Prof. dr. Tudor NedelceaPertinent cunoscător al istoriei naţionale, dar şi a celei europene, Eminescu este pe deplin conştient că Europa n-ar fi interesată de un popor fără cultură şi personalitate;
Crezând cu îndreptăţire în destinul şi misiunea istorică a neamului său, el concepe principii de guvernare pentru tânărul stat român, devenind astfel, cum remarca şi Mircea Eliade, încă din 1942, „ teoreticianul prin excelenţă al naţionalismului român", iar scrierile sale politice din „Curierul de Iaşi" şi mai ales din „ Timpul" contribuind „enorm la fundamentarea patriotismului român modern. Este un rar privilegiu a fi, în acelaşi timp, cel mai mare poet al poporului său şi creatorul doctrinei sale naţionaliste"[1] Întrucât în cabinetele diplomatice europene din vremea sa se vorbea tot mai des despre unele schimburi teritoriale, Eminescu începe seria organizării Dobrogei, făcând obişnuitele sale incursiuni în istorie, bazate pe documente inatacabile: „Din punct de vedere istoric, dreptul nostru asupra Dobrogei e incontestabil. Romană în vremea împăratului August şi loc de exil a poetului Ovid, bizantină în urmă, trecând de la Asanizi la Ţara Românească, ea a rămas a Ţării Româneşti până ce ne-a fost luată de turci şi de nimeni altul"[2]. După cum se ştie, prin Tratatul de pace consfinţit la Congresul de la Berlin, Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor trebuiau să fie reintegrate statului român, nu cu titlu de compensaţie cum pretindea diplomaţia ţaristă. Eminescu este în ton cu stipulaţiile acestui tratat: „Noi am zis de la început că nu există compensaţii pentru Basarabia, precum nu există niciodată vro plată pentru o palmă măcar din pământul patriei. Acestea sunt lucruri sfinte, cari se pierd sau se câştigă prin împrejurări istorice, dar nici se vând, nici se cumpără, nici se schimbă". Condamnând cu vehemenţă termenul umilitor de schimb, Eminescu consideră, pe bună dreptate, ca o scăpare a diplomaţiei române, că n-a încheiat un tratat cu Rusia în momentul intrării noastre în războiul din 1877. Cu un astfel de tratat în regulă „nu mai era vorba de schimb, compensaţie etc., şi Basarabia ar fi rămas a noastră, împreună cu Dobrogea"[3]. Vorbind despre unele acţiuni politice ale imperiilor vecine şi despre instinctul de conservare al neamului românesc şi „având conştiinţa limpede despre rolul modest ce suntem meniţi a juca în istoria acestei lumi, din cauza izolării noatre depline de celelalte popoare balcanice"[4], Eminescu subliniază rolul deosebit de important al diplomaţilor, şi diplomaţiei fiindcă „deosebirea între noi şi dispuitorii Europei e că ei ne iau o provincie şi ne dau alta, privind lucrul în sine ca foarte indiferent, pe când noi simţim cu voiciune că ni se rupe o bucată din patria noastră străveche, lucru ce nu se poate compensa nici prin bani, nici prin drepturi nouă, nici prin cesiuni de teritoriu"[5].

Conştient că durerea noastră „nu mişcă pe nimeni", presupune, totodată, că nici un „om înţelept din diplomaţia europeană", nici chiar cei care ne sunt împotrivă, nu ne va lua în nume de rău pentru resentimentele noastre obiective şi justificabile. De la demonstrarea dreptului nostru istoric asupra Dobrogei, trece la problema unei bune organizări a ei, adică „cum s-o primim", după ce a fost secole sub stăpânirea turcească, cu alte legi, administraţie sau cu altă credinţă religioasă, recomandând oficialităţilor responsabilitate şi echilibru, spre a da Europei o lecţie de democraţie şi simţ organizatoric. „A face ce fac toţi, adică a lua şi a stăpâni cu baioneta e lucru uşor; a păstra însă acest Orient în miniatură cu tot amestecul său de popoară, a dovedi că suntem destul de drepţi şi destul de cumpătăreţi ca să ţinem în echilibru şi în bună pace elementele cele mai diverse este o artă, este adevărata politică, pe lângă care politica forţei brute e o jucărie"[6]. Fără pretenţia de a da „lecţiuni de morală politică şi de dreptate", sfătuieşte să păstrăm cel puţin până în ultimul moment „mândria şi sentimentul dreptăţii noastre, cari ne sunt absolut trebuitoare", căci „pentru un popor mic e primejdios de a imita procedarea celor mari şi singura sa tărie e dreptul, dreptul legătuit, juruit, întărit cu şapte peceţi"[7].

