
Art. 8:
(1) Constituie contravenţie si se sancţionează cu amenda de la 2.500 lei (RON) la 15.000 lei (RON):
a) răspândirea, vânzarea sau confecţionarea de simboluri fasciste, rasiste ori xenofobe, precum si deţinerea, în vederea răspândirii, a unor astfel de simboluri de către o persoana juridică;
b) utilizarea în public a simbolurilor fasciste, rasiste sau xenofobe de cătreo persoana juridică;
(2) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută la alin. (1) sau (2), dacă este săvârşită în interesul artei sau stiinţei, cercetării ori educaţiei." (Extras din Ordonanţa de Urgenţă A Guvernului României nr. 31 din 13 martie 2002)
Analizând perioada societăţii româneşti de model şi dominaţie sovietică absolută (1945-1958), observăm că într-adevăr represiunea comunistă s-a realizat în foarte mare măsură de către reprezentanţi ai minorităţilor naţionale, mai ales evrei. Acest lucru este evident pentru cercetătorul ştiinţific, chiar dacă, prin mass-media, reprezentanţi ai minorităţii evreieşti şi unii aliaţi ai lor din rândul românilor, afirmă că „nu este adevărat". Lista „personalităţilor" bolşevice de etnie evreiască este foarte lungă. Ea cuprinde sute de înalţi demnitari de partid, de stat, ofiţeri de securitate şi de miliţie. Iată doar câţiva dintre ei: Iosif Chişinevski (Iosif Roitman, zis Ioska) a fost vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, Ana Pauker (Hannah Rabinsohn), ministru de externe, Teohari Georgescu (Burah Tescovici), ministru de Interne, Mihai Roller, şef secţie Ştiinţă şi Învăţământ la C.C. al P.C.R., Sorin Toma şi Silviu Brucan (Saul Brukner), redactori şefi la „Scânteia", Melita Apostol, vicepreşedinte la Radio, Ladislau Ady, şef al Secţiei Externe a C.C. al P.C.R., apoi adjunct al ministrului de Interne şi şef al Direcţiei Penitenciarelor din România, Popescu-Doreanu, secretar general la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Leonte Răutu (Lev Oigenstein), a deţinut mai multe funcţii importante, inclusiv secretar al C.C. al P.C.R.[8], Alexandr Voitinovici, procuror general al României, Istvan Foris, Remus Koffler, Emil Calmanovici, Jacques Berman, Ileana Răceanu (Ilona Papp), Ghizella Voss, Elena Pătrăşcanu (Herta Schwamen)[9], Mihai Burcă, Dumitru Petrescu, Florica Bagdasar, ministru al Sănătăţii, Valter Roman (Ernst Neulander), general şi propagandist comunist, Dumitru Coliu (Dimităr Kolev), Liuba Chişinevski, Constanţa Crăciun, ministru al Culturii, Alexandra Sidorovici, soţia lui Saul Brukner, Lothar Rădăceanu, Marin Gaston, Zeiger, Leontin Sălăjan, ministru al Apărării, Gheorghe Stoica (Moscu Cohn), Avrum Bunaciu, secretar general al Ministerului de Interne, apoi ministru al Justiţiei, Mihail Gavrilovici, şeful de cabinet al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, agent N.K.V.D. prin intermediul căruia era controlat liderul român[10] , Ana Grossmann, activistă de vârf şi soţie a trei înalţi demnitari comunişti (Sorin Toma, Constantin Pârvulescu şi Pantiuşa Bodnarenko), Herbert (Belu) Zilber, director al Institutului de Conjunctură Economică, Iacob Adam, directorul Institutului de Relaţii Internaţionale, Sara Suhaia redactor la Editura de Stat pentru Literatură Politică, Sugar Elisabeta, Erdely