Prof. univ. dr. Corvin Lupu, art-emisÎn scurt timp, ca un efect al „cazului Schächter", prin Decretul nr. 362 din 27 iunie 1973, a avut loc o nouă restructurare a Securității. Cea mai importantă modificare survenită a fost desprinderea Direcției de Informații Externe de celelalte structuri ale Securității, aceasta devenind un organism independent. Modificări au apărut și în organigramele compartimentelor județene de securitate, unele funcții fiind desființate[1]. Această măsură a fost mult influențată de șefii D.I.E., generalii Doicaru și Pacepa, care se temeau de supravegherea contrainformativă exercitată de generalul Neagu Cosma, șeful contraspionajului. Acesta a fost și el învinovățit în „cazul Schächter" și eliberat din funcție. Doicaru și Pacepa au putut influența aceste decizii pentru că erau apreciați de Nicolae Ceaușescu pentru contribuțiile lor în domeniul științific și tehnologic, ca și pentru modul în care au susținut activitățile diplomatice românești, la cel mai înalt nivel mondial. Nicolae Doicaru a condus spionajul românesc timp de 23 de ani, ceea ce este un record pe plan internațional. Din acest motiv, amândoi aveau o influență foarte mare. Trădarea lor va ieși la lumină abia cinci ani mai târziu. Evitând să facem orice fel de speculații, continuând cercetările, nu putem să nu facem conexiuni între proiectul sovietic de înlăturare a lui Nicolae Ceaușescu (Planul „Dniestr", întocmit în 1969), grupul celor cinci mari șefi ai Securității care lucrau pentru K.G.B. (Ion Stănescu, Nicolae Doicaru, Mihai Pacepa, Mihai Caraman și Iosif Constantin), „cazul Schächter" și restructurarea Securității din 1973. Lucrurile se leagă atât factologic, cât și logic. În același an, 1973, o serie de măsuri luate de Nicolae Ceaușescu au afectat capacitatea informativă a Securității, i-au anulat posibilitățile de control asupra P.C.R., i-au slăbit puterea și au creat noi nemulțumiri. Ne referim la operațiunile „Jarul" și „Cenușa" (1973), prin care dosarele informatorilor Securității din interiorul P.C.R. s-au distrus, iar fluxul transferului de informații din interiorul puterii politice către Securitate a fost îndiguit[2]. Teza conform căreia „Securitatea i-a fost fidelă lui Ceaușescu până în 22 decembrie 1989, la ora 12.09", este complet falsă și a fost susținută cu rea-credință. După interzicerea legăturilor dintre ofițerii Armatei și ai Securității cu sovieticii, în 1972, Securitatea a continuat legăturile neraportate cu K.G.B. și cu STASI, cu deosebire prin intermediul D.I.E./D.G.I.E., structură care avea o mai mare libertate de acțiune și de mișcare.

O altă dovadă, mai târzie, a faptului că Securitatea nu-i raporta lui Ceaușescu starea reală de fapt, este cuprinsă și în Declarația dată de colonelul de securitate Dumitru Rășină, Comisiei Senatoriale Decembrie 1989, în data de 2 iunie 1994: „Am ieşit din detenţie la 1 iunie '90. Am fost şeful Securităţii Arad din 1985 până în 1990. La 15 septembrie '85, miercuri, orele 15.30, a avut loc catastrofa de la Brăila, când a ars toată fabrica de celofan. Am plecat acolo. Lui Ceauşescu i s-a raportat că a ars doar o legătură de celofan. Noaptea a sunat Ceauşescu, eu i-am spus adevărul. Apoi m-a sunat Bobu care m-a întrebat cine mi-a dat aprobare să-i spun lui Ceauşescu ce am spus. Apoi, dimineaţă, Vlad mi-a comunicat că sunt mutat la Arad. Aşa am ajuns la Arad"[3]. Securitatea, responsabilă de informarea comandantului suprem, avea datoria să ia toate măsurile pentru informarea lui corectă, chiar dacă existau activiști de partid, inclusiv Elena Ceaușescu, care nu-l informau corect. Securitatea se subordona comandantului suprem. Faptul că un ofițer a spus adevărul conducătorului României și a fost mutat în colțul opus al țării este edificator pentru modul în care era informat Nicolae Ceaușescu. Adeseori, Nicolae Ceaușescu a fost perceput la nivelul conducerii Securității ca fiind nerecunoscător pentru meritele Securității în rezolvarea unor misiuni importante pentru securitatea națională, pentru imaginea României etc. Generalul Pleșiță a relatat despre modul în care Securitatea a ripostat față de un miting unguresc din New York, care susținea revenirea Transilvaniei la Ungaria. Reacția românească, pregătită și efectuată de Securitate, a fost mai puternică, presa a prezentat evenimentul, dar, prin acțiunea Securității, el a fost demantelat ca fiind o acțiune ungurească nelegitimă. Securitatea a întocmit un album de fotografii cu acest succes și i l-a prezentat lui Ceaușescu, dar acesta se făcea că nu vede și nu reține nimic din esențialul cazului[4].

