„Datori sîntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi şi să nu căutăm plăcerea noastră” (Sfântul Apostol Pavel)

 „Petre Ţuţea este Everestul gândirii româneşti!” (Gabriel Gheorghe)

Gabriel Stănescu, s-a născut în Bucureşti la 9 Septembrie 1951, în Ziua Sfinţilor dumnezeeşti părinţi geţi, Ioachim şi Ana. A fost licenţiat în Filosofie – Universitatea Bucureşti, promoţia 1977, iar în anul 2002 şi-a susţinut admirabila teză: Particularităţi etnoculturale ale românilor americani. Contribuţii la studiul comparativ al etnosului românesc, devenind doctor în filosofie.

A debutat în anul 1969, în Revista Cronica, Iaşi. A fost membru al cenaclului „Universitas”. În 1990 a publicat în revista Noul Criterion. Din anul 1991 s-a stabilit în Atlanta-S.U.A., iar în 1997 a fondat „Origini Publishing”, care din anul 2000 a publicat Caiete Internaţionale de Poezie şi Almanahul Origini. Poet al generaţiei optzeciste a devenit eseist şi editor român-american cu faimă. În afara volumelor în proză, poezie, eseuri, cărţi de interviuri, a realizat o „Corolă a Crestomaţiilor”.

A împlinit o lucrare mărturisitoare, zguduitoare, „Dumnezeu m-a salvat din Iad!” - O mărturie cutremurătoare: reducarea prin tortură Piteşti, Gherla, Canal „Convorbiri cu Traian Popescu”, apărută la Ed. Criterion Publishing, Bucureşti-2008.

Am avut bucuria să-l am invitat la al II-lea Congres „Rezistenţă prin Religie” desfăşurat la Constanţa sub egida Arhiepiscopiei Tomisului, cu binecuvântarea Înaltului Arhiepiscop Teodosie şi a Institutului Naţional Rezistenţă prin Religie, pe care l-am fondat în memoria Neoeroilor-Neomartirilor veacului al XX-lea, prigoniţi, arestaţi, persecutaţi, frânţi, mutilaţi şi ucişi, dar neînfricaţi şi neînfrânţi, cernuţi prin tortura bestiilor din închisorile monarho-comuniste din perioada 1938-1965.

Gabriel Stănescu a realizat o superbă Culegere de texte din faimoasele articole, evocări şi eseuri ale unor distinşi contemporani care le-au închinat lui Petre Țuțea - Primul Socrate creştin-ortodox, unul dintre cei mai mari filosofi religioşi ai lumii.

Motivaţia alcătuirii acestei Crestomaţii care fascinează o întâlnim în Argumentul personal al lui Gabriel Stănescu, care deschide această laborioasă lucrare. „Omul (Petre Ţuţea) era de o inteligenţă orală proverbială. Fascina printr-o gândire aforistică, şocantă... Oralitatea lui Petre Ţuţea, reprezintă doar o faţetă a personalităţii sale « accentuate », nefiind definitorie într-o caracterizare exhaustivă a omului şi a operei... În libertate Petre Ţuţea ar fi putut deveni unul din marii gânditori universali de origine română, publicând la Gallimard şi Flammarion, precum Ştefan Lupaşco, Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Mircea Vintilă, Constantin Virgil Gheorghiu, Mircea Vulcănescu ş.a... În prelungirea spiritualismului lui Nae Ionescu şi a dimensiunii religioase a omului propusă de Mircea Eliade, Petre Ţuţea va dezvolta o antropologie creştină.” (p. 5)

Profesorul-filosof Gheorghe Vlăduţescu, mentorul meu din cadrul Facultăţii de Filosofie, a Universităţii Bucureşti, l-a aşezat pe Socrate al Românilor, chiar pe soclul strălucitei sale descendenţe, mărturisind cu convingere că, „geniul lui Ţuţea nu a stat în răspuns, ci în întrebare!... Petre Ţuţea, a făcut să umbrească (dacă nu să anihileze) întreaga filosofie de la Cantemir la Ion Heliade Rădulescu, de la acesta la Maiorescu şi post - maiorescieni: C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Ion Petrovici, Mircea Florian, ori la Lucian Blaga, D.D. Roşca, şi chiar la Nae Ionescu şi nae-ionescieni” (Gheorghe Vlăduţescu, Petre Ţuţea sau Starea de Interogaţie în Viaţa Românească nr. 2-3, Februarie-Martir 1993).

