„Art. 6: Negarea în public a holocaustului ori a efectelor acestuia constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.
Art. 8:
(1) Constituie contravenţie si se sancţionează cu amenda de la 2.500 lei (RON) la 15.000 lei (RON):
a) răspândirea, vânzarea sau confecţionarea de simboluri fasciste, rasiste ori xenofobe, precum si deţinerea, în vederea răspândirii, a unor astfel de simboluri de către o persoana juridică;
b) utilizarea în public a simbolurilor fasciste, rasiste sau xenofobe de cătreo persoana juridică;
(2) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută la alin. (1) sau (2), dacă este săvârşită în interesul artei sau stiinţei, cercetării ori educaţiei." (Extras din Ordonanţa de Urgenţă A Guvernului României nr. 31 din 13 martie 2002)


Intoleranţa unor lideri evrei, combinată cu acţiuni nedemocratice, agresive, nu se manifestă numai în România. Iată o mostră din Franţa, care îl are ca protagonist-victimă pe un savant evreu de primă mărime: academicianul Roger Garaudy.
Promovarea intereselor prin intermediul propagandei prin mass-media a fost realizată de evrei încă din perioada interbelică. Acest efort, devenit sistematic, a creat senzaţii etnocentriste, care au hrănit antisemitismul. La Berlin, după primul război mondial, teatrul şi presa erau afaceri evreieşti. Cele mai importante ziare erau "Berliner Tageblatt" şi "Vorsiche Zeitung". Primul aparţinea lui Mosse, al doilea lui Ulstein, amândoi evrei. Directorul principalului ziar social-democrat, „Vorwartz", era tot evreu. Germanii au acuzat presa lor că este evreiască, „Judenpresse", iar faptul a fost etichetat ca „antisemitism". În mai 1990, în Franţa, în cimitirul evreiesc din Carpentras, au fost profanate morminte. S-a spus că unul dintre cadavre, al unui domn numit Germon, ar fi fost tras în ţeapă şi mutat pe un alt mormânt. Ministrul de Interne, Pierre Joxe, a declarat imediat că nici nu este nevoie de o anchetă poliţienească pentru a şti cine sunt criminalii acelei orori rasiale. Totuşi, s-au trimis zeci de anchetatori, magistraţi sau poliţişti, dar nu s-a găsit nici un vinovat. Ulterior, s-a aflat că, de fapt, cadavrul lui Germon nu fusese tras în ţeapă şi că avusese loc un „montaj", menit să mărească oroarea „întâmplării".[29] Există istorici care critică holocaustul, considerându-l în anumite componente ale sale un „mit". Academicianul francez Roger Garaudy arată că are loc o exploatare politică de către o naţiune, care nici nu avea un stat naţional la ora comiterii crimelor, se exagerează cifre în mod arbitrar, pentru a demonstra că suferinţa unora este mai mare decât a tuturor celorlalţi. Din acest punct al concluziilor unor lideri evrei, este mult mai uşor să pretinzi înăbuşirea tuturor celor care nu sunt de acord cu dominaţia evreiască şi cu urmările ei asupra intereselor altor naţiuni. Din acest punct de vedere, problematica holocaustului are un rol complex, menit să uşureze dominaţia mondială evreiască. La aceste acuze, unii evrei răspund cu încadrarea lor în ceea ce obişnuit se numeşte „teoria conspiraţiei".