Printre faptele demne de reținut ca și nerespectare a sarcinilor trasate, menționez și faptul că D.I.E. nu a pus în aplicare unele sentințe judecătorești definitive, prin unitatea creată în acest scop, respectiv prin Grupul Operativ Special de Acțiune Acoperită Externă, compus din ofițeri fără identitate pe teritoriul României[5]. Această unitate nu a rezolvat nici un caz. Ea a adunat doar informații[6]. Noi măsuri de control ale P.C.R. asupra Securității au fost luate odată cu înființarea Consiliului Politic al Ministerului de Interne (20 septembrie 1977), organ ce avea ca scop implementarea și coordonarea politicii de partid în interiorul Securității[7]. Dezertarea generalului Mihai Pacepa a condus la un nou cutremur în Securitate, ale cărui reverberații s-au resimțit până la desființarea instituției[8]. Securitatea, ca și alte servicii secrete din blocul sovietic, în primul rând K.G.B., a dorit să țină sub control pe cei care se opuneau regimului ceaușist. În ultimii 10-12 ani ai regimului, au fost monitorizați, protejați și susținuți adversari dovediți ai lui Ceaușescu: Silviu Brucan (Saul Bruckner), Virgil Măgureanu (Imre Asztalos), Radu Filipescu, Ion Iliescu, Mircea Dinescu, Andrei Pleșu, Gheorghe Apostol, Virgil Tănase[9], Paul Goma[10] și alții. Mulți dintre ei au primit pașapoarte să circule în străinătate și au revenit în țară. În anul 1988, Silviu Brucan a circulat între Occident și Moscova, în vederea pregătirii înlăturării lui Nicolae Ceaușescu, contribuind la coordonarea acțiunilor conspiratorilor, cu cele ale serviciilor secrete. O analiză profundă a dizidenței românești anticeaușiste, făcută pe baza dosarelor informative ale personajelor în cauză, conduce, după părerea mea, atâta cât am cercetat eu, la concluzia că oponenții regimului din România erau mai puțin „dizidenți" și mai mult agenți ai unor servicii de informații, românești și străine. Dizidenții autentici, cei care nu erau în slujba nici unui serviciu de informații, au fost identificați și destructurați din fașă. Securitatea a dorit să controleze acest segment al vieții publice și nu l-a lăsat la voia întâmplării. De altfel, în dimineața de 22 decembrie 1989, primele sute de „revoluționari" care au pătruns în sediul C.C. al P.C.R., au fost aleși „bob cu bob". Ei nu făceau parte din revoltații radicali și violenți din stradă, nu vroiau „sânge cu orice preț", ci au constituit o masă de manevră necesară proiectului loviturii de stat, în sensul convingerii lui Ceaușescu că trebuie să plece, plecare care urma să fie fals prezentată drept „fugă", act menit să-l compromită pe Ceaușescu și să lase liber pupitrul de comandă a țării, pe care să se așeze conspiratorii, în frunte cu Ion Iliescu, avându-i de-a dreapta și de-a stânga lui pe trădători. Acești „revoluționari", „dizidenți", „patrioți" etc., circulau nestingheriți pe coridoarele sediului C.C. al P.C.R., printre ofițerii Direcției a V-a a Securității, având grijă să salute respectuos și să se dea la o parte când treceau generalii Iulian Vlad și Marin Neagoe, sau colonelul Gheorghe Ardeleanu. Tot ei sunt cei care i-au arestat pe unii dintre membri C.P.Ex. Semnificativ că în momentul în care l-au arestat pe ministrul de Interne, Tudor Postelnicu, i l-au dus sub amenințarea armelor tocmai subalternului său, generalul Iulian Vlad.

