelor religioase în Mesopotamia, Mircea Eliade evidenţiază faptul că la un mo-ment dat: „Zeii cei mari îşi pierd supremaţia din cult. Credincioşii se adresează mai ales lui Shamaş. Cu timpul acesta va deveni zeul universal prin excelenţă. Un imn proclamă că zeul soare este venerat pretutindeni, chiar şi la străini; Shamaş apără dreptatea, el pedepseşte pe răufăcător şi răsplăteşte pe cel drept. Caracterul numinos al zeilor se accentuează el inspiră teama sacră mai ales prin luminozitatea lor terifiantă. Lumina este considerată atributul prin excelenţă al divinităţii, şi în măsura în care împărtăşeşte condiţia divină el însuşi radia-ză” (Eliade, 1999).
India
Zeii hinduismului solar sunt cunoscuţi şi veneraţi, încă din epoca în care au apărut textele vedice, dar cei care repre-zentau în mod direct Soarele erau zeul Krishna şi de asemenea într-o altă perioadă Indra stapânul solar, care mai era cunoscut şi ca Luminătorul dătător de viaţă, acest zeu fiind unul dintre cei mai importanţi în regiunea Hindu (Ungureanu, 2014). Încă din antichitate în India au luat naştere multe şcoli de yoga printre care evidenţiem aici una dintre cele mai cunoscute şi care se numeşte Hatha-yoga. Această practică foarte populară asigură 20 găsirea echilibrului fizic, psihic şi spiritual necesar omului în devenirea sa individuală şi socială. De asemenea, este de remarcat că limba sanscrită defineşte termenul „hatha” ca fiind forţa sau puterea generată prin unirea potenţialelor energetice emise de soare şi de lună. Ha înseamnă soare şi tha este tradus ca luna (satelitul natural). Deci unirea celor două potenţiale opuse, generează pentru discipolii practicanţi o mare putere şi energie, care la rândul lor sunt extrase prin tehnici şi posturi speciale din radiaţia luminoasă şi energetică emisă de aceste planete.
În acest sens, Mircea Eliade evidenţiază în subcapitolul „Identitatea atman-brahman şi experienţa luminii interioare” din celebra lucrare „Istoria a credinţelor şi ideilor religioase”: „Este important să precizăm că meditaţiile asupra identităţii atman-brahman constituie un exerciţiu spiritual şi nu un lanţ de raţionamente. Sesizarea sinelui propriu se însoţeşte de experimentarea luminii interioare (antah-jyotih), şi lumina este imaginea prin excelenţă atât a lui atman cât şi a lui brahman. Este vorba desigur de o tradiţie veche, deoarece, din timpurile vedice, Soarele sau Lumina sunt considerate epifanii ale Fiinţei, ale Spiritului, nemuririi şi procreaţiei. După Rig-Veda Soarele este Viaţa sau atman-sinele oricărui lucru. Cei care au băut soma devin nemuritori, ajung la lumină şi îi află pe zei. Chandogya (Up.) zice: lumina care străluceşte dincolo de Cer, dincolo de tot, în lumile cele mai înalte, dincolo de care altele nu mai există, este într-adevăr aceaşi lumină care străluceşte în interiorul omului (antah puruşa). Brhadaranyaka (Up.) indentifică şi ea pe atman cu persoana care se află în inima omului sub forma unei lumini în inimă. Această fiinţă senină, ridicându-se din trupul său şi atingând cea mai înaltă lumină, apare în forma sa proprie. Ea este atman. Este nemuritorul, cel ce nu se teme. Este Brahman”. Printre numele Fiinţei Pri-mordiale, cel care s-a impus de la începuturi a fost Brahman; într-un pasaj celebru din Chandogya Up. (III, 14,2-4), Brahman 21 e descris ca fiind „lumea întreagă” şi totuşi de natură spirituală: „viaţa este trupul său, forma lui este lumina, sufletul său este spaţiul” (Eliade, 1999).
Obişnuiţi cu teologiile şi filosofiile duale ale occidentului ar putea să ne pară greu de înţeles atingerea iluminării sau marea trezire, care este scopul final şi cel mai de preţ al misticii şi esoterismului întâlnit în orientul îndepărtat. Atingerea acestei stări de graţie reprezintă sfârşitul tuturor căutărilor spirituale, atunci când mintea se linişteşte, sufletul se umple de o fericire lăuntrică, iar trupul se conectează definitiv cu Cerul şi Pământul. În aceaşi arie geografică, dar ceva mai târziu şi într-un alt context spiritual, budiştii reformează vechile precepte religioase hinduiste şi consideră pe prinţul Siddharta drept „cel ce învârte roata solară” şi având credinţa că doar voinţa zeilor poate determina soarta oamenilor (Teodorescu, 2010).
„Trei lucruri nu pot fi ascunse prea mult timp: soarele, luna şi adevărul” spunea marele Buddha.5 Cam pe la anul 552 î.Hr. se năştea sau renăştea Siddharta Gautama, ilustrul fondator al budismului; moştenirea sa cea mai importantă oferită întregii umanităţi a fost doctrina „căii de mijloc”. Obişnuiţi cu teologiile şi filosofiile duale ale occidentului ar putea să ne pară dificil de înţeles atingerea iluminării sau marea trezire care de fapt este scopul final şi cel mai de preţ al misticii şi esoterismului din orientul îndepărtat. Însă atingerea acestei stări de graţie reprezintă sfârşitul tuturor căutărilor spirituale, atunci când mintea se linişteşte, sufletul se umple de o fericire lăuntrică niciodată experimentată iar trupul se conectează defi-nitiv cu Cerul şi Pământul[4].
„După ce nu a reuşit să atingă satisfacţia spirituală totală prin ascetism necruţător şi prin studierea intensă a învăţăturilor altora, Budha şi-a continuat rătăcirea prin lume. În cele din urmă a ajuns la Bodh Gaya şi acolo, înainte de a atinge iluminarea sub un smochin bătrân-copacul Bodhi, s-a scufundat într-o meditaţie transcedentală timp de 49 de zile” (Adkinson, 2018). 22
Atingerea iluminării personale nu are nici o legătură cu raţionalismul, cultura, educaţia, inteligenţa sau cu alte atribute ale egoului, ci este „cadoul” făcut de Planul Superior tuturor fiinţelor umane la nivel individual. În planul existenţei terestre, care este supus legilor dualităţii, omul se vede divizat între persoană şi fiinţă, similar cum timpul este împărţit în zi şi noapte, principiile în masculin şi feminin, percepţiile între lumină şi întuneric, şi exemplele pot continua la nesfârşit, descriind cele două calităţi ale universului, vizibil şi invizibil
- Va urma -