Ştefan, amândoi lectori la Şcoala Superioară de Ştiinţe Sociale „A.A. Jdanov", Miklos Kovaci, Redlinger Ladislau, Falcon Berman, toţi trei lectori la Şcoala Superioară de Partid „Ştefan Gheorghiu", Gheorghe Badrus, propagandist şi ambasador al României la Moscova, Petre Lucaci, activişti de partid la Secţia de Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.C.R., Ştefan Voicu (Aurel Rottenberg), Ion Rachmuth, Leonte Tismăneanu, Grigore Cotovski, Iosif Schraer, secretar general al Ministerului Afacerilor Interne, care, după ce a intrat în dizgraţie, a fugit în Italia şi mulţi, mulţi alţii. Toţi erau cominternişti, majoritatea fără patrie şi fără Dumnezeu, unii dintre ei fiind de-a dreptul primitivi. Nu toţi erau proşti, dar cu toţii au contribuit la impunerea unui sistem de valori bazat pe incompetenţă şi impostură, care să înlocuiască sistemul românesc de valori existent anterior loviturii de stat de la 23 august 1944. Noua „elită" comunistă, formată prin combinaţia dintre cominterniştii dezrădăcinaţi şi autohtonii autodidacţi, formaţi mai mult în închisoare decât în libertate, era menită să aservească România şi poporul ei intereselor internaţionalist-comuniste, „globalizarea" timpurilor de atunci.
Schimbarea sistemului românesc de valori, existent până în 1944, cu cel comunist de sorginte sovietică a generat o criză a valorilor autentice, în toate domeniile de activitate, care a durat peste două decenii. Ieşirea din criză s-a făcut abia după ridicarea unei noi generaţii de intelectuali şi specialişti în diverse domenii de activitate. În primele două decenii după 1944, ridicarea acestei noi elite româneşti a fost îngreunată de limitarea din motive ideologice a bazei de recrutare a resurselor umane. Abia după ce Gheorghe Gheorghiu-Dej a reuşit să promoveze o linie naţional-comunistă, după ce s-a dezvoltat mult învăţământul şi mai ales după preluarea puterii de către Nicolae Ceauşescu, s-a reuşit lărgirea bazei de masă din care se alegeau valorile în societate. Criza valorilor s-a încheiat abia în anii '70. Represiunea antiromânească s-a efectuat prin intermediul Securităţii Poporului. Temuta instituţie a fost înfiinţată în 30 august 1948. Minorităţile naţionale, mai ales evreii, au jucat un rol major în această instituţie. În aparatul ei de frunte s-au aflat, multă vreme, Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko, zis Pantiuşa), şeful Securităţii din România[11], Alexandru Nicolski (Bruno Boris Grümberg), adjunct al şefului Securităţii din România, Butyko Francisc, director al Serviciului de anchete penale în cadrul Securităţii Statului, general Demeter Sandor, director al Serviciului de cadre al Securităţii Statului, maior Wilhelm Einhorn, director al secretariatului Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, apoi colonel şi adjunct al şefului Direcţiei de Informaţii Externe[12], Adalbert Ijac (Iszaek), al doilea adjunct al şefului D.I.E.