Îmi aduc aminte cum m-am confruntat, pentru prima oară, cu o ameninţare globală. Eram, la începutul anilor 1960, student la Bucureşti şi locuiam într-un demisol pe strada Sfinţii Apostoli, într-un cadru şi într-o atmosferă boemă unde numai la angoase (nici personale, nici globale), nu-mi stătea mintea. Dar în zilele crizei rachetelor din Cuba, oricât de tânăr eram, m-am neliniştit. (Într-atâta încât, peste alţi mulţi ani, aveam să visez odată, nu ştiu dacă după o masă bună ori o libaţie peste multe măsuri, că taman lângă mine a căzut o bombă atomică, iar eu eram chircit, la pământ, ca un un făt, şi simţeam că mă topesc, mă împuţinez, mă duc văzând cu ochii). Dar într-o bună dimineaţă (într-adevăr „bună”), luând ziarul, am aflat că Hruşciov şi cu Kennedy s-au înţeles, în sfârşit, prin nişte scrisori schimbate între ei, să nu se mai înfrunte nuclear. Lumea, România, eu, eram, cu toţii şi cu toatele, salvaţi. „Am învins! Am învins!” - vorba lui Mircea Dinescu, deşi nu ne luptasem cu nimeni. M-am dus atunci la un Lacto-Bar din centru (era unul vizavi de Colţea) şi m-am regalat cu un iaurt şi doua-trei chifle

Ameninţările globale s-au înmulţit în vremea ce avea să vină, a globalizării. Mai nou, ne speriem - sau suntem speriaţi - de altele. Bunăoară, de criză şi de terorism, de pandemii şi de încălzirea globală. Cu încălzirea globală, ca frică, parcă mai merge. Nici noi, nici generaţiile imediat de după noi n-or să aibă parte de ea. Nu se topesc „de tot” în vremea vieţii noastre nici Polul Nord, nici Himalaya. Nici Sahara nu apucă să ajungă până aici. Drept care, vorba suveranului francez, care poate fi luată de data aceasta şi ad-litteram : „După noi, potopul!”. Dar ce te faci cu celelalte trei ameninţări globale. Cu terorismul, de pildă. S-a văzut pe undeva prin România până acum vreun terorist, altundeva decât la televizor? Că de cagularzi, de mascaţi, slava Domnului, tot avem parte.

In de neuitata zi de 11 septembrie 2001, lucram la un ziar care tocmai apăruse ori urma să apară, dar numărul de ziar îl făceam, oricum, zilnic, chiar dacă nu apărea pe piaţă. Era un moment de chietudine, nu după o masă care te trage la lene, ci după câteva beri la terasa de peste drum de redacţie. Treaba era cam terminată şi ne mai omoram timpul cum se putea, chiar şi uitându-ne fugitiv şi cam distrat, la televizorul veşnic deschis la minimum. Când, deodată (ciudată vorbă, n-am auzit niciodată pe cineva ca în vorbire liberă, să zică „deodată”, poate doar vreun preţios într-ale exprimării), aşadar deodată, îmi atrage atenţia imaginea unuia din turnurile W.T.C. care începe să se lase uşor, aproape maiestuos, în pământ, ca un baton de ciocolată ce se cufundă într-un lichid fierbinte. (Secvenţa aceea, ireală aproape prin perfecţiunea ei, am mai văzut-o doar de câteva ori reluată, după care, foarte ciudat, n-a mai fost difuzată). Vroiam să o mai văd, căci mi se păruse ceva cam s.f. Dar, vorba basmului, nu mare mi-a fost mirarea să mai privesc, peste alte nişte minute, la o imagine nu mai puţin halucinantă: celălalt turn.

Pentru prima oară în viaţă, în acea clipă, mi-am pişcat carnea să mă conving dacă e vis sau e aevea. Şi era aevea. Dar era, chiar de atunci, ceva ce nu se prea potrivea: cum putea ca turnul acela să cadă atât de perfect echilibrat, perfect vertical,topindu-se ca un paralelipiped de îngheţată?  A cui era isprava, nu mă interesa atunci, pe dată. Câteva minute mai târziu, o primă „lămurire”: o obscură Armată Roşie Japoneză sau cam aşa ceva. Nici pomeneală de Bin Laden, despre care - interesant detaliu - tocmai publicasem o pagină întreagă în ziarul încă în probe sub titlul „Inamicul nr.1 al Americii”. Atenţie, însă: a fost scris acest articol nu pentru că aş fi ştiut eu ce avea să se întâmple, ci, pur şi simplu, fiindcă titlul cu pricina, luat dintr-un ziar american, m-a şocat. In ziarele din Statele Unite, Bin Laden era aşadar mediatizat ca lumea chiar înainte de isprava de la 11 septembrie!

Dincolo de toate, însă, ideea e că, de la începutul începutului, impactul terorismului global asupra mea rămâne persistent legat de suspiciunea din prima clipă: de ce au căzut turnurile aşa cum a căzut. „E aici ceva care lipseşte”, ar fi spus Bertolt Brecht. Lipseşte explicaţia. Una pe care o caută, de la un timp, multă lume.