Memorialiștii Securității au făcut în lucrările lor referiri la diverse aspecte privitoare la relațiile Securității cu P.C.R., inclusiv la unele neînțelegeri și tensiuni, dar nici unul dintre ei nu a relatat faptul evident că între Ceaușescu și Securitate au avut loc, dispute și chiar conflicte, unele dintre ele remarcabile, vreme îndelungată, aproape în permanență. În general, cu excepțiile de rigoare, memorialiștii s-au referit prioritar la aspecte care au relevat buna colaborare a Securității cu partidul și cu secretarul general. La finalul Războiului rece, după anul 1987, proiectul Securității de a-l abandona și de a contribui la răsturnarea lui Nicolae Ceaușescu s-a cristalizat. Monitorizând pașii Securității, constatăm că instituția nu a intenționat nici o clipă să-și asume singură un asemenea demers, cu atât mai mult cu cât ministrul Apărării, generalul Vasile Milea, era devotat șefului statului și nu a putut fi atras în complotul care s-a țesut cu migală și cu răbdare, timp îndelungat. De altfel, generalul Iulian Vlad a recunoscut că, în noaptea de 21/22 decembrie 1989, i-a propus generalului Vasile Milea să-l aresteze pe Nicolae Ceaușescu, iar acesta a refuzat. Refuzul lui Milea a devenit o mare amenințare pentru toți complotiștii și puciștii care-l înconjuraseră pe Ceaușescu ca niște păsări de pradă, situație în care Vasile Milea a fost omorât, iar deasupra morții sale se ridică și astăzi mormane de minciuni menite să acopere crima și pe criminali. Negarea cu vehemență a asasinării lui Vasile Milea, de către aproape toți șefii Armatei, ai fostei Securități și ai Administrației prezidențiale, este desuetă și ridică numeroase semne de întrebare. Asasinarea generalului este o certidine, cunoscută de familie, care a beneficiat de informații de la prima mână, soția ministrului, Nicoleta Milea, vorbind cu soțul ei la telefon, în clipa în care a fost împușcat. Nicoleta Milea, între timp decedată, a declarat public aceste lucruri, pe care sistemul „ticăloșit" (l-am citat pe președintele Traian Băsescu) le-a estompat cât a putut de mult. Ea a auzit împușcătura care l-a rănit pe soțul ei[11].

Anchetatorul principal al dosarelor „revoluției", generalul de Justiție Militară Dan Voinea, a declarat explicit că Vasile Milea a fost asasinat. La fel a afirmat gl. Marin Pancea, fost șef al C.I.E. și al D.I.A. De asemenea, au mai afirmat că Vasile Milea a fost asasinat: generalul Ion Hortopan, șeful C.I.T., cu ocazia înmormântării fostului ministru, generalul Nicolae Militaru, cu ocazia primei sale apariții la televiziune, în după amiaza zilei de 22 decembrie 1989 și generalul Ștefan Gușă, tot cu ocazia primei sale apariții televizate, din după amiaza zilei de 22 decembrie 1989, iar medicul legist, prof. univ. dr. Mircea Șchiopu, a consemnat în certificatul de deces că împușcătura nu a penetrat inima și că decedatul fusese ulterior ștrangulat cu un șnur. În aceste condiții, cei care neagă în continuare această crimă devin nu numai desueți, dar ridică și întrebarea posibilelor, chiar probabilelor, complicități cu criminalii. Afirmații precum faptul că Vasile Milea ar fi fost prăbușit psihic, că plângea, că se lamenta etc., susținute de șefi ai Securității, de Silviu Curticeanu (conspirator și colaborator al generalului Iulian Vlad), ca și de ofițeri superiori din M.Ap.N., sunt false. Vasile Milea era un om puternic și hotărât. Nu era un sentimental și nici un fricos, cum a fost prezentat. El era hotărât să reprime revolta populară, după ce se convinsese că Securitatea a trădat și el este ultimul stâlp al regimului. Toate ordinele sale, deosebit de ferme, date în 21 decembrie, în noaptea dintre 21 și 22 decembrie și în dimineața de 22 decembrie, înainte de a fi rănit prin împușcare, sunt categorice, în direcția represiunii. Caietul comandanților de mari unități, în care se notau, în mod obligatoriu, toate ordinele ministrului Apărării, consemnează aceste realități. Caietul generalului Gheorghe Voinea, comandantul Armatei a II-a (de București) se află în Arhiva Senatului României și confirmă această realitate. Generalul Voinea a fost și el asasinat, curând după evenimente, dar caietul a ajuns la Comisia Senatorială Decembrie 1989, în mâinile președintelui, senatorul Valentin Gabrielescu, astfel că nu a mai putut fi sustras, a fost văzut de întreaga comisie și a lăsat pentru istorie toate ordinele date de Milea, menționate mai sus. S-a mințit când s-a spus că Milea era neînarmat. Milea a avut tot timpul revolverul la brâu, regulamentar. În circulație se află încă teze neadevărate, neverificate și neverificabile, care sunt în contradicție cu certitudini ale cursului evenimentelor. La această stare de fapt, contribuie memorialiști care nu au cunoscut cursul evenimentelor în sediul C.C. al P.C.R., sau care au dorit și doresc să intoxice în continuare poporul român, pentru a ascunde faptele trădătorilor și ale criminalilor.