[13], Postanschi, director general al Canalului Dunăre-Marea Neagră din perioada în care se lucra cu munca forţată a deţinuţilor politici, generalul Bucicov, director în Securitatea Statului, însărcinat cu paza demnitarilor, colonel Lixandru Vasile, director general al penitenciarelor, Ştefan Koller, colonel şi comandant al penitenciarului Aiud[14], Mişu Dulgheru (Mihai Dulbergher), fost contabil de bancă ajuns general şi şef al Direcţiei de Cercetări penale a Securităţii Statului şi şef al Brigăzii Mobile, emigrat în Israel, în anul 1987, Iulian Sorin, general şi şef al Serviciului Artă-Cultură, din fosta Direcţie I a Securităţii Statului, ajuns, după evenimentele din decembrie 1989, secretar general al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, omul de încredere, "mâna dreaptă" a rabinului şef, care s-a ocupat de adunarea de documente din Arhivele României, cu ajutorul cărora Comunităţile Evreieşti din România să poată acuza statul român şi să poată pretinde despăgubiri materiale şi să revendice proprietăţi, Antoniu Sami (Aritonovici Samuel), director adjunct la Direcţia Anchete Penale în cumpliţii ani 1948-1952, emigrat în Israel, Andreescu Matusei (Mathuseevici Nathan), temut anchetator penal la Brigada Mobilă şi apoi la Direcţia de Anchete Penale (1946-1962), Gheorghe Vidraşcu (Vama Didenko), general, fost agent K.G.B. în timpul războiului, rămas în România după 23 august 1944, Petre Petrescu (Piotr Gonciaruk, zis Petea)[15], Mişa Sadovici, Vitali Holostenko, Răzvan Sergiu, locţiitor şef serviciu în Securitatea Poporului, emigrat în Israel, Ceaslavski, şef de serviciu în Securitatea Poporului între anii 1947-1953, Fischer Simon, fost frizer al Anei Pauker, ajuns locţiitor şef serviciu în Securitatea Statului, Neidman Gingol, consilier şi profesor la Şcoala de Securitate, emigrat în S.U.A., Simon Jaques, locţiitor şef serviciu între 1947-1962, plecat în Israel, Rusu Mircea, anchetator între 1947-1956, ulterior stabilit la Los Angeles, L. Mureşan (Davidovici Leon), anchetator între 1948-1958, emigrat în S.U.A., Franco Sandu, emigrat în Israel, Lenobel Barbu, anchetator, Micle Tedy, anchetator, Roşca, anchetator în Brigada Mobilă şi D.G.S.P., plecat în Israel, Mahler William, anchetator, plecat în Israel, Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov), fost condamnat, în România, la muncă silnică pe viaţă, pentru spionaj, ajuns Director general S.S.I., iar mai târziu şef al D.I.A., Mihai Gavriliuc, analfabet, succesor al lui Vasile Vâlcu la conducerea D.I.E., Ion Stroescu (Isidor Selinger), şeful Direcţiei Coordonării SSI, Flamboly Telemaques, Negru Nicu, plecat în Israel, Segal Luiza, Bainer Sigi, anchetator torţionar la Securitatea din Cluj, Hosu Estera, Gersohn Clara, Haber Estera, Wincler Viorica, Mateescu Ella, colonel Alexandru Szacso şi mulţi alţii. Gavrilă Birtaş, Mişu Dulgheru, Ion Crişan, Matusei Andriescu, Sergiu Nicolau, Victor Nicolau, Petre Petrescu, Naum Grigore, Alexandru Guţan, erau cu toţii evrei din Basarabia, agenţi ai NKVD.[16] Mai trebuie adăugat un fapt deloc lipsit de importanţă: soţia ministrului Securităţii, apoi ministru al Ministerului Afacerilor Interne, Alexandru Drăghici, pe nume Martha Cziko, evreică din Ungaria, a fost un adevărat consilier politic al M.A.I., colaboratoare a serviciilor sovietice de informaţii. O mulţime de generali de securitate erau minoritari. Printre aceştia, Vladimir Mazuru, Ioan Vinze, Piotr Gonciaruk, Bucikov, Alexandru Demeter, Mihail Boico, Ivan Pantelimon, Ambruş.