Arborele genealogic spiritual al Filosofului creştin ortodox Petre Ţuţea, purcede din: Apollo-Zamolxe-Anacharsis-Deceneu-Socrate-Platon-Aristotel-Seneca-IisusHristos-Ioan Botezătorul-Sf. Ap. Pavel-Origen-Ioan Gură de Aur-Vasile cel Mare-Grigore de Nazianz-Dionisie Areopagitul-Neagoe Basarab-Dimitrie Cantemir-Mihail Eminescu.

Fiul preotului Petre Bădescu (1859-1925), paroh al bisericii Sf. Paraschiva din Boteni-Argeş şi al Anei Ţuţea (1885-1950), a văzut lumina în ziua Sf. Ap. Toma, 6 Octombrie 1902, în localitatea Boteni din fostul judeţ Muscel, o aşezare istorică întemeiată de Botea/ Bota, viteazul ostaş al legendarului Voievod Radu Negru.

Ana Ţuţea era o tânără adolescentă, pură, de numai 16 ani, răsărită din rădăcina viguroasă a ţăranului multimilenar, aşezat pe vecie în această Glie dăruită de Dumnezeu, pentru a împlini Voia şi Lucrarea Sa, prin vocaţia şi misiunea hărăzită întru Hristos şi Fecioara Maria - Vlaherna, de mărturisire şi mântuire a Neamului dac.

Argeşencele - adolescente erau/ sunt nişte fecioare frumoase asemănătoare faimoaselor Amazoane ori Vestalelor gete ale Reginei Hestia, care întreţineau – înteţeau focul sacru-continuu spre binecuvântarea Familiei, a Comunităţii religioase.

Ana - Anişoara era un boboc de trandafir, roşu aprins, ce urma să dea în floare. Frumoasă ca Daniela Pleşca, de azi, artista basarabeană care va fascina lumea muzicii şi nu numai, plină de energie şi foc, l-a cutremurat şi topit pe părintele văduv Petre la cei 42 de ani, înalt ca un Stejar, tare ca o stâncă, în plină bărbăţie procreatoare, cu care va avea mulţi copii deosebiţi, dar unul genial şi profetic.

S-au însoţit în taină cu îngăduinţă de Sus, dând naştere la 8 copii purtând numele mamei, Ţuţea: Petre, Maria, căsătorită cu Costică Tincan, agricultor, cu care va avea patru fete, Steluţa, Cornel, Cecilia, Gabriela, Ion licenţiat în Drept, ajunge magistrat, căsătorit cu Eleonora Fotache licenţiată în Litere, care-l vor naşte pe Mircea, viitor inginer electronist, Dumitru (decedat la 8 ani), Victor căsătorit cu Marieta Ţincan, dând naştere la 3 copii, Viorel, inginer, Viorica, funcţionară, Cecilia, medic, Tatiana, căsătorită cu Ion Potea şi ei cu doi băieţi Dan şi George, Angela/ Gica, căsătorită cu Ion Chirilă, care-l vor aduce pe lume pe Nicolae Chirilă, devenit medic.

Vatra comunei Boteni şade pe o terasă frumoasă a văii tăiată de râul Argeşel, izvorât din muntele Păpuşa, la cca. 14 km sud de Câmpulung, ex-capitală a Valahiei.

În râul Argeşel se varsă alte râuri, înlesnind astfel construirea celor 6 mori şi a unui herăstrău pentru lemne de fag, către sfârşitul veacului trecut. Moşia comunei are livezi cu pomi fructiferi, terenuri agricole, păşune, fâneţe, animale, albine, fabricarea ţuicii de prună, artă meşteşugărească, lemnărie groasă, tâmplărie, cojocărie.

Localitatea Boteni a devenit reşedinţă de ocol în 1830, unde funcţionau instituţii de stat: judecătoria, percepţia, serviciul sanitar uman şi veterinar, secţia de jandarmi, de care depindeau alte 8 comune din zonă. În cursul anului existau ocazionale târguri de produse: 20-21 Mai - Sf. Constantin şi Elena; 13-14 Septembrie  - Înălţarea Sf. Cruci; 7-8 Noiembrie - Sf. Mihail şi Gavril.