Ei bine, eu afirm cu tărie că există o conspiraţie permanentă. Ea însoţeşte continuu lupta pentru dominaţie, ca şi lupta pentru apărare împotriva încercărilor permanente de dominaţie ale puterilor asupra popoarelor şi resurselor. Garaudy arată că sioniştii, prin denaturări, s-au declarat victime exclusive, au minimalizat genociduri mai feroce, de pe parcursul istoriei. Este cert că alte popoare au avut mai multe victime. Să nu uităm că numai al doilea război mondial a dat 50 de milioane de morţi. Nu ne mai referim la genocidurile coloniale şi multe altele. Cei care cred că s-a exagerat cifra evreilor omorâţi de germani sunt consideraţi antisemiţi. „Nu este vorba nici de a acuza de rea credinţă milioanele de oameni oneşti care au crezut în aceste mitologii mincinoase propagate de toate mijloacele de informare şi pe drept cuvânt indignaţi, de exemplu, de martirajul camerelor de gazare, sau convinşi prin lectura Bibliei, ignorând total exegeza modernă, de veracitatea promisiunilor divine făcute unui popor ales."[30]

Roger Garaudy, istoricul octogenar la care ne-am referit, nu a putut să publice şi să difuzeze pe căile obişnuite prima ediţie a lucrării Miturile fondatoare ale politicii israeliene, datorită cenzurii autorităţilor franceze din perioada Mitterand - Chirac, după cum scrie directorul Librăriei Româneşti din Paris, George Dănescu.[31] Lucrarea nu a putut fi tipărită în baza Legii rasiste şi fasciste, promulgată de preşedintele Mitterand, în 13 iulie 1990. Tipografia pariziană Corlet, supusă presiunilor, a refuzat publicarea cărţii. Ea va apărea totuşi şi va fi distribuită în peste un milion de exemplare, vândute în 16 ţări, prin intermediul Librăriei Române din Paris, care a fost supusă unor presiuni puternice pentru a se stopa difuzarea cărţii. În Elveţia, la Lausanne, la 10 iunie 1996, procuratura a ordonat confiscarea cărţii. Cu această ocazie, au fost confiscate şi alte cărţi, revizioniste în privinţa tezelor formulate privitoare la evrei. La 10 iulie 1996, Roger Garaudy a fost chemat în judecată. În cursul procesului, el a insistat că Franţa a devenit o ţară totalitară. La 16 iulie 1996, Librăria Românească din Paris a fost atacată de un comando sionist. Trei persoane au fost rănite. Directorul George Dănescu a scăpat cu o fractură craniană şi alte contuzii. Localul a fost devastat, câteva mii de volume şi aparatura informatică au fost distruse. Pagubele au fost calculate la 250.000 de franci, dar asigurările au refuzat să plătească poliţa. La 13 mai 1997, un alt comando sionist, format din patru agresori au atacat Librăria Românească din Paris. De data aceasta, directorul George Dănescu a apărat-o cu arma în mână, dar fără să tragă nici un glonţ. La 3 iunie 1997, a avut loc un nou atentat contra Librăriei Româneşti din Paris. Agresorii au fost identificaţi şi predaţi poliţiei pariziene. Ei au fost eliberaţi. În mod cu totul ciudat, directorul George Dănescu a fost amendat, pentru toate cele întâmplate, cu suma de 20.000 de franci. La 27 februarie 1998 s-a încheiat şi procesul lui Roger Garaudy. El a primit o amendă penală de 120.000 de franci şi a fost obligat să plătească cheltuielile procesului care i-a fost intentat, în valoare de 130.000 de franci. Ulterior, în alt proces, a fost condamnat...Şi noi vorbim de libertate.

Fenomenul contemporan al cenzurii este periculos. Libertatea cuvântului se află pe un teren lunecos. Mijloacele de a-i influenţa pe cei care scriu istorie sau publică istorie sunt multiple. Puternicii lumii doresc să audă doar ceea ce le convine.

