
Inepţia filozofiei
Se întâmplă tot mai des, în ultima vreme, ca o personalitate din mediul politic , atunci când se referă la o anumită chestiune de natură economică sau socială , să apeleze la termenul de „filosofie", încercând prin aceasta să dea lustru discursului său. Nu ar fi nimic rău în acest procedeu, dacă respectiva personalitate s-ar raporta filosofic la semnificaţia autentică a acestui termen, adecvată situaţiei la care se referă. Conform intenţiei sale oratorice, filosofia programului pe care îl prezintă, ar trebui să însemneze că proiectul despre care vorbeşte, este bine gândit, plin de înţelepciune şi de bune intenţii. Din nefericire pentru el şi într-o mare măsură şi pentru noi, această personalitate nu-şi dă seama că mimând adevărul, comite o mare gafă : încercând să ascundă adevărul, într-un ambalaj „filozofic", el spune un mare adevăr: - programul politic de care vorbeşte este într-adevăr „filozofic" , adică lipsit de înţelepciune şi plin de întunecime. Amintim aici că prin „filozofie" se înţelege „iubire de beznă, de întuneric", iar „filosofie" inseamnă „ iubire de înţelepciune". Ca urmare, panoramic, ascunde un mare adevăr: faptul că evaluările şi convingerile sale nu decurg din dragostea de înţelepciune, ci dinpotrivă , din obscuritate , din necunoaşterea sensului termenului pe care îl foloseşte. In acest caz, înclin să dau dreptate filosofului german Ludwig Feuerbach (1804-1872) care afirma că „Filosofia are să înceapă nu cu sine, ci cu antiteza sa, cu nefilosofia".[1] Acesta