Inspirat de titlul simbolizând Geneza, în rândurile care urmează voi încerca să aprind un opaiţ menit să lumineze unele unghere din viaţa publică a condeierilor. Conştient că nerespectând subiectele tabu deschid cutia Pandorei, sper că poate vor mai aprinde şi alţii câte o făclie, pentru ca „să se facă lumină" acolo unde astăzi pătrunde doar o rază crepusculară. Demersul meu nu se doreşte a fi unul distructiv, menirea lui se vrea a fi aceea a înlăturării „monopolului" şi tarelor care aduc serioase prejudicii culturii. Viaţa spirituală a atins, de-a lungul secolelor, cote mai mult decât meritorii. Plecând de la „începuturi" şi până în zilele noastre, s-au detaşat semnificativ valorile situate deasupra mediei, dar şi existenţa, chiar anemică, a unei efervescente emulaţii a minţilor luminate. Anii au trecut şi nu de puţine ori, pe firmamentul astral al culturii şi-au făcut apariţia numeroase „stele". Unele au licărit o clipă, după care s-au tranformat rapid în supernove şi au căzut în uitare, altele dimpotrivă, luminează şi astăzi la fel de intens ca altădată, înălţimea creaţiilor depăşind graniţele convenţionale. Apreciez că fenomenul este unul absolut normal, urmare firească a selectării valorilor unui neam. Nume consacrate ale culturii româneşti care activează în cele mai importante centre din ţară, alături de reprezentanţi ai comunităţilor româneşti, trăitori în Europa, în America, în îndepărtata Australie ori în Extremul Orient, au văzut lumina zilei pe meleagurile româneşti şi ne face plăcere să ne mândrim cu ei. Din păcate, printre domniile lor se află şi din cei care au uitat de unde au plecat, iar în „înaltele sfere" unde plutesc, se pare că nu-şi mai amintesc nici încotro au pornit. Lăsându-i pe aceştia din urmă cu „ilustrele" lor preocupări, mă voi referi la câteva aspecte ale vieţii cultural-spirituale româneşti şi la mercenarii care scotocesc prin cotloane.

Încercând să copieze orgoliile nemăsurate ale „monumentelor naţionale" la care am făcut aluzie, clonele, veleitarii tentaţi să subordoneze intereselor meschine proprii perenitatea culturii autentice, se erijează în factotum-uri şi se auto-numesc coordonatori ai acţiunilor de tot felul. Uneori, din insuficiente disponibilităţi temporale, alteori pur şi simplu din lipsă de competenţă, posibilităţile reale ale pretendenţilor dirijori sunt cu mult depăşite de situaţiile create şi totul scapă de sub control. Pe vremea răposatului se numea opinia publică, în zilele noastre se vorbeşte mult de „Societatea civilă". Constat că această societate civilă, asemenea Internetului-ului, există peste tot, dar de fapt nu se află nicăieri. Cam astfel stau lucrurile şi cu acceptarea nenumăratelor cronici cu mască literară, în care sunt lăudate nonvalori, materializări ale contraculturii, sau, după caz, sunt atacate vehement scrierile meritorii. Bântuie moda aşezării pe soclu, meteahna „tămâierii" sau, dimpotrivă cea a detractării, a căţărării pe cadavre, pentru a scoate în relief falsul „triumf " maladiv al vreunui individ cu pretenţii de literat. Texte cârcotaşe aşternute la comandă, autodenumite critici literare, apar efemer, „muşcă" în gol sau ridică în slăvi, apoi, dispar irevocabil în abisalul hău al unui ev alienat. Pentru câţiva arginţi sau promisiuni fără acoperire, mercenarii endemici ai lumii qvasi-culturale autohtone sunt dispuşi, să destabilizeze şi să arate cu degetul acuzator prea-puţinul valoric rămas activ, să maculeze, să împroaşte noroi peste numele celor de bună credinţă. Oamenii scrisului încearcă, din nefericire, nu foarte des, să plivească grădina culturii de buruienile apărute şi să decantanteze valorile.

Tot soiul de terorişti-mercenari cu pretenţii de critici literari, indivizi care până mai ieri au publicat poezioare de nivelul clasei a V-a, compun la comanda înşiruiri de cuvinte, haotic şi agramat aşezate în pagină, care excelează prin absenţa argumentaţiilor pertinente şi/sau doveditoare. Pe cât se vor de transparenţi, pe atât sunt de penibili. Dincolo de elucubraţii şi emanaţii fals-filozofice, în care Eliade, Noica, Ţuţea sau Conta sunt apreciaţi ca fiind egali cu nulităţile sfertodocte de duzină, aceşti pretendenţi judecători ai valorilor aruncă anatema asupra unor lucrări, în care ar fi incluşi: „duşmani", „critici", „trântori", „turnători", poate şi pacieţi ai spitalelor de psihiatrie... dar şi „creatori serioşi şi responsabili, talentaţi şi inteligenţi". Nehotărârea este un blestem. Ori personajele cărţilor criticate sunt elemente negative, ori „cronicarul" nu ştie ce spune. „... Să nu fii cenzurat şi să te poţi dezlănţui în toată splendoarea răfuielilor personale" înseamnă pentru unii, libertate. În continuare, unul dintre aceşti mercenari se mărturiseşte: „Fiind vorba despre o cronică de întâmpinare, măcar în câteva cuvinte aş fi vrut să mă refer la alte producţii de gen [...] însă nu am decât o „materie primă" nerelevantă în acest sens. Aflu doar de pe verso-ul paginii de gardă că „X" a mai publicat, în afara celor la care mă refer... şi opt volume de versuri. Aceasta este singura ştire despre ele". Nelămurit de întrebarea „criticului", fiind vorba despre cronici de întâmpinare, „materia primă" relevantă a autorilor, se reduce doar la lista lucrărilor publicate pe verso-ul paginii de gardă, întreb: dacă materialul documentar este irelevant, cum îndrăznesc mercenarii scrisului să se apuce de cronici care le depăşeşc resursele?... Răspunsul este simplu: este prea mare căciula criticii literare pentru recipiente atât de mici!

Culpabilă mi se pare, nu ideea că cineva vieţuieşe aşa cum crede că este mai profitabil pentru propria-i persoană, ci lipsă de reacţie, timorarea nejustificată a majorităţii oamenilor care scriu. De altfel, pasivitatea acestora este la fel de condamnabilă şi faţă de cronofagie sau de narcisism logoreic, faţă de festivism şi superficialitate, faţă de absenţa luării de poziţie împotriva prejudiciilor aduse neamului românesc, a istoriei şi a intereselor naţionale, de către neprieteni ai României. Nu pot accepta nici ideea că, deseori, complăcându-se într-o stare de dolce farniente, subjugaţi de un conservatorism dăunător şi imuni la „NOU" cu tot ceea ce implică el, veleitarii pot coabita în linişte şi pace cu personalităţile culturale consacrate, a căror trudă este estompată în mod vinovat. Pentru a pune bomboana pe colivă, în înalta lor înţelepciune, posesorii ilegali de creier, cu poziţii „autorizate" să-i sprijine pe oamenii de cultură, trăiesc cu iluzia că se folosesc de astfel de cameleoni, când de fapt lucrurile stau exact invers. Respect părerea altcuiva, fie ea şi opusă celei pe care o am, dar prefer să fiu un partener incomod, un om care exprimă explicit ceea ce gândeşte, chiar dacă procedând astfel am şansa de a mă pricopsi cu noi „amici", dar... „ A la guerre comme à la guerre!".