Colac peste pupăză, la sfârşitul anului 2004, mai apare un „eveniment". Nişte „personalităţi" refuză decoraţiile oferite de Ion Iliescu aflat atunci „pe ultima sută" la Cotroceni. Printre cei ofuscaţi se află şi Elie Wiesel, care a restituit Ordinul Steaua României, primit în 2002 de la Ion Iliescu. Eu consider că Elie Wiesel nici nu merita vreo decoraţie românească. I-ajung cele evreieşti, din punctul meu de vedere. Să mă explic foarte pe scurt. Elie Wiesel este o persoană foarte influentă în cadrul comunităţii mondiale evreieşti. El cunoaşte bine situaţia evreilor din România, din toate timpurile. Ştie că sute de ani evreii s-au aşezat în număr mare în România pentru că aici erau bine primiţi, de un popor blajin şi ospitalier pe care conaţionalul său Saul Brukner l-a numit "stupid people", spre deosebire de alte locuri şi aici au găsit posibilităţi de afirmare, de îmbogăţire şi de exercitare a controlului asupra societăţii. Au fost perioade în care evreii au escaladat frontierele româneşti şi s-au aşezat aici ilegal, fără acte în regulă, fără să deţină cetăţenia, fără aprobare şi reclamând că nu au voie să fie pedepsiţi, ca oricare alţi cetăţeni, pentru aceasta. Un curent antisemit s-a declanşat şi în România, ca şi în multe alte părţi ale lumii. Curentul antisemit a avut o serie de cauze, unele subiective, altele obiective, ca toate fenomenele din istorie. Datorită acestui curent antisemit comunităţile evreieşti internaţionale au făcut presiuni asupra României, pedepsind-o chiar în unele cazuri, cu mâna altor state.
Este evident că evreii, inclusiv numitul Elie Wiesel, trebuie să-i mulţumească pe vecie închinătorului de ţară Ion Iliescu pentru gestul său de a recunoaşte în seama poporului român crima de genocid, nu să-i returneze decoraţia, tratând-o ca pe o tinichea, cu aroganţa tipică unora dintre reprezentanţii poporului evreu, popor despre care eu am scris, cu alt prilej, că îl consider un foarte mare popor, prin valorile extraordinare pe care le-a dat umanităţii. Această recunoaştere nu are însă nimica a face cu politica agresiv anti-românească promovată de unele cercuri evreieşti. Nu mai vorbim despre faptul că Ion Iliescu, „garantul" democraţiei în România, a fost nepăsător şi complice prin neimplicare (sau implicare?) în faţa măsurilor de interzicere a apariţiei unor cărţi, sau chiar de topire a unora dintre ele în perioadele preşedinţiei sale. Ion Iliescu a fost preşedintele României şi la data la care Adrian Năstase semna Ordonanţa de Urgenţă nr. 31/2002 a Guvernului României. Ca urmare, eu cred că Elie Wiesel n-avea voie să refuze decoraţia, ci, din contră, trebuia el să-l decoreze pe Ion Iliescu cu medaliile lor cele mai valoroase.