Structura vetrei era alcătuită din moşneni, clăcaşi ai boierilor, ungureni (populaţie românească din Ardeal refugiată în urma samavolnicei uniaţii religioase impuse de Vatican, românilor ortodocşi), mineri, căldărari, fierari, lăutari.

Frumoasa aşezarea rustică argeşeană se mândrea cu o şcoală din vremea domniei lui Cuza şi două biserici, una din piatră, alta din lemn. La cea din piatră slujea după trei generaţii de preoţi Bădescu, părintele Petre Bădescu (1859-1925).

   Părintele Petre, rămas văduv, consolat doar cu grija fetiţei Filofteia, ajunge personaj literar în nuvelele şi schiţele prozatorului local I. Ionescu-Boteni (1881-1949), revendicat de profesorul Nicolae Iorga ca semănătorist.

Părintele Petre - Neica popa cum îi spuneau enoriaşii era „un om înalt, cu faţa ca hârtia de albă, cu barba neagră şi cu părul încreţit, revărsându-se în valuri pe umeri” (I. Ionescu-Boteni, Din satul nostru, Nuvele şi schiţe, Ed. Minerva, Buc., 1908).

Petre, întâiul născut v-a moşteni de la părinte, prenumele, harul şi înţelepciunea, iar de la mama Ana, frumuseţea, inteligenţa şi numele de familie - Ţuţea.

Petre a fost zămislit în efervescenţa dragostei celor doi părinţi, când toată lumea se reduce doar la ei şi întrezărindu-se pentru moment monarhi peste cosmosul absolut. Tocmai de aceea, doar Petre a cules toate Darurile, înfiindu-le tuturor Dorurilor. Părinţi l-au crescut şi educat, ca şi pe ceilalţi fraţi şi surori în lumina Iubirii de Neam şi Ţară şi în Dragostea de Dumnezeu - Izvorul tuturor Darurilor şi al tuturor Dorurilor.

În anul 1906, părintele i-a trecut Anei prin testament toată averea mobilă şi imobilă. În anul 1910, urmărind lucrările de reparaţie ale bisericii, părintele este rănit, pierzându-şi un picior şi fiind nevoit să se pensioneze, cu ingrata sumă de 19 lei. În anul 1924 când a plecat la ceruri, avea bucuria împlinită. Fiul său Petre era un student eminent şi bine apreciat de societatea aleasă.

Petrică a crescut frumos, sănătos şi virtuos. După ciclul primar din Boteni, a urmat gimnaziul „Dinicu Golescu” la Câmpulung-Muscel, apoi Liceul de stat „Gheorghe Bariţiu” din Cluj. Având profesori de elită, elevul Ţuţea, ajunge un eminent studios, un înfocat pasionat al cititului, remarcându-se pe tărâm literar în cadrul „Societăţii literare” a liceului cu lucrarea, Din peripeţiile unei călătorii pe jos, premiată. După Bacalaureat urmează cursurile Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Cluj-Napoca, lundu-şi cu Brio Licenţa în 1926, iar cu Magna cum laudam, Doctoratul în Drept administrativ în anul 1929, tot în cadrul Universităţii din Cluj.

Prin concurs, tânărul doctor a fost numit la Direcţia Comerţului din Ministerul Economiei Naţionale, şef de secţie, post ocupat până la începutul anului 1948. A început cariera jurnalistică la gazeta Stânga, alături de Sorin Pavel şi Petre Pandrea, apoi urcă în Barca Dreptei, elaborând în anul 1935, alături de Sorin Pavel, I. Crăciunel-teolog, Gh. Tâţe, avocat, N. Tatu, filosof şi P. Ercuţă, economist, redactând Manifestul Revoluţiei Naţionale, în care se dezbat probleme arzătoare,  fundamentale: statul naţional, economia, familia, biserica, războiul şi pacea.

Anul 1938 îl urcă în Amvonul Cuvântului lui Nae Ionescu, devenind un mare Sacerdot al logosului, prin slujirea şi slăvirea Cuvântului în deplina sa integritate profetică şi frumuseţe mistică, care-l va consacra ca pe un vestit Socrate creştin.