- Va urma -
------------------------------------------------
[1] Elis Neagoe-Pleșa, Liviu Pleșa, , Studiu introductiv, în Florica Dobre (coordonator), Elis Neagoe-Pleșa, Liviu Pleșa, Securitatea. Structuri – cadre. Obiective și metode, vol. II (1967-1989), Editura Enciclopedică, București, 2006, p. XV.
[2] Elis Neagoe-Pleșa, Liviu Pleșa, op. cit., pp. XIV-XV.
[3] Dan Badea, Securitatea știa că Ceaușescu urmează să fie îndepărtat și ucis, în „Curentul", din 8 ianuarie 2012.
[4] Viorel Patrichi, Ochii și urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleșiță, Prefață de Dan Zamfirescu, Editura Ianus Inf. S.R.L., București, 2001, p. 154.
[5] Până în prezent, în istoriografia problematicii, nu am întâlnit nici un caz în care sentințe de condamnare la moarte să fi fost puse în executare de către Grupul Operativ Special de Acțiune Acoperită Externă (U.M. U/R). Existența lui avea însă menirea de a descuraja trădările și de a crea un stres foarte mare zecilor de trădători ai României care trăiau în Occident. Mențiuni despre această structură a D.I.E. ne oferă fostul ofițer ilegal Cornel Nemetzi, în lucrarea Ultimul curier ilegal. Memoriile unui spion român, Editura Marist, Baia Mare, 2013. Autorul arată că Grupul Operativ Special de Acțiune Acoperită Externă cuprindea și o structură intitulată Brigada „U" „Sturm-Daniela", formată tot din ofițeri ilegali, cu sediul în Austria, care avea misiunea de identificare a trădătorilor, a membrilor familiei sale, a domiciliilor etc.
[6] A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr. 3447, vol. 36, f. 347-365.
[7] Elis Neagoe-Pleșa, Liviu Pleșa, op. cit., p. XVI. Autorii citează A.M.I., fond D.M.R.U., inventar nr. 7.408, dosar nr. 5, f. 6.
[8] Privitor la cauzele adânci ale dezertării generalului Mihai Pacepa, vezi lucrarea Corvin Lupu, Cauze ale dezertării generalului Ion Mihai Pacepa în lumina unor documente din arhivele Securității, în curs de apariție în revista Studia securitatis a Departamentului de Relații Internaționale, Științe Politice și Studii de Securitate a Universității „Lucian Blaga" din Sibiu (Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.).
[9] Virgil Tănase, oponent al regimului ceaușist, trimis de Securitate la Paris și rămas acolo, a fost socotit, în interiorul Securității, a fi defector, nu transfug.
[10] Paul Goma a fost recrutat din anii studenției de serviciul intern de informații și, ulterior, în anii '70, a fost pregătit de D.I.E. pentru a emigra în Occident și a îndeplini acolo misiuni. El este ginerele ilegalistului P.C.R. Petru Năvodaru, intelectual, care a privit cu dispreț atât regimul lui Dej, cât și dictatura de dezvoltare a lui Ceaușescu. Când a plecat la Paris, cu pașaport eliberat de Securitate, a fost condus la aeroport cu mașina personal de către gl. Nicolae Pleșiță. Vezi Viorel Patrichi, op. cit., p. 62. Termenul pe care gl. Pleșiță îl folosește pentru a desemna instruirea unui agent în folosul muncii informative a Securității este „a brichisi".
[11] Vezi în acest sens Corvin Lupu, România în decembrie 1989. De la revolta populară la lovitura de stat, Editura TechnoMedia, Sibiu, 2010, pp. 98-122.