Iată că şi generaţiei noastre îi este dat să trăiască o perioadă de adevărată îngenunchere în faţa tuturor celor puternici care ne învinovăţesc şi ne revendică munca. Poate că, într-o bună zi, când Europa va fi mai puternică, Germania, Ungaria, România şi ceilalţi învinşi în război, să stopeze prelungirea la nesfârşit a procesului holocaustului. Este deja destul. Este exagerat peste măsură. Omenirea are probleme grave ale generaţiei actuale care nu se rezolvă şi unii evrei se ocupă de menţinerea la suprafaţă, numai în sufragerie, a osemintelor holocaustului. Un priveghi continuu, cu bocet continuu, stresant, încărcat negativ, descurajant şi deranjant. Morţii evrei, ca şi ai tuturor popoarelor care au suferit în istorie, trebuie lăsaţi să se odihnească în pace şi nu mai trebuie să fie permanent exhumaţi, „puşi în sufragerie", suferinţa lor speculată, pretext de extorcări de fonduri, învinovăţiri de popoare şi falsificări de istorie, sub privirile impasibile sau complice ale unor reprezentanţi politici ai unei perioade a istoriei României care, în afară de vorbe, mai are mult până la a se valida în faţa istoriei. Această permanentă speculare a vinovăţiei, arătată prin exhumarea victimelor holocaustului, seamănă cu atitudinea celor care ţin mortul în fereastră până vine poştaşul cu pensia. După 65 de ani de la războiul mondial, întreţinerea acestui climat nociv de învinovăţiri duce la alte acţiuni aberante. Iată una dintre ele. În toamna anului 2004, Filarmonica de Stat din Timişoara, plătită din bani publici, a hotărât să nu mai cânte, timp de 50 (cincizeci) de ani (!) operele marelui compozitor german Wagner, cunoscut fiind faptul că acesta nu i-a prea iubit pe evrei. Este un model de cenzură culturală impardonabilă. Am mai scris, cu alt prilej, că asemenea acte n-ar trebui acceptate de opinia publică, iar intelectualii români, indiferent de etnie, ar trebui să izoleze total această instituţie. Ea nu merită să cânte decât în săli goale, în faţa pereţilor. Cum acceptă finanţatorii instituţiei aşa ceva? Dar muzicienii din filarmonică? Nici liderii evrei nu ar trebui să accepte această situaţie. Azi-mâine, toţi o să fim obligaţi să-i iubim pe evrei, la comandă, ca pe odiosul şi sinistra odinioară. Să facem temenele şi să ridicăm osanale. Cred că unii lideri evrei vor să ajungă mult iubiţi şi mult stimaţi. Măcar răposatul şi sinistra nu jigneau istoria României. Liderii evrei din România, ca şi mulţi alţii care au părăsit deja România nu au nici o credibilitate. Cine pot fi ei? Au trăit toată viaţa în minciună, ca activişti comunişti, iar după decembrie 1989 s-au transformat în „istorici", schimbându-şi poziţia cu 180 de grade.

În prima parte a anului 2005, în România şi în Ungaria, s-a vorbit mult despre filmul Trianon, care rememorează destrămarea Ungariei Mari şi suferinţele sufleteşti ale poporului maghiar pe această temă. În Ungaria, televiziunea de stat a refuzat să redea filmul. După ce a rulat în România, o mare parte a opiniei publice intelectuale a criticat redeschiderea rănilor istoriei româno-maghiare. Unii, cu care nu putem fi de acord, au afirmat că filmul nu trebuia prezentat opiniei publice. De ce oare aceeaşi numeroşi intelectuali, inclusiv evrei[32], nu au aceeaşi poziţie şi când este vorba despre problematica româno-evreiască? În cadrul dezbaterilor publice pe tema filmului Trianon şi a diferendelor istorice româno-maghiare, s-a vehiculat necesitatea promovării modelului franco-german de închidere a rănilor istoriei. De ce oare înţelepţii zilelor noastre, evrei şi lideri ai României, nu propun acelaşi regim şi pentru problematica româno-evreiască. Este cert că fiecare dintre cele două popoare are dreptatea lui când îşi justifică istoria. Dreptatea nu este numai a evreilor, cum încearcă unii lideri ai lor să acrediteze, bazându-se exclusiv pe dreptul forţei S.U.A., stat pe care îl controlează în mare măsură. În luna februarie 2005, un grup important de lideri ai comunităţilor evreieşti din S.U.A. a vizitat România. Bineînţeles că s-a abordat şi problematica „holocaustului românesc". Cu acest prilej, unul dintre lideri a declarat pentru televiziune că, legat de evrei, România se confruntă cu propria istorie. Eu aş reformula şi aş spune că nu ne confruntăm cu propria istorie decât prin necesitatea de a continua cercetările în valoroasele noastre arhive şi în ale altor state, mai ales în ale Federaţiei Ruse. În schimb, ne confruntăm din greu cu reaua credinţă a unora dintre liderii evrei care exagerează suferinţa şi, uneori, ascund adevărul. Va fi de datoria istoricilor români să continue să cerceteze această temă, chiar dacă este delicată şi, trebuie să recunoaştem, îi sperie pe unii cercetători români, făcându-i să ocolească tema şi lăsând totul în seama cercetătorilor evrei, mereu finanţaţi şi interesaţi de ea. Profesorii din învăţământul preuniversitar au şi ei obligaţia profesională de a se documenta cu seriozitate şi a prezenta elevilor adevărul istoric şi nu numai frânturi de adevăr şi concluziile care acuză România de genocid. Clasa politică ar trebui şi ea să lase oportunismul cu care s-a acoperit în anii de după lovitura de stat în urma căreia, după un traseu sinuos, România a fost acaparată de Occident şi să ia poziţie faţă de abuzurile care se comit pe această linie. Din păcate, într-un Parlament în care Ordonanţa 31/2002 a devenit lege, eu personal nu aştept prea multe.