Odată cu readucerea Dobrogei în spaţiul românesc, după Războiul de Neatârnare şi ca urmare a Congresului de la Berlin (1878), Eminescu supune criticei sale obiective, dar necruţătoare, activitatea unor funcţionari publici, guvernamentali în această provincie: „Cea dintâi grije prin urmare a statului independent este ca, lăsând d-o parte orice frază, să caute a aducecât mai degrabă îmbunătăţirii în administraţie"[8].
Eminescu elaborează un cod de principii de guvernare în spirit european pentru aceste „îmbunătăţiri în administraţie", sugerând ca, odată cu „ intrarea României în concertul european, este timpul să ne ocupăm mai serios de cestiunile cele grave ce ridică organizarea noastră din întru", să nu mai copiem legi de organizare statală străine, „căutăm a le localiza pre alocurea"[9]. O altă condiţie, pe lângă implementarea unor legi strict necesare pentru progresul tânărului stat român şi o bună organizare internă, în consens cu cerinţele europene, este cea a profesionismului funcţionarilor administratori: „Cerând dar o bună organizare în întru nu trebuie să pierdem din vedere că legile cele mai bune nu pot da decât rezultate rele în mâni deprinse a le viola şi că, mai mult decât cele mai bune legi, o economie înţeleaptă şi o administraţie onestă pot ajuta la nălţarea claselor muncitoare şi la ocrotirea lor"[10]. În consens cu aceste principii de guvernare, actuale şi azi, Eminescu îi supune criticii sale, dure, dar obiective, pe toţi funcţionarii publici din judeţele dobrogene, repetând nevoia de „ îmbunătăţiri în administraţie" ca „cea dintâi grije prin urmare a statului independent"[11]. O bună şi funcţională administraţie în Dobrogea îl preocupă de îndată ce provincia de la malul mării se alătură Principatelor Unite, în urma câştigării independenţei pe câmpul de luptă. Programul său de administrare a statului pe care-l propune guvernanţilor constă în „orânduială şi statornicie şi seriozitate în afacerile statului". Şi continuă demonstraţia: „Noi nu putem făgădui decât o mânuire a puterii statului care să asigure o dezvoltare liniştită economică şi intelectuală. Nici glorie, nici cucerire, nici reduceri de biruri, nici poduri peste Dunăre, nici drumuri de fier prin Dobrogea, nici bănci naţionale cu milioane de fiţuici de hârtie, c-un cuvânt nimic din toate astea nu promitem: ci ordine, legalitate şi, vrând Dumnezeu, mai multă cultură temeinică şi generală (nu sporadică), astea lipsesc la noi în ţară. Acestea ce le spunem nu sunt un program, ci, pur şi simplu, călăuza oricărui om cu vederea limpede, care cunoaşte de ce avem nevoie mai mult".[12] În acest sens şi context propunem o abordare a relaţiilor dintre doi mari creatori de valori naţionale şi europene în acelaşi timp, încercând să înlăturăm, pe cât ne stă în putinţă, acele interpretări subiective, uneori prea tendenţioase ale polimicii dintre cei doi scriitori.