Dintr-o analiză a muncii, desfăşurată în februarie 1949, rezultă că în cadrul Direcţiei Generale a Securităţii existau 127 de evrei, 7 unguri, 5 ruşi, 6 greci, 2 armeni şi câte un iugoslav, ceh, bulgar, polonez, neamţ şi italian. Dintre aceştia în funcţii de comandă erau 15 evrei, 3 maghiari, 2 ucraineni, un ceh şi un armean. Aceşti oameni aveau o putere foarte mare. La şedinţa de bilanţ cu şefii securităţilor regionale din 14 noiembrie 1952, Alexandru Drăghici le spunea: „Trebuie să fie clar organelor de Securitate că ele se bazează pe principii centrale, că au de dat socoteală numai în faţa ministrului Securităţii Statului, nu răspund în faţa organelor de Partid din regiune sau raion, ci numai în faţa ministrului Securităţii Statului". Mai târziu, Drăghici avea să declare: „Securitatea era şi este un instrument al partidului. Este obligată să respecte legalitatea, dar legalitatea o întoarcem cum ne convine".[17] În teritoriu, numărul securiştilor minoritari era foarte mare. În februarie 1949, deci înaintea creşterii masive a numărului de cadre în Securitate, erau 214 evrei, 207 unguri, 16 ruşi, 12 iugoslavi, 5 cehi, 4 germani, 3 bulgari, 3 greci, 4 armeni şi un polonez. Printre ei Eugen Wistig, şeful Securităţii din Galaţi, colonel Patriciu (nume schimbat), la Cluj, colonel Breban Iosif (nume schimbat), Cluj, Gruia Manea (Grünberg Marcel; soţia sa lucra tot în Securitate), şef serviciu anchete la Cluj, ambii plecaţi în Israel, Orenstein, Cluj, Beiner Sigi, Cluj, plecat în Israel, Breiner Iosif, şeful compartimentului operativ, de arestări, la Cluj, plecat în Israel, Barany Elemer, anchetator la Cluj, şeful Arestului, Cosma Meer, anchetator la Cluj, plecat în Israel, Hutia Erwin, Cluj, Toekes. După evenimentele din decembrie 1989, când la vârful societăţii româneşti au acces din nou un număr foarte mare de reprezentanţi ai minorităţilor naţionale, s-au făcut eforturi pentru minimalizarea rolului minorităţilor naţionale în instaurarea dictaturii de tip sovietic în România, în distrugerea elitelor naţiunii române şi în dezvoltarea gulag-ului românesc. Realitatea istorică este că progresul societăţii româneşti, atât cât a fost el posibil în condiţiile dictaturii şi arondării României la zona de dominaţie a U.R.S.S., s-a realizat după românizarea structurilor vitale ale statului român. Din acest punct de vedere, există asemănare între perioadele „negre" din istoria primilor zece ani de după 1945 şi a primilor ani de după decembrie 1989. O situaţie asemănătoare era de întâlnit şi în Ungaria, unde, la un moment dat, în Direcţia de Informaţii Externe, din 17 ofiţeri, 13 erau de origine evreiască.[18]
Relaţiile între români şi evrei, între România şi Israel, între România şi comunităţile evreieşti din S.U.A., au atins apogeul în perioada 1967, când România a rămas singura ţară comunistă care a păstrat relaţii diplomatice şi încă unele foarte bune, cu statul Israel, după agresiunea acestuia împotriva Egiptului şi 1979, când s-a încheiat pacea între Israel şi Egipt, la a cărei mediere contribuise, într-o măsură importantă, preşedintele de atunci al României. După terminarea Războiului de 6 zile, în ziua de 9 iunie 1967, la Moscova, a avut loc întâlnirea conducătorilor de partide şi guverne ai statelor comuniste din Europa. Poziţiile exprimate de reprezentanţii români Ceauşescu şi Maurer, aşa cum rezultă din documentul întâlnirii, nu seamănă cu aceea a unui stat supus unui bloc politic.