O analiză atentă, serioasă, rece, lipsită de sentimentalisme sau aprecieri prin prisma unor situaţii particulare, ne arată că în cei 15 ani trecuţi de la intrarea României sub control occidental, principalele caracteristici sunt legate de decăderea morală, exodul valorilor, lichidarea şi înstrăinarea economiei, sărăcirea unei mari părţi din populaţia ţării, în paralel cu îmbogăţirea peste măsură, prin fraudă, a unui număr mare de oameni, creşterea infracţionalităţii, inclusiv drogurile şi prostituţia, la scară mare, descreştere demografică (cea mai mare din Europa), mortalitate infantilă (cea mai mare din Europa), tuberculoză (cel mai mare număr la mia de locuitori din Europa) etc. Este suficient să citeşti Raportul Băncii Mondiale pentru România, din noiembrie 2003, pentru a constata încă o dată realităţile de mai sus, ca şi altele. În aceste condiţii, în aşteptarea unor vremuri mai bune, mai putem să facem un singur lucru: să ne apărăm istoria, cultura, civilizaţia şi demnitatea naţională a înaintaşilor. Este categoric că cei pe care astăzi unii dintre evrei îi acuză de crime împotriva umanităţii, au fost mult mai puţin vinovaţi decât sunt învinovăţiţi. Principala lor „vină" este că au pierdut războiul. Oricum, au avut mult mai multă demnitate naţională decât conducătorii politici ai României post-comuniste, care acceptă cu atâta uşurinţă învinovăţirea ţării de genocid, atentatul la fiinţa naţională, cedările teritoriale de bună voie etc. Demnitatea naţională care ne lipseşte este mai importantă decât fondurile Phare, Sappard, sau acceptarea împrumuturilor prin care să tot mărim datoria externă a ţării, pe care o va plăti-o poporul, cu sacrificii, ca totdeauna.

