Când tot românul credea că nimic nu poate întrece în grozăvie imaginile apocaliptice determinate de inundaţiile produse în acest an în unele judeţe ale ţării, iată că alte imagini, tot de coşmar, umplu ecranele televizoarelor şi prima pagina a jurnalelor centrale şi locale. Este vorba despre soarta unor animale care, deşi „nu au drepturi", au totuşi „îndatorirea" lăsată de Dumnezeu de a fi de folos celor care au drepturi, dar n-au suflet... ori, poate au suflet de „câine".
Mă refer la oamenii care deţin animale (indiferent sub ce formă şi ce destinaţie au acestea), a căror obligaţie morală şi legală este de a le îngriji, de a le întreţine, de a le asigura condiţii igienico-materiale de trai îndestulătoare. Dacă majoritatea crescătorilor şi deţinătorilor de animale îşi îndeplinesc cu prisosinţă aceste obligaţii, excepţiile de la regulă nu întârzie să apară.

Deunăzi, pe un post central de televiziune, am văzut treizeci de cai într-o stare deplorabilă, hămesiţi de foame şi de sete, numai piele şi os, lăsaţi de izbelişte într-un grajd părăsit. Aveau acei cai nişte priviri rugătoare care te făceau să-ţi îngheţe inima de milă. Întrebat fiind despre soarta acelor animale, stăpânul lor a răspuns cu o seninătate greu de înţeles şi de explicat că imaginile pe care le vedeam cu toţii nu sunt adevărate, sunt trucate (oare unde am mai auzit noi o astfel de justificare?), că el are grijă de ei, că nu le lipseşte nimic, bla, bla...
O fi vorba de indolenţă, de nesimţire, de prostie, de nebunie sau de toate la un loc, pentru că altfel nu poate fi explicată această atitudine a unui „stăpân" iresponsabil, ce nu poate fi inclus în categoria oamenilor, ci doar în aceea a brutelor ce au cianură în loc de sânge și în piept, o inimă de piatră.

O situaţie de-a dreptul terifiantă am întâlnit într-una dintre zonele mărginaşe ale Râmnicului. Câţiva căţei, fiinţe gingaşe şi nevinovate, aşteptau lângă trupul pe jumătate carbonizat al mamei lor, sperând ca aceasta să-i hrănească şi să-i îngrijească în continuare, aşa cum o făcuse până în momentul când o bestie cu chip de om turnase benzină pe ea şi-i dăduse foc. Viaţa ne confruntă adesea cu nenumărate fapte, evenimente, scene incredibile, dar eu nu am mai văzut vreodată un spectacol mai cutremurător ca acesta. Privindu-i pe acei căţeluşi cum se uitau cu speranţa reînvierii la cea care le dăduse viaţă, nu poţi să nu te înfiori la gândul că printre noi circulă şi trăiesc liberi fiinţe hidoase, ieşite parcă din tenebrele timpului, în stare să comită astfel de fapte oribile. Nu pot fi numiți oameni!

Mă întreb cu ce se ocupă cei abilitaţi cu aplicarea legii privind protecţia animalelor? De ce nu urmează exemplul colegilor lor din S.U.A. sau din alte state civilizate europene, al căror mod de acţiune sigur, legal şi eficient e mediatizat pe larg de canalul TV Animal Planet?