Reîntors din „Levant" într-un „Mongolfier", pentru a-l detrona pe Vodă printr-o lovitură de palat, Mendebil, filozoful căutării timpului pierdut a purces să prindă muştele din zbor pentru a le pune „pamblici", dându-le apoi drumul sub forma unor emanaţii mustind de subiectivitate ca un burete de apă. Ajuns în „culoarea mediului o dată cu care se mişcă" gânditorul-filozof, favorit al auto-intitulatei elite intelectuale a României contemporane, emană aere occidentale, respinge superior atmosfera autohtonă şi, şocat de umanitatea anormală a ţării sale, împroaşcă semnele mitocăniei mascate sub o blânda ipocrizie surâzătoare, pe care o ridică la rang de educaţie socială. Mă văd obligat conjunctural, să îi adresez propria-i replică: „We agree to disagree". Dacă personajului îi place să fie ipocrit, este problema lui, nu şi a mea; citez din afirmaţiile acestui intelectual măcinat de complexul rezervei mintale: „O ipocrizie blândă şi surăzâtoare te întâmpina peste tot (în ţările civilizate, vezi bine n.a.), ca un balsam care alina toate rănile şi satisface toate susceptibilităţile. Această ipocrizie poartă numele de politeţe şi e esenţială pentru fluidizarea substanţei sociale". Înaltul personaj emite concluzia: „Românul nu este aşa pentru că nu poate fi!". De acord, românul „de rând" mai are încă puţină demnitate şi nu excelează în ipocrizie cu toate relele care au trecut peste el şi care nu se sfiesc să-l agreseze. Diferenţa de opinie constă în modul de reacţie: când cineva mă calcă pe picior, prefer să mi-l retrag de sub talpa cotropitoare şi să am bunul simţ de a-i lăsa „agresorului" şansa de a se scuza. Desigur, în cazul doamnelor, bărbaţii pot fi curtenitori, pot schiţa un zâmbet politicos, chiar dacă tocul cui a apăsat pe bătătura dureroasă a degetului mic de la picior... asta nu înseamnă tocmai ipocrizie, ci o dulce îngăduinţă.

Liberul arbitru îi permite personajului în cauză să procedeze cum gândeşte că este mai bine, dar nu mă poate obliga să adopt aceeaşi procedură, acelaşi tratament. Iată însă că a dat „norocul" peste neamul românesc prin apariţia unor astfel de înţelepţi stilaţi care dau lecţii de conduită şi nu întâmplător „uită" temenelele pe care le-au făcut în ultimii ani în „corul robilor" şi pentru care a fost promovat drept „ultra", „super", marfă"... idolul pasionatelor telenoveliste.
Într-o societate alienată psihic, acest exchibiţionist al moralei, răbufneşte în insultă, dezgustat de „perplexitatea maselor ţărăneşti dezrădăcinate". Nu aş dori să comentez aici prestaţia mai mult sau mai puţin corectă gramatical, a scriitorului favorit al snobilor, dar gândirea sa liberă (de caracter) mă cam calcă pe bătături. După cum spuneam, nu voi zâmbi şi nu-i voi oferi şi celălalt picior pentru a mi-l călca.

În urmă cu câţiva ani, precedentul Suveran Pontif, sosit în prima sa vizită într-o ţară ortodoxă, a numit România GRĂDINA MAICII DOMNULUI şi presupun că Sanctitatea Sa ştia pentru ce. Parafrazând, zic şi eu: mare este GRĂDINA MAICII DOMNULUI şi tare mulţi „cugetători liberi" are! În înalta lor înţelepciune, aceştia ar trebui să gândească mai atent la faptul că excesul de infatuare „provoacă ulcere şi atacuri cerebrale". „Tensiunea continuă la nivelul vieţii cotidiene" a declanşat o serioasă deformare a percepţiei Mendebilului, iar de-acolo, din sferele înalte ale Levantului , unde şi-a depus capul la o prăvălie de amanet împreună cu bunul simţ al realităţii, priveşte prin augustele pupile „societatea (românească, n.a.) profund alienata psihic" din care omite să menţioneze că el însuşi face parte. Nefiind sclavul modestiei, îşi etichetează propria operă cu un calificativ esenţial, postmodern: „Orbitor"!, declarând ritos: „Eu cunosc intim un singur om, şi anume pe mine insumi! Eu merg în toate direcţiile, chiar dacă sunt obscure, banale, idioate, geniale sau ruşinoase... fiecare din ele are străpungere către cititori". Dezbrăcându-se de caracter, spre extazul doamnelor uşurele la gândire, incapabile de a distinge binele de rău şi subjugate de scriitura cool, autorul motivează pentru ce iubeşte femeile: „Iubim femeile pentru că au sâni rotunzi, cu gurguie care se ridică prin bluza când le e frig, pentru ca au fundul mare şi grăsuţ, pentru ca au feţe cu trăsături dulci ca ale copiilor, pentru ca au buze pline, dinţi decenţi si limbi de care nu ţi-e silă". Se poate observa lesne că intelectualul bulversat de umanitatea anormală a românilor prezintă simtomele unei nevroze cronice ce nu poate fi tratată „decât printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungă, scumpă si cu un rezultat incert. Întrucât preţurile pentru prestarea serviciilor medicale au atins cote nemaiîntâlnite în România postdecembristă, pe criza asta nu cred că ne putem permite să suportăm un asemenea sacrificiu din banii şi aşa puţini, ai contribuabililor. Poate că reîntoarcerea în Levantul unde şi-a abandonat bunurile şi unde se simte atât de bine nu i-ar dăuna... iar noi, ceilalţi...

Urmare a născocirii iezuite privind REZERVA MINTALĂ dar şi a înţeleptului adagiu, a spune adevărul doar pe jumătate este o minciună colosală!
„We agree to disagree".