Îmi exprim convingerea în necesitatea ca liderii României, în frunte cu preşedintele, cel căruia i se transmit în România acele mesaje destinate unui singur om, trebuie, cu orice preţ, să apere naţiunea română de acuzele grave şi nedrepte la care este supusă ţara. Fără să încerc eu să dau lecţii, cred că nu pot fi contrazis când afirm că preşedintele României ar trebui să fie primul ocrotitor al istoriei neamului său. Cel puţin în calitatea domniei sale de Preşedinte de Onoare al Asociaţiunii Transilvane Române pentru Literatura şi Cultura Poporului Român, care a avut o contribuţie inconfundabilă la realizarea României Mari. Domnia sa poartă răspunderea protejării patrimoniului cultural naţional, în care se înscriu şi adevărurile istorice pe care unii lideri evrei le contestă. Îndeplinirea acestor misiuni istorice sunt mai importante decât al doilea mandat prezidenţial. Exprim această idee în necesitatea implicării politice la vârf pentru apărarea istoriei naţionale, chiar dacă, sincer să fiu, nu sunt convins că ea va avea loc. Dacă s-ar întâmpla ca liderii României să procedeze în acest fel şi să nu permită blasfemii, chiar dacă ele vin de la lideri evrei, am putea sesiza un mare pas înainte. S-au distrus în ţară numeroase structuri care asigurau protecţie şi s-au creat mecanismele erodării românismului, în sensul lui bun. Vom intra în Europa, suntem în era globalizării, suntem o ţară ocupată, desproprietărită şi super-controlată, rezerva noastră de viitor poate fi doar apărarea fiinţei naţionale prin cultură, aşa cum fac marile popoare ale Europei, în frunte cu germanii, francezii şi englezii. Nu dorim ca poporul român să fie o sumă de homo Europeus, cu creierul spălat şi apoi înveninat cu rea credinţă de învinuiri mincinoase. Toate pierderile pe această linie se contorizează. Totul este trecător în istorie: puterea, economia, prietenia, ura, chiar şi construcţiile supra-statale, inclusiv mult aşteptata Uniune Europeană. Conştiinţa naţională poate fi salvată prin cultură, tradiţii şi adevăr istoric. Cu atât mai mult cu cât savanţii nu întrevăd dispariţia conştiinţei naţionale, în ciuda globalizării, care-şi poate revărsa efectele pozitive fără să anuleze civilizaţiile tradiţionale. Existenţa unor cetăţeni cu simţăminte naţionale atrofiate, apatrizi şi dispreţuitori ai propriului neam, aserviţi necondiţionat celor care le agresează naţiunea, nu este un semn al sfârşitului conştiinţei naţionale. Mai sunt însă oameni care se bucură să audă că în ţară, în structuri importante ale statului, mai există şi oameni preocupaţi de destinele viitoare ale României şi care veghează ca flacăra naţională din inimile românilor să nu dispară.

Personal sunt implicat în diverse activităţi prin care militez sincer, nu din obligaţie, pentru promovarea unui climat interetnic corespunzător aspiraţiilor europene de secol XXI. Cred că, pe această linie, în Sibiu şi în ţară, în general, s-au obţinut succese importante. Nu mă simt străin de ele. Cred însă, cu toată convingerea, că acest climat interetnic european propice, pentru care România oferă un cadru tradiţional, este umbrit şi ameninţat de acţiunile liderilor evrei care învinovăţesc România de genocid. Acţiunile lor vor declanşa reacţii româneşti de apărare, însoţite de resentimente, care nu ar trebui declanşate. Terenul alunecos al acestei problematici este propice pentru eşecuri ale raporturilor interetnice.

Adevărul istoric şi numai adevărul poate salva situaţia.

Ar mai fi lucruri de spus, dar mă opresc din aprecieri referitoare la adresa politicienilor. Sunt destule exemple despre ce au păţit unii dintre cei care vorbesc prea multe adevăruri.[33] Minciunile nu supără pe nimenea şi nu produc efecte, dar adevărurile îi dor pe vinovaţi, creează ură şi, uneori, duc până la moarte. Armele tăcute sunt tot mai răspândite. Indiferent cât de tare îi supără pe unii adevărurile din rândurile de faţă, pentru mine, ca istoric român, este o datorie să spun adevărul. Aşa am fost educat.
Cititorilor de bună credinţă le destăinuiesc cu toată sinceritatea că nu sunt antisemit, chiar dacă, prin tăria cu care am afirmat cele de mai sus, mă va paşte o asemenea etichetare. Îi paşte pe toţi cei care cer doar adevărul şi nimic mai mult. Din păcate, îndrăzneala unor lideri evrei este atât de mare încât cred că sunt în stare să acuze întregul popor român de antisemitism şi să-i mai ceară cine ştie ce alte miliarde de dolari despăgubiri. Personal sper ca teama multor cercetători şi intelectuali, care trăiesc modest, nu-şi au ziua de mâine asigurată şi nu se simt în siguranţă în democraţia românească post-comunistă, să le dispară. Ei au datoria să slujească adevărul şi să nu încerce niciodată să folosească minciuna ca argument. În cazul acestui proces, în care România este acuzată de genocid, adevărurile româneşti sunt relevante şi greu atacabile. Depinde doar de obiectivitatea instanţei. Aici avem temeiuri serioase să ne îndoim.