Cu mai mult aplomb m-am apropiat de altă teamă hărăzită nouă, tuturor locuitorilor Terrei, prin mijlocirea logisticii impresionante a celor ce ne informează pe ce lume trăim. S-a întâmplat să fiu în Cuba în primăvara lui 2009, adică abia la o zi-două după ce presa mondială anunţa că o nouă pandemie cu nume animalier, pesta porcină, şi-a rânjit colţii chiar în Mexicul vecin. Păi, mi-am şoptit atunci în barbă, încă o molimă? Apoi, tot cu nume de animal sau pasăre din ogradă, după boala vacii nebune, a oii nebune, a aripatelor de curte nebune şi ele? Intrăm acum în zodia porcului nebun? Şi, în chiar seara aflării veştii cumplite, am comandat la cină, de-al dracului, cu o obrăznicie ostentativă, o friptură de porc. Am şi primit-o, cei de la restaurantul hotelului în care fusesem găzduit, cubanezi simpatici peste care trecuseră multe, n-au fost într-atâta de zeloşi încât să-l scoată pe dată din meniu pe prea nevinovatul porc.

Nu ştiu ce hectacombe au produs toate aceste trâmbiţate, nu epidemii, puţin spus, de-a dreptul pandemii, dar zoocide s-au produs: şi şeptel, şi ovine, şi păsăret, şi porcine, peste tot pe unde autorităţile statului au fost mai slabe din fire. Dacă speciile acestor biete animale domestice ar fi fost popoare, le-aş fi zis acestor operaţiuni masacru, curăţire etnică eugenie sau genocid, dar cum e vorba de „lumea celor care nu cuvântă”, ce-ar fi de spus decât că în timp ce în părţile subdezvoltate de lume şi chiar în democraţiile „emergente” se suferă cronic, ba se şi moare de foame, animalele şi păsările trebuincioase sunt exterminate din raţiuni superior epidemiologice.

Încălzirea globală? Ani de-a rândul am avut parte, şi noi, cei din zonele cu climă temperată, de ierni mai mult decât clemente. Un preşedinte al României declara, înţelepţeşte, că „iarna nu-i ca vara”, dar iernile erau mai degrabă ca primăverile sau ca toamnele. Nu tu „totu-i alb, pe câmp, pe dealuri”, nu tu „Iarna pe uliţă”, ca în paginile din manualele şcolare ale primelor clase. Nimeni nu zicea atunci că sunt ierni atipice, nu se zicea că, gata, e încălzire globală, adio iarnă tradiţională. Şi iată că vine iarna 2009-2010, cu căderi masive de zăpadă, viscole, geruri. Nu e normal, s-a-ntors vremea. Ba da, e normal, căci iarna e cu zăpadă şi cu ger, şi da, vremea s-a întors, de fapt a rămas, la cum este ea de când ne ştim pe lume, de la glaciaţiuni încoace.

Criza? Prea complicat, prea oţios, prea cu miză mare subiectul. Dar într-o ţară care a trecut, de zeci de ani, prin „anumite neîmpliniri, în unele judeţe”, apoi prin tranziţia care „cere sacrificii” şi a avut parte apoi de „greaua moştenire”, o criză mondială într-o lume în care ne-am globalizat prea puţin nu poate decât să ofere un prilej salvator cârmuitorilor zilei să ne explice că nu din neştiinţa, hoţia, incompetenta şi netrebnicia lor se trăieşte atât de prost, ci din cauza crizei mondiale. Un domn acum istoric medievist, care vasazică abstras în trecut, dar imediat după 1989 aprig condeier al zilei, Andrei Pippidi, ce s-o mai ocolim, mă ocăra în abia apăruta revista „22” că tocmai eu mă pronunţ în cutare problemă (adică dacă să-l mai repunem pe Vodă pe tron sau nu), eu, care pe vremea lui Ceauşescu scriam despre şomajul, inflaţia şi pauperizarea din ţările occidentale? Am replicat atunci acuzei (dar replica nu a avut, desigur, loc în coloanele revistei), zicând că să nu dea Cel de Sus să ajungem vreodată să scriem şi noi despre şomaj, inflaţie etc., dar nu din Occident, ci din România. Ei, cine a avut dreptate, eu sau polemistul de ieri, medievistul onorabil de azi?

Acum, din păcate, scriem zi şi noapte despre toate aceste „racile” cum le zicea propaganda comunistă. Scriem acum şi despre criza mondială, care fiind mondială, nu poate să nu fie şi a României, căci şi noi trebuie să fim în pas cu lumea. Dar mai cu seamă când e vorba de crize, de pandemii, de încălzire globală, de terorism, nu de performanţe tehnologice, economice, nivel de trai şi alţi asemenea indicatori „care ne doare”, dar neluaţi în seamă de către trâmbiţaşii Apocalipsei secolului al XXI-lea.

Aranjament grafic - I.M.