Preocupările Filosofului, frământările, neliniştile sale metafizice l-au înteţit să brodeze Cuvântul lui Dumnezeu - Moştenirea testamentară a Vieţii, în cele mai strălucitoare ipostaze, devenind prin cuvântul ales un Om al Cuvântului, asumându-se astfel Culturii Duhului, ca râvnitor, doritor şi primitor de frumuseţi dumnezeeşti. „Duhul Sfânt este Cel care-l îmbogăţeşte sufleteşte pe om, iar oamenii doritori de frumuseţi divine au o cultură a Duhului” (Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia-2002, p. 3).

Cuvântul scris are rigoarea lui, o secvenţă logică, pe când graiul viu, cel care purcede din inimă, are libertatea ce pogoară din Duh, înmiresmându-se de sublim.

Graiul viu - sângele cuvântului pogoară insuflarea, se propagă auditoriului, devine părtăşie sufletelor, împărtăşindu-le inimile de mirific, aşa cum doar Ruga şi Poezia creştină ating azurul esenţelor serafice urcând înspre culmile sferelor cereşti.

Petre Ţuţea - Filosoful creştin ortodox a fost un Apostol al graiului viu

La 12 Aprilie 1948, a fost arestat de comuniştii care pregăteau arestarea tuturor Românilor, a Creştinilor Ortodocşi naţionalişti - Elite ale Spiritualităţii Româneşti.

La 29 Mai 1953, a fost eliberat. A urmat 22 Decembrie 1956, după revoluţia ungară când a fost din nou arestat, condamnat la 10 ani închisoare corecţionară şi 5 ani interdicţie, iar pe parcursul detenţiei i s-a mai intentat un alt proces, penal cu 18 ani muncă silnică şi 8 ani degradare civică.

După 12 ani, 10 luni şi 7 zile, perioadă însângerată, la 1 August 1964, alături de prinţul Alexandru Ghica a părăsit fioroasa temniţă Aiud, unde s-a măcinat toată Elita spirituală a Veacului al XX-lea, pentru Temniţa cea mare în care fusese transformată Patria creştină de către sovieticii ocupanţi, regele Mihai şi slugoii iudelor comuniste.

Prinţul Ghica se afla în temniţă din anul 1941 până în 1964. 23 de ani pe muchie. Când în cele din urmă legea i-a eliberat, autorităţile care s-au comportat ca nişte canalii, ca nişte bestii din cele mai fioroase au ţinut să-i avertizeze pentru a-i salva, chipurile de furia proletară care a devenit fidelă ideologiei comuniste, încât dacă află că ei aparţin fostei societăţi burghezo-maşiereşti, vor fi făcuţi una cu pământul.

Cei doi prinţi ai Culturii ortodoxe, unul din stirpea voievodală, celălalt din stirpea filosofilor geţi, deci tot voievodală, fâlfâiau zgribuliţi pe peronul gării Aiud, în zdrenţele batjocoritoare oferite de brutele de gardieni. În afară de foaia de drum, aristocraţii Neamului românesc mai aveau doar pielea şi oasele rămase ca autograf, în urma îndelungatului regim de exterminare impus de bolşevici, după doctrina makarenko.

Filosoful, fiind singur se resemna în pielea noului personaj, dar prinţul care avea familie, ţinea de eticheta rangului să-şi prevină Casa printr-un telefon. Dar cu ce bani să telefonezi din Aiud în Bucureşti? „Ca băiat de popă ce sunt, i se adresă filosoful, am mâncat multe pomeni, dar de cerşit n-am cerşit niciodată. Cred, Prinţe, că o atare ipostază nu poate fi înfruntată decât de ascendenţa ta voievodală! Tu care ai avut nu unul, ci mai mulţi domnitori printre strămoşi, fă bine şi acum întinde mâna că poate se milostiveşte cineva!” (Ion Papuc, O Evocare Petre Ţuţea).