Prima abordare a acestui conflict aparţine lui Eminescu şi se referă doar la funcţionarul public Al. Macedonski trimis de guvernul liberal al lui I.C. Brătianu ca director al Prefecturii Silistra Nouă, judeţ cu reşedinţa la Cernavodă. După ce fusese numit, la 21 iulie 1876, director al Prefecturii Bolgrad, Al. Macedonski este investit, la 13 noiembrie 1878, director la Prefectura judeţului Silistra Nouă, judeţ desfiinţat la 1 aprilie 1879, apoi administrator al plăşii Sulina, judeţul Tulcea, din aprilie 1879, funcţii pe care le consideră sub demnitatea sa umană.Prilejul îl constituie un denunţ anonim al unui „concetăţean musulman" despre faptele reprobabile ale funcţionarului Al. Macedonski. Denunţul conţine exemple concrete de fărădelegi săvârşite de tânărul fucţionar român de numai 25 de ani (gazetarul Eminescu avea 29 ani), adept atunci al ideilor liberale, abuzuri dure, dar necontrate sau controlabile. Gazetarul Eminescu, a cărui combativitate i-a adus numeroşi duşmani, găzduieşte această corespondenţă anonimă din Dobrogea, cu un scop binedefinit: „Atragem atenţia tuturor, a d-lui Brătianu asemenea, asupra scandaloasei purtări a o seamă de funcţionari români din Cernavodă"[13]. Eminescu nu numai că găzduieşte această corespondenţă, dar o şi prefaţează: „Un cenuşerar român rătăcit ca amploiat; nu ştim de-a câta mână, prin Dobrogea, se pusese într-una din zile să esplice unui turc sistemul liberal"[14]. Turcul numeşte sistemul liberal „genabet-tacâm", în traducere liberă de Eminescu, un „tacâm de haimanale, de stâlpi de cafenea". Publicând corespondenţa „concetăţeanului musulman" din Dobrogea, în scop precis : „se va vedea ce tacâm de oameni domnul Brătianu a găsit de cuviinţă să trimită ca să administreze şi să lumineze Dobrogea"[15]. Comentariul lui Eminescu din „Timpul" referitor la acest „tacâm de oameni" este reluat imediat de ziarele „ România Liberă" şi „L'Orient", ceea ce a amplificat orgoliul bineştiut al lui Macedonski. Mai mult, Eminescu revine după numai 13 zile asupra acestui funcţionar liberal, iritat şi de susţinerea, fără reţinere, a guvernului I.C. Brătianu: „Domnul Al. A. Macedonski, fost director al prefecturii Silistra Nouă, în care calitate a comis escrocherii şi falsuri în acte publice(precum ne spunea o corespondenţă ce am publicat), în loc de-a fi trimis înaintea justiţiei pentru acele acte scandaloase spre a-şi lua pedeapsa meritată, printr-un decret ce publică «Monitorul» de azi vedem cu mirare că e numit adminstratorul plăşii Sulina din judeţul Tulcea"[16] Peste un an, Eminescu reia subiectul, indignat de ineficacitatea justiţiei liberale: „În Dobrogea, «Genabet-tacâm» a numit un turc administraţia românească când a văzut că un director de prefectură din Dobrogea, comitând mai multe înşelătorii, a scăpat de urmărirea păgubaşilor, punându-se sub bandiera austriacă unui vapor"[17]. Era firesc ca funcţionarul public Al. Macedonski să răspundă acestor atacuri ale gazetarului M. Eminescu, spre a stabili adevărul, dar n-o face. Abia peste un an, în revista „Tarara", trimite săgeţi otrăvite la „foştii sufleuri de teatru", care „ îmbrăţişară cariera poeziei"[*].