[19] România nu a acceptat condamnarea Israelului, acţiuni împotriva lui şi a menţinut relaţii strânse cu această ţară, inclusiv prin vizite la nivel înalt. În perioada 22-23 iunie 1967, George Macovescu, prim-adjunct al ministrului de Externe, a efectuat o vizită la Tel Aviv, acest contact fiind cel mai înalt de până atunci între Israel şi singura ţară comunistă din Europa care mai întreţinea relaţii diplomatice cu statul evreu, după războiul de şase zile. Au urmat altele, mai importante, asupra cărora nu mai insistăm. Cu ocazia unei asemenea importante vizite la Bucureşti, prim-ministrul israelian Golda Meir a fost ţinta unui atac terorist.[20] Cu aceste prilejuri nu s-au adus acuze românilor pentru tratamentul aplicat evreilor, ci, din contră, mereu s-au adus mulţumiri pentru protejarea lor pe parcursul celui de al doilea război mondial, de după război şi pentru că li se permitea emigrarea în Palestina, sau S.U.A., după opţiune. În perioada Ceauşescu, preşedintele României era primit de către comunităţile evreieşti din S.U.A., era vizitat de reprezentanţi ai acestora la Bucureşti. De fiecare dată, aceşti înalţi demnitari evrei nu uitau să amintească prietenia tradiţională dintre cele două popoare şi să amintească bunătatea poporului român, în momentele grele ale războiului mondial. Niciodată vreunul dintre înalţii reprezentanţi ai evreilor din Israel sau din S.U.A. nu a rostit un singur cuvânt de reproş. Chiar dacă este cunoscut că fostul preşedinte Ceauşescu nu admitea jigniri la adresa poporului român, de nici un fel şi de la nimeni, cum de nu s-a găsit măcar unul singur care să facă aluzii la gravele acuze care sunt astăzi aduse României? Nu trebuia să o facă în România, ci în lumea liberă, în Israel sau S.U.A. Rabinul şef Moses Rosen era un consilier apropiat, permanent şi important al preşedintelui României, uneori primind misiuni de importanţa unui ministru de externe. Influenţa rabinului şef în societatea românească era foarte mare. Să ne amintim doar că, la cererea sa, s-a oprit tipărirea volumului zece din opera lui Mihai Eminescu, ceea ce a intrigat intelectualii români. Nici el nu a acuzat vreodată poporul român până în 1989.
Până la evenimentele din decembrie 1989, s-a păstrat imaginea foarte bună a relaţiilor româno-evreieşti, corespunzătoare unei realităţi reieşite şi din istoriografia românească şi din lucrări străine. Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington exprima această realitate. Astăzi este contestată şi reformulată. Când s-a minţit/se minte?
NOTĂ:
Prin utilizarea incorectă a termenului ANTISEMIT se comite o eroare/confuzie majoră sistematică. Urmăriţi, vă rog, explicaţiile DEX:
SEMÍT, -Ă, semiți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din grupul de popoare, apropiate între ele prin limbă și prin aspect fizic, din sud-vestul Asiei, nordul și estul Africii, căruia îi aparțin astăzi arabii, sirienii, evreii etc. 2. Adj. Care aparține semiților (1), privitor la semiți; semitic. - Din fr. sémite.
Sursa: DEX '98
ANTISEMITÍSM s. n. Atitudine (politică, socială etc.) ostilă față de evrei.- Din fr. antisémitisme. (??? s.n.)
Sursa: DEX '98 |
Explicaţiile ambigui menţionate, ale DEX, fac posibilă comiterea unei eroari/confuzii regretabile, frecvent şi deliberat practicată: antisemit = anti-arab, anti-sirian, anti-evreu... (Redacţia)
----------------------------------------------------
[8] Leonte Răutu (Lev Oigenstein) a fost informator plătit al serviciilor sovietice de informaţii, încă înaintea instaurării regimului comunist în România. Vezi Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Bucureşti, 1999, p. 529.