Pronia divină care întotdeauna s-a milostivit de Aristocraţia getă, din care au odrăslit Fecioara Maria, Iisus Hristos, Ioan Botezătorul, Elisabeta, mama sa şi alţi patriarhi, profeţi şi apostoli s-a milostivit de prinţul Ghica, trimiţându-i o familie de ţărani ardeleni, tineri, frumoşi, care de curând se uniseră în faţa lui Dumnezeu. „Nu vă fie cu supărare, faceţi bine şi primiţi de la noi nişte bani. Nici noi nu avem mulţi, dar să aveţi şi Dumneavoastră, până ce veţi ajunge la casele Dumneavoastră. Deci, aceştia erau românii, duşmani ai burghezo-moşierimii, de care trebuia să ne ferim ca de foc...
- Exponenţiali! Absolut exponenţiali! A exclamat cu mândrie sacră Filosoful nostru.
- Ei sunt poporul român aureolat cu sfinţenie!
- Aşa se judecă un popor, din ieşirile lui în reliefurile câte unui arhetip” (idem).

Gânditorul argeşean Petre Ţuţea avea o sensibilitate, o admiraţie şi un respect profund pentru ardelenii, care l-au înfiiat în timpul liceului şi al facultăţii clujene. După ce a luat Bacalaureatul s-a întâlnit cu profesorul de latină, care l-a îndrumat profetic: „Să te grijeşti, fătul meu, să ai grijă de sănătatea ta, că tu eşti un geniu!”

Dar, tot din temniţele, penitenciarele, coloniile regimului comunist care a impus regimul de exterminare pentru deţinuţii creştini ortodocşi – Elita spirituală a Naţiunii, celulele au devenit chilii monahale, zidurile încremenite de piatră şi gardurile de sârmă ghimpată s-au prefăcut în lăcaşuri de cult, iar torturile care au provocat suferinţa neîncetată le-a prefăcut sufletele - Rugăciuni de lumină, care şi-au luat Zborul spre Sinaxarul Cerului, sub aure de eroi, martiri, mărturisitori şi sfinţi.

Gânditorul creştin Petre Ţuţea şi prinţul Alexandru Ghica erau, unul Prinţ al Filosofiei, celălat Prinţ Voievodal. Între miile de deţinuţi politici religioşi aflaţi în temniţa Aiud-Darul hasburgic, cca. 8000, după unele surse veridice, doar patru au fost supranumiţi de restul Oştirii neînfrânte, Cavaleri ai Demnităţii Româneşti!

Cei patru cavaleri au fost doi Prinţi ai Filosofiei, Petre Ţuţea şi Mircea Vulcănescu şi doi mari aristocraţi, Alecu Ghica şi George Manu.

Filosoful Mircea Vulcănescu şi savantul George Manu nu au mai apucat să iasă pe poarta eliberării, spre presupusa libertate. Ei au intrat direct pe Poarta Raiului în Ceata Mucenicilor, alăturându-se Legiunii Martirilor daco-români.

Restul creştinilor ortodocşi, prigoniţi şi persecutaţi continuu s-au comportat ireproşabil, dar în faţa torturilor diabolice, permanente  s-au mai înmuiat câte puţin...

S-au frânt dar nu s-au îndoit!

Singurii care nu s-au plecat şi nu s-au frânt în faţa călăului colonel de securitate Crăciun, directorul penitenciarului au fost filosofii Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu şi magnificii Alexandru Ghica şi George Manu. Ba, mai mult, cei patru l-au strivit cu aura personalităţii lor mistice, făcându-l pe buldogul fioros să plece capul mârâind şi să se retragă şcheunând cu coama ridicată şi cu coada între picioare.

Dacă firea Omului are prin Creaţia divină, gena religioasă, ca o liturghie a Vieţii, menirea lui transcendentă trebuie să fie suprafirească, Hristică: Jertfă + Iubire. „Adevărata menire a lui Petre Ţuţea a fost cea de martir al neamului...Viaţa lui ca o însumare de fapte, de înfăptuiri, de acţiuni, viaţa ca o şlefuire continuă a personalităţii, care era o personalitate copleşitoare, superlativă, care a impus multor contemporani ai săi, oameni ei înşişi cu calităţi excepţionale, de la Nae Ionescu la Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu ş.a. Avea atâta indescriptibil farmec... El filosofa după viaţă, în contact cu viaţa, provocat mereu de viaţă. Viaţa a fost o adevărată capodoperă a lui Petre Ţuţea.”  (Ion Papuc, O Evocare Petre Ţuţea)  

Altfel, spus, viaţa a fost o adevărată Filosofie creştină a lui Petre Ţuţea!