Articolul a apărut în revista „Transilvania" nr. 3/2005. Ulterior, multe dintre tezele prezentului articol au fost prezentate şi publicate în limba engleză în cadrul Congresului Mondial de Istorie Economică de la Helsinki-august 2006, sub titlul Relaţiile între români şi evrei în perioada 1940-1944. O rană redeschisă şi excesiv politizată. Prof. univ. dr. Corvin Lupu

Post scriptum

Recitind articolul după şase ani şi jumătate de la prima apariţie, ani în care am fost sub o mare presiune din partea unor evrei, mai ales a influentului specialist în manevre murdare de culise, Aurel Vainer, am constatat din nou că nu pot exista fără adevăr. Îi deplâng pe toţi cercetătorii care acceptă minciuna şi trăiesc în vecinătatea ei.

-------------------------------------------

[29] Roger Garaudy, Miturile fondatoare ale politicii israeliene, Oradea, Editura Samizdat, 1998, p. 192. Procedeul a fost folosit şi la Timişoara, în decembrie 1989, atât la morgă, cât şi la filmarea „camerelor de tortură" şi la Cimitirul săracilor, toate diversiuni murdare care au ajuns să caracterizeze viaţa social-politică şi economică a noului regim politic, pe care, de 16 ani, nu mai poate nici o guvernare să-l aşeze pe un făgaş de moralitate.
[30] Ibidem, p. 211 sq.
[31] George Dănescu, Postfaţă şi Tablou cronologic, la lucrarea Roger Garaudy, op. cit., pp. 241-263. George Dănescu scrie că, în Franţa, cenzura este sub controlul unui Birou al Libertăţilor Publice, care funcţionează în cadrul Ministerului de Interne. El prezintă manierele în care se practică cenzura în Franţa: 1) cenzură prin decizii ale Ministerului de Interne, sub pretext că a) apariţia lucrării riscă să tulbure ordinea publică b) lucrarea este tipărită în străinătate (prin Decizii ale Ministerului de Interne, în cursul anului 1997, au fost interzise lucrările Oradur – cincizeci de ani de minciuni, iar autorul ei, Vincent Reynouard, a fost dat afară din învăţământ, Raport tehnic cu privire la camerele de gazare de la Auschwitz, Birkenau şi Maidanek, autor Germar Rudolf, Holocaustul sub lupă, autor elveţianul de limbă germană Jurgen Graf, Controversa cu privire la exterminarea evreilor de către germani, de Jean-Marie Boisdefeu; 2) cenzură prin decizie judecătorească, cum ar fi opt numere din revista "Anale de istorie revizionistă", şase numere ale „Revistei de istorie revizionistă", Mitul de la Auschwitz, autor Wilhelm Staglich etc.; 3) cenzură prin presiuni oculte la adresa editorului, cum sunt exemplele Morţi din diverse motive, de James Baque, care tratează genocidul anglo-americano-francez împotriva prizonierilor de război germani, în 1945; 4) cenzură prin manipularea şi intimidarea editorilor şi cititorilor cu ajutorul presei şi al televiziunii; 5) cenzură prin consens editorial.
[32] Cum ar fi de exemplu profesorul Radu Florescu din S.U.A., în ziua de 21 februarie 2005, la postul de televiziune B-1.
[33] Lista persoanelor asasinate politic în România, după 22 decembrie 1989,Corvin Lupu, România sub presiunea Războiului rece şi a dorinţei de integrare euro-atlantică, Vol. II, Editura Alma Mater, Sibiu, 2001, pp. 594-597
.