[9] Elena Pătrăşcanu a fost arestată în aceeaşi zi cu soţul ei. A fost eliberată în anul 1956, când a fost graţiată de restul pedepsei. Înaintea ieşirii din penitenciar, i s-a adus la cunoştinţă decesul soţului său. S-a stabilit la Sibiu, unde s-a angajat la Teatrul de păpuşi şi a fost până la sfârşitul vieţii o disciplinată informatoare a Securităţii din Sibiu şi Bucureşti. Ca urmare, i s-a redat vila de la Snagov, renovată de gospodăria de partid şi acolo a organizat un cerc cultural şi artistic, la care participa elita intelectuală bucureşteană, aflată astfel sub control informativ. Vezi şi Lavinia Betea, Elena Pătrăşcanu şi Victoria Sârbu, în „Dosarele istoriei", Anul III, nr. 9 (25), 1998, p. 33.
[10] Marius Oprea, Pagini din „copilăria" Securităţii române, în „Dosarele istoriei", Anul I, nr. 5, 1996, p. 35.
[11] Funcţia exactă era Director al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului.
[12] Cristian Troncotă, Istoria securităţii regimului comunist din România (1948-1964), Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2003, p. 47. Autorul arată că Einhorn era evreu maghiar şi abia vorbea româneşte. Fusese comisar politic al unei brigăzi internaţionale în timpul războiului civil din Spania, de unde s-a refugiat la Moscova. A devenit ofiţer al INU şi a fost trimis să lucreze pentru Comintern. În timpul celui de al doilea război mondial a recrutat prizonieri români şi unguri pentru spionajul sovietic. În 1944 a fost infiltrat în Siguranţa României. Între 1949 şi 1951 a fost şeful Securităţii regionale Cluj.
[13] În timpul celui de al doilea război mondial, Ijac a fost membru al unei reţele de spionaj sovietic în Budapesta, iar apoi al uneia din Franţa. Şi soţia sa, Magdalena, era tot agentă INU.
[14] Adjuncţii comandantului de la Aiud, unde a murit sau suferit o mare parte din elita naţiunii române, erau tot minoritari: Nagy şi Lorentz. Părintele Stăniloaie, Petre Ţuţea, Petre Pandrea, sau Nichifor Crainic sunt doar câteva eşantioane de valori intelectuale care au suferit în acel penitenciar.
[15] Gonciaruk, agent NKVD, a fost lansat în România, în anul 1930, pentru acţiuni de spionaj. A fost arestat, condamnat şi eliberat la 23 august 1944, după 14 ani de detenţie. A fost promovat şef al Secţiei de Contraspionaj şi apoi şef al Direcţiei a II-a. Dat afară din Securitate, a fost plasat prin diverse manevre ca şi consilier al lui Sergiu Nicolau, în perioada în care acesta era şeful Direcţiei de Informaţii a Armatei. Vezi şi Cristian Troncotă, op. cit., p. 47.
[16] Ibidem Cristian Troncotă, op. cit., p. 55.
[17] Ibidem Cristian Troncotă, op. cit., p. 49 sq.
[18] Ibidem Cristian Troncotă, op. cit., p. 53.
[19] Petre Otu, Ceauşescu, rebelul din Tratatul de la Varşovia, în „Dosarele istoriei", Anul II, nr. 10 (15), 1997, pp. 34-50. Documentul întâlnirii este publicat integral.
P20] În a doua zi a vizitei, la 5 mai 1972, în urma unei informaţii primite de la Beirut de către Departamentul Securităţii Statului, cei patru atentatori arabi, înarmaţi cu pistoale mitralieră şi grenade, au fost arestaţi, în apropierea Templului Coral din Bucureşti. Ei nu au apucat să folosească armamentul, fiind imobilizaţi. D.I.E. a identificat pe organizatorul atentatului în persoana lui Abu Daoud, celebrul comandant al atacului terorist asupra echipei olimpice a Israel-ului la Olimpiada de la München, din acelaşi an. El a acţionat din ordinul Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei. Autorităţile române au ţinut ascuns acest atentat. Vezi şi Teodor Filip, Secretele U.S.L.A., Craiova, Editura OBIECTIV, 1999, p. 33 sq.