Atacurile repetate ale gazetarului Eminescu împotriva funcţionarului guvernului liberal Al. Macedonski se încadrează, în primul rând, în polemica pe care ziarul de opoziţie „Timpul" o duce cu oficialul guvernamental „Românul", care recunoaşte că „Dobrogea este departe de-a fi obiectul îngrijirilor inteligente ale guvernului"[18], dar îşi apără funcţionarii. Pe de altă parte, se ştie că Eminescu ducea o campanie susţinută nu împotriva tuturor ideilor liberale, ci a „aripii roşii" a liberalilor, a pseudoliberalilor, el însuşi declarându-se un liberal în sensul autentic al termenului: „Credem că destul am vorbit despre liberalismul nostru adevărat şi sincer [...]. Asta am dori, să intre odată în convingerea oricăruia; trebuie ca cetăţeanul să vază că fără muncă şi capitalizarea ei, adică fără economie, nu există nici libertate [...]. Suntem deci liberali în puterea cuvântului, dar nu înţelegem ca cineva, esploatând idei liberale, amăgind mulţimea, promitându-i munţi de aur şi râuri de lapte fără muncă, să ajungă în fine a esploata acea mulţime chiar şi a o conduce din rău în mai rău"[19] Al. Macedonski a făcut, la începutul carierei sale, politică liberală, prin acceptarea unor posturi administrative, dar mai cu seamă prin publicaţiile sale vădit antiliberale şi antidinastice: Oltul, Tarara şi Literatorul. În revista Tarara, Al. Macedonski răspunde atacurilor lui Eminescu, persiflându-l pe „fostul sufleur de teatru". În „Literatorul" din 24 februarie 1880, sub semnătura „Rienzi" (unii vehiculau că Duiliu Zamfirescu se ascunde sub acest pseudonim), atacul antieminescian capătă nuanţe dure; comentând poemul „Călin", pe care-l consideră trivial [20], în care se regăsesc „cuvinte pocite", „idei bolnave", „imaginaţie vagaboandă", citând, îm acest sens, versul „ drept în creştet o sărută". Mai târziu, în 1882, în „Literatorul", Al. Macedonski îl acuză pe fratele poetului, Matei, ca fiind de origine bulgară, idee susţinută şi de Nicu Xenopol, consecventul adversar al lui Eminescu. La astfel de calomnii, Eminescu nu răspunde public, ci doar consemnează ca pentru sine: „strănepotul acelui sârbotei trădător, Macedonski, care a vândut creştetul sfânt al lui Tudor Vladimirescu", care „se pretinde neam de boier din Ţara Românească[...] El, în gândul lui de dobitoc, e mai mare poet decât Alecsandri [...] El e mai învăţat decât toată Academia la [un] loc" şi dă ca exemplu din „ necuviinţele lui poreclite literare". „Care-i răsplata? comentează Eminescu. „Bene-merente clasa I. Un escroc, un plagiator, un pornograf-decorat!"[21] Nu numai că nu răspunde public, dar chiar îl apără pe Al. Macedonski de atacurile violente ale lui Al. Candiano-Popescu din Adunarea Deputaţilor, din 27 ianuarie 1879, privind pe „trădătorul" general Dimitrie Macedonski. Generalul demisionează în 1862, dar e reprimit de cabinetul D. Ghica-M. Kogălniceanu în 1869, motiv de indignare pentru deputatul Candiano. În ciuda adversităţii faţă de Macedonski, Eminescu devine obiectiv atunci când este vorba de adevărul istoric: „Generalul Macedonski n-a luat parte la 11 februarie, n-a scos „democraţia" din Ploieşti, n-a fost capul mişcării de la 8 august 1870"[22], iar o singură scrisoare anonimă, care nu se confirmă, este calomnie. Macedonski nu apreciază gestul lui Eminescu şi, astfel, polemica continuă. Deşi îi apără familia în momente critice, Eminescu este deosebit de dur faţă de scriitorul Al. Macedonski din această însemnare manuscrisă. Plecând de la „obârşia lucrurilor" (George Munteanu) trebuie să menţionăm faptul că cel care a provocat aceste atacuri este Al. Macedonski. Suferind de „complexul genialoid",de „mândrie aristrocrată"[23] autorul Rondelurilor susţine, la 8 martie 1878, la Atheneul Român, conferinţa Mişcarea literară în cei din urmă zece ani, în care voia să facă o nouă ierarhizare literară, făcând o aluzie discretă la „Epigonii" lui Eminescu: după generaţia lui I.H. Rădulescu, Bolintineanu, Bălcescu, Cârlova, se întreabă retoric Macedonski, „nu mai există viaţă literară?" Şi-şi continuă peroraţia: „Ce?... Să fie cu putinţă ca acolo, unde a fost un munte ce-şi pierdea fruntea în nori, să nu mai fie decât un abis?"[24]. Ideile macedonskiene din această conferinţă sunt în contradicţie evidentă cu cele maioresciene din „Direcţiunea nouă în poezia şi proza românească". Conferinţa lui Macedonski trezeşte reacţii pe potrivă. Cel mai mare critic al epocii, Titu Maiorescu, consemnează în studiul Poeţi şi critici (1886) că Poeziile lui Eminescu, Pastelurile şi Ostaşii lui Alecsandri vor curăţi de la sine „atmosfera estetică viţiată de Macedonski, Aricescu, Arion D. etc., etc."[25] George Munteanu consideră că Macedonski „ a declanşat ostilităţile "[26] iar disputa nu este între cei doi scriitori, ci mai degrabă între Macedonski şi „Junimea".

La rândul ei , „Junimea" este în opinia biografului lui Macedonski, Adrian Marino, „principala inspiratoare a falsei imagini a unui Macedonski poet minor şi obscur, citat în tovărăşie indecentă, simplu versificator «decadent», zăpăcit, turbulent şi ilizibil"[27]. Aluziv, îi răspunde şi Eminescu. Volumul prietenului său, Ioan Slavici, Novele din popor, îi prilejuieşte redactorului de la „Timpul", Mihai Eminescu, să-şi expună, la 28 martie 1882, opiniile literare, deosebit de pertinente şi actuale, într-o recenzie, care, fapt rar, este şi semnată. Elogiind valoarea estetică şi autentică a volumului lui Slavici, Eminescu atacă „soiul de literatură" care „se prăseşte în România, cum o revistă literară din Bucureşti, care întruneşte într-un snop o adunătură de tineret semistrăin [...]. Atâta aveam de zis despre mediul mlăştinos şi bolnav, cu care trebuie să lupte literatura română sănătoasă pentru a-şi scoate capul la lumina soarelui"[28]. Revista din Bucureşti nu e alta decât „Literatorul" lui Al. Macedonski, care publică, în nr. 7 din 1882, studiul Viaţa de apoi, în care atacul macedonskian, dur şi nedrept, se îndreaptă asupra lui V. Alecsandri, „acel rege al poeziei" mult apreciat în cercul „Junimei", şi asupra Academiei Române. Atacul este prilejuit de acordarea premiului academic bardului de la Mirceşti: „Frumos îi stă oare dumnealui, care este om bătrân şi bogat, dumnealui care este membru al Academiei, să şteargă anul trecut 10.000 franci, premiindu-se singur? Unde dracu s-a mai văzut Academie care să se premieze singură? Acest lucru este o neruşinare monstruoasă"[29]. În spirit obiectiv, trebuie să menţionăm că şi Eminescu are aceeaşi opinie privind criteriile de acordare a premiilor Academiei, personalitatea premiată fiind B.P. Hasdeu: „E un rău şi periculos precedent ce se creează acuma, acela al împărţirii de premii între colegi, care ar preface Academia într-un fel de institut de industrie literară, concepţiune ce o are deja d-nul Pseudo-Ureche"[30].
Cu toate acestea, B. P. Hasdeu, spirit enciclopedic, dar şi talentat, îl propune, în octombrie 1884, pe Eminescu la conducerea Arhivelor Statului din Iaşi, ca fiind „bun cunoscător al scrierilor româneşti vechi, după cum subsemnatul însuşi a avut ocaziunea a se încredinţa în mai multe rânduri"[31], iar în timpul bolii poetului, propunea acordarea unui premiu al Academiei pentru singurul volum antum Poezii, în locul degradantelor chete publice. Un elogiu binemeritat îl aduce B.P. Hasdeu lui Eminescu, după trecerea în nefiinţă a Poetului: „La 15 iulie când trebuia să apară acest număr al „Revistei Noue", am aflat că Eminescu nu mai este. Am oprit apariţiunea, preferînd să întârzie mai bine câteva zile, decât să nu cuprinză o pagină în onoarea aceluia care face onoare ţărei sale. El a lăsat multe versuri admirabile; însă meritul lui cel covârşitor, un merit de principiu este acela de a fi voit să introducă şi de a fi introdus în poezia românească adevărata cugetare ca fond şi adevărata artă ca formă, în locul acelei uşoare ciripiri de mai-nainte, care era foarte igienică pentru poet şi pentru cititor, scutindu-i d-o potrivă, pe unul şi pe celălalt, de orice bătaie de cap şi de orice bătaie de inimă [...] El va trăi, deşi a murit nebun, vor muri însă pentru vecie nenumăraţii înţelepţi, care au lăsat , lasă şi vor lăsa totdeauna să înnebunească un Eminescu"[32]. Eminescu, la rândul său, are cuvinte de laudă despre savantul şi gazetarul Hasdeu (deşi acesta era adversarul „Junimei"), propunându-l în fruntea obştei ziariştilor în locul lui C.A. Rosetti.

Conştient de „spiritus rectus" al lui Maiorescu, de rolul catalizator de valori naţionale al „Junimei", Al. Macedonski caută să se apropie de marele critic şi de spiritul junimist. Volumul său de Poezii din 1882 îl dedică „ca înaltă stimă" lui Titu Maiorescu, pentru ca, din 1887, acelaşi Titu Maiorescu să fie „decentul docent", „philosophul Barbişon" etc. În acest context de apropiere, Macedonski citeşte la „Junimea", în şedinţa din 5/17 martie 1882, „Noaptea de noiembrie", în prezenţa lui V. Alecsandri, Hasdeu, Slavici, Iacob Negruzzi, P.P. Carp, Th. Rosetti, A.B. Ştirbei, I.A. Cantacuzino, G. Bariţiu, Al. Roman, Th. Nica, Al. Chibici-Revneanu, Anghel Demetrescu, D.R. Rosetti, G. Frollo, E. Baican, Gr.M. Jipescu, Ştefan Michăiescu, D.A. Laurian, I. Cerchez, N. Burghelea, Simion Florea Marian şi, evident, a lui Eminescu. În Jurnalul său, Titu Maiorescu notează: „Citit Macedonski (teatral şi arogant) poezia lui, Noapte de octombrie sau noiembrie", poem ce nu l-a impresionat din moment ce nu reţine nici măcar titlul creaţiei macedonskiene. Probabil, Macedonski a simţit atmosfera sobră, oarecum distantă a juminiştilor, care nu i-au ridicat osanale, cum s-ar fi aşteptat, motiv pentru care a fost prima şi ultima sa participare la cenaclu. Eminescu sesizează absenţa sincerităţii în intenţia de apropiere a autorului volumului Prima verba faţă de „Junimea", astfel încât notează, în însemnările sale din iulie-decembrie 1882 (Mss.2364): „Dac-ar fi făcut-o cu intenţie, cu intenţiunea de-a ne indigna pân-în adâncul inimei,, de-a ne face să voim pornografia, plagiatul, minciuna şi trădarea, atunci şi-ar fi ajuns scopul şi ar fi în adevăr un mare om politic. Din nenorocire nu credem c-a făcut-o cu intenţie"[33]. Aceste însemnări, Eminescu nu le publică, în schimb îi comentează fugitiv creaţia literară: „cu aceasta s-a început misiunile ştiinţifice şi literare, continuate de d-alde Fundescu, Macedonski Pătărlageanul ş. a."[34].
Al. Macedonski respinge eminescianismul ca spirit, declară mai târziu că poezia lui Eminescu „în general nu mă farmecă"[35], dar, în acelaşi timp, „eu nu voi o tinerime care să mă laude, şi cu atât mai puţin nu voi o tinerime care să înjure pe Eminescu"[36] , iar sub pseudonimul „Pricipele Rogala" pune accentul pe i: „Din punct de vedere literar, dacă cineva nu este astăzi în România macedonskist sau emineschit, nu atrage uşor atenţiunea asupră-i"[37]. Combativitatea gazetărească a lui Eminescu, a cărui glorie literară nu era încă fixată în timpul acestor polemici, s-a întâlnit cu imprudenţa, bizareria lui Al. Macedonski, care-şi dorea popularitate cu orice preţ, în ciuda unor impulsuri primare, necontrolate. De aici până la cazuistica „Epigramei" nu mai e decât un pas.
-------------------------------------------------------
[1] Mircea Eliade. Despre Eminescu şi Hasdeu. Ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Handoca, Iaşi, Editura Junimea, 1987, p. 36,42.
[2] ("De-o seamă de vreme...)" în „Timpul" ,III, nr. 168, 2 aug. 1878, p. 1-2.
[3] Ibidem.
[4] (" Ştim prea bine..."), în „ Timpul", III, nr. 170, 4 aug. p.1.
[5] ("În ajunul de-a pierde..."), în „Timpul", III, nr. 182, 19 aug., 1878, p. 1-2.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem.
[8] „Timpul", V, nr. 36, 15 febr. 1880, p. 1. Pe larg, în Români şi bulgari. Provăcările unei vecinătăţi, de Florin Anghel, Mariana Cojoc, Magdalena Tiţă, Bucureşti, Edit. Cartea Universitară, 2007.
[9] „Timpul", VI, nr. 267, 6 dec. , 1881, p.1.
[10] Ibidem.
[11] „Timpul", V, nr. 36, 15 febr. 1880, p. 1.
[12] "Timpul", III, nr. 212, 27 sept. 1878, p. 1.
[13] [ „Un cenuşerar român..."], în „Timpul", IV, nr. 76, 8 aprilie, 1879, p. 1.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem.
[16] [„Dl. Al. A. Macedonski..."], în „Timpul, IV, nr. 87, 21 apr., 1879, p. 3.
[17] [„ Cititorul nostru..."], în „Timpul", V, nr. 149, 6 iulie 1880, p.1.
[*] „Tarara", I, nr.1, 6 ian. 1880, p.9.
[18] "Românul", XXIV, 3 iulie 1880, p. 609.
[19] "Timpul", IV, nr. 5, 9 ian. 1879, p. 1. Pe larg în Alexandra Olivia Nedelcea, Eminescu, economistul, Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 2000, p. 133 şi urm.
[20] Vezi pe larg, G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, E.P.L., 1966, p. 265 şi urm.
[21] Mss.2265, în M. Eminescu, Opere, XIII, Bucureşti, Edit. Academiei Române, 1985, p.368.
[22] [Răspunsuri], în Eminescu, Opere, XIII, p. 424 ( răspunsuri grupate de Dimitrie Vatamaniuc)
[23] Dicţionarul General al Literaturii Române, Bucureşti, Edit. Univers Enciclopedic, 2005, literele L/O, p. 160 (articol elaborat de Stănuţa Creţu)
[24] Apud G. Munteanu. Hyperion. 1. Viaţa lui Eminescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1973, p. 265.
[25] Titu Maiorescu, Critice, II, Bucureşti, EPL, 1967, p. 286.
[26] George Munteanu, op.cit., p. 265. Şi I.L. Caragiale are o atitudine antimacedonskiană, iar C. Bacalbaşa îl caracterizează negativ: „mergând drept şi privind în sus".
[27] Adrian Marino, Viaţa lui Al. Macedonski, Bucureşti, EPL, 1966, p. 170.
[28] M. Eminescu, Novele din popor, de Ioan Slavici, în „Timpul", VII, nr. 69, 28 martie, 1882, p. 2-3.
[29] „Literatorul", III, nr. 7, 1882.
[30] B. Petriceicu Hasdeu, Cuvente den Bătrâni. Limba română vorbită între 1550-1600, în „Timpul", III, nr. 204, 17 sept. 1878, p. 3. Eminescu prezintă elogios lucrarea lui Hasdeu: „împlineşte un gol simţit între materialele cercetătorilor istorice asupra limbei şi ca atare merită recunoaşterea cuvenită". „A aduna rămăşiţele graiului viu din documente private este deci o lucrare care dă cel mai sigur material pentru o gramatică istorică a limbii". (Ibidem).
[31] Apud N. Georgescu, Cercul strâmt, Bucureşti, Edit. Floare Albastră, 1995, p. 41.
[32] B.P. Hasdeu, Eminescu. Necrolog, în „Revista Nouă", nr. 6, iunie 1889. Vezi şi I. Creţu, Mihai Eminescu, Biografie documentară, Bucureşti, E.P.L. 1968, p. 433 şi urm.
[33] [Răspunsuri], în M. Eminescu, Opere, XIII, p. 367.
[34] [„De mai mult timp...], în „Timpul", VII, nr.162, 28 iulie, 1882, p. 1.
[35] Al. Macedonski, Societatea sciitorilor români, în „Ţara Românească", I, nr. 5, iulie 1916.
[36] Idem, Vremile literare de azi, în „Universul literar", XXXII, nr. 28, 10 iulie, 1916.
[37] Principele Rogala, Schiţă asupra literaturii române, în „Literatorul", 8 ian. 1893.