Suntem condiționați fizic, cultural și istoric, să nu fim egali. Avem dreptul la diversitate, avem dreptul de a nu fi nivelați prin re-modelare, de a nu deveni oameni fără însușiri, iar acest drept este un bun scut contra planurilor progresiste de dărâmare și reconstrucție a lumii pentru a o face „mai bună” (build back better) și a mașinațiunilor transhumaniste care țintesc „îmbunătâțirea” omului.

Egalitatea este un concept juridic, o realitate imaginativă pe care o contrapunem realității faptice că omul, ca individ cu identitate proprie, cu însușiri fizice și psihice, cu atribute și caracteristici culturale, istorice și epigenetice, este diferit de alți oameni, chiar dacă repetă trăsăturile generice ale lui homo sapiens. Față de alte ființe, simțitoare sau nu, suntem la fel, dar în interiorul speciei noastre suntem diferiți, din fericire. Faptul că este o realitate imaginativă nu înseamnă, nici pe departe, că egalitatea ar fi ireală sau mai puțin important decât o realitate materială. Mare parte din fundamentul lumii noastre se constituie din realități imaginative: statul, religia, națiunea, banii, persoanele juridice (inclusiv corporațiile), brandurile, internetul, paginile de socializare etc. O realitate imaginativă nu este o minciună, este ceva cât se poate de concret pentru cei ce cred în ea. O realitate imaginativă poate deforma realitatea faptică, poate muta munții din loc, poate schimba lumea, pentru că face lumea să coopereze.

Egalitatea este un principiu fundamental al dreptului natural, unul dintre drepturile fundamentale ale omului, pe care s-au construit toate sistemele de drept moderne, cel puțin în ultimii 250 de ani. Egalitatea, în sens juridic, este unul dintre fundamentele statului de drept democratic, și se traduce ca egalitate în fața legii, egalitate de șanse, non-distriminare și competiție onestă. Egalitatea este însă, din nefericire, un drept din ce în ce mai iluzoriu, dată fiind continua sa degradare. Egalitatea în fața legii, egalitatea de șanse, lupta contra privilegiilor și imunităților (care fac oamenii să fie inegali din punct de vedere ecomic, social și juridic) și contra discriminărilor (care impart oamenii în categorii de persoane cu sau fără drepturi și libertăți) sunt iluzorii în lumea de azi, și asta în ciuda întregului cortegiu de suferințe și nenorociri ale secolului al XX-lea, cauzate de inegalitate, discriminare și rasism.

În concepția lui Friedrich Hayeck, un gânditor austriac din perioada interbelică, egalitatea formală în fața legii provine „natural” din domnia legii: „dacă toți se supun legii, toți sunt virtual egali”. Supremația dreptului previne privilegiile și garantează tuturor șanse „obiectiv” egale. În acest scop, legea trebuie să fie previzibilă (enunțată din timp și consolidată prin aplicare fără excepții) pentru a permite conformarea voluntară și pentru a bara transformarea inegalităților în reguli. Previzibilitatea privește și modul în care autoritățile își folosesc puterea coercitivă - pentru ca guvernații să se conformeze, să se supună conștient legii și să își planifice în mod liber propriul comportament, în propriul interes, guvernanții trebuie să aibă un comportament administrativ previzibil. Statul de drept (identificat, în prezent, prin sintagma „rule of law”) are ca finalitate și restrângerea forței coercitive samavolnice a statului.

Viziunea lui Hayeck (foarte la modă în cancelariile europene și în rândurile simpatizanților săi neo-liberali sau libertarieni), este incompletă, anacronică și oarecum ipocrită.  

În primul rând, dreptul pozitiv, legea aflată în vigoare la un moment dat și pe un anumit teritoriu geografic, este diversificată, efemeră și schimbătoare, este deseori ilegitimă, neconformă cu principiile dreptului natural sau cu drepturile fundamentale ale omului și libertățile cetățenești (caz în care este înlăturată de la aplicare, cu consecința că nu i se mai supun toți) sau poate ajunge să fie neconformă cu voința și aspirațiile poporului. Dacă ar fi în totalitate și mereu corectă, concepția lui Hayeck ar interzice, de plano, orice revoluție și orice lege nouă, care să țină cont de nevoile unei comunități naționale sau locale, la un moment dat în istorie.

În al doilea rând, în spatele oricărei legi care face parte din dreptul pozitiv se găsesc o ideologie politică și un interes colectiv, de grup sau chiar individual. Agenții și scenariștii economici sau sociali presează permanent actorii politici (prin sponsorizări, lobby, schimb permanent privat-public-privat de „specialiști”, prin sistemul „revolving door”) pentru a emite legi care conțin sau fac posibile privilegii, rente, monopoluri, exonerări de răspundere. Agenții și scenariștii respectivi sunt permanent în priză și suficient de puternici pentru a bara legi necesare protecției publicului larg contra abuzului lor de putere economică sau, după caz, pentru a promova și accelra intrarea în vigoare a unor legi care să le urmeze interesele pecuniare și de putere. În aceste condiții, nu se mai poate vorbi de domnia legii („rule of law”), ci de domnia prin lege („rule by law”), care este o formă de tiranie de sorginte feudală: „legea este obligatorie doar pentru iobagi, nu și pentru stăpânii (neo)feudali”.

Domnia legii este înlocuită cu domnia cu biciul legii. Mai mult chiar, corporațiile globale au ajuns atât de mari și constrângătoare încât au rupt barierele legilor naționale, pătrunzând în „teritoriul” a-național, ca niște corsari moderni ai mării libere (virtuale), unde își impugn propriile „valori ale comunității” și propria termeni ori propriile condiții, care nu mai țin cont de legi, ci de propriile interese pecuniare, toți co-contractanții lor fiind obligați să pre-semneze aceste condiții și să accepte în prealabil, fără obiecții, aceste „valori”.

Pe temelia uriașei puteri economice pe care o dețin (uriașă în raport de simpli particulari cu care se angajează în contracte), comercianții, dar mai ales băncile, asigurătorii, super-magazinele, producătorii de medicamente, furnizorii de utilități și transportatorii își impun interesele pre-fomulate, sub forma contracte de adeziune (voința consumatorului este limitată la a semna sau nu contractual pre-formulat) sau a unor contracte forțate (voința consumatorului este irelevantă). În special în cazurile - tot mai frecvente în lumea contemporană - în care aceste contracte au caracter a-național, ele se impun particularilor ca și legea, fiind la fel de constrângătoare ca și legea. Domnia cu biciul legii este însoțită de domnia cu ciomagul contractului. Iar noi, simpli particulari, tot iobagi suntem.

Este grav și deranjant în plan intelectual că această concepție interbelică, incompletă, anacronică și în parte ipocrită, se constituie într-un adevărat filon comun politicilor economice și legislative din ultimii 30 de ani și teoriilor economice neo-liberale sau libertariene, abonate la premiile Nobel pentru economie.