Adevărata filosofie a Vieţii, cu ascendent în religios, în zamolxianismul precreştin întrupat creştinismului ortodox, defineşte Teologia hristic-ortodoxă, care de fapt este o prelungire, o împlinire, o finalitate a Filosofiei pure, a Filosofiei divine.

Filosophie - termen pelasgo-get, înseamnă Iubirea Înţelepciunii, Iubirea Duhului Sfânt  Înţelepciunea Dumnezeiască, care odrăsleşte toate Darurile divine întru cei aleşi, pentru a cunoaşte Adevărul revelat - Dumnezeu. „Criteriul Adevărului se dezvăluie inimii, printr-un cuvânt unic adresat acelei inimi. Dumnezeu are o conversaţie intimă, personală, cu fiecare inimă curată” (Celălalt Noica, Mărturii ale monahului Rafail Noica, însoţite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, Anastasia, Bucureşti, 2002, p. 40)

Matricea Neamului pelasgo-geto-român are în geneza sa tocmai acestă firească - suprafirească însufleţire Filosofie – Teologie, care se fundamentează ca cel mai de seamă monument al cugetării-simţirii datului nostru ancestral întru dăinuire.

Grăitor în acest sens dintr-o multitudine de exemple, sunt Învăţăturile lui Neagoe Basarab, către fiul său Teodosie, supuse unei caracterizări filosofico-teologice.

Domnul Ţării Româneşti, care a fost un Mare Voievod eminamente creştin îşi pregăteşte Fiul succesor printr-o serie de reguli morale, adevărat Testament pentru un Prinţ valah, creştin ortodox, povăţuindu-l să fie Model între supuşi săi, norme care de fapt îi cuprinde pe toţi succesorii voievodali, „aşijderea şi pe toţi boierii săi, pe cei mari şi pe cei mici...

Temelia educaţiei creştin-ortodoxe are fundament monahal - tăcerea! Tăcerea este cuvântul gândit, bine chibzuit, cu măsură al înţeleptului, care pregăteşte graiul viu al sacerdotului, al profetului! O celestă continuitate între fire şi spirit ce dau măsura regală, sacramentală a sufletului geto-român!

Graiul viu al Domnului muntean, grăia către supuşii săi astfel, „... hulele şi minciunile să nu se numească întru voi, precum zice Apostolul: « Râsul şi glumele să nu intre întru inimile voastre ». Îşi roagă fiul şi-l îndeamnă totodată, Şi fii blând, şi nepizmăreţ, şi ascultător, şi răbdător, şi urăşte cuvintele cele grozave şi scârnave, şi vei vedea pe Dumnezeu. Fie-ţi drag a te ruga pururea, şi ţi se va lumina inima, şi vei vedea pe Dumnezeu. Însă nu le vei putea socoti, dacă nu vei face cu dreptate lucrurile lui Dumnezeu. Că, mai întâi de toate, este tăcerea, iar tăcerea face oprire, oprirea face umilinţă şi plângere, iar plângerea face frică, şi frica face smerenie, smerenia face socoteală de cele ce vor să fie, iar acea socoteală face dragoste, şi dragostea face sufletele să vorbească cu îngerii. Atuncea va pricepe omul că nu este departe de Dumnezeu” (Învăţăturile lui Neagoe Basarab Voevod Către Fiul Său Teodosie Voevoda, Fundaţia Culturală Regală... 1938, p. 16,30, 39).

„Nu e o adevărată scară către cer?”, se întreaba, ne întreabă filosoful Constantin Noica. (C. Noica, Pagini despre sufletul românesc, Humanitas, Buc., 2014, p. 63)

Spiritul marelui gânditor creştin Petre Ţuţea a curs la un capăt lin, limpede, argintiu, ţâşnind ca Argeşelul, râuleţul vetrei natale, mărindu-se din ce în ce precum Argeşul umflat de ploile mănoase, apoi s-a dezlănţuit crescând ca Oltul la Cozia lui Mircea cel Mare, devenind Dunăre - măreţul fluviu al Filosofiei gete, iar la celălalt capăt a trecut Dealul spre Muntele verde suind piscul Everestului cugetării ortodoxe.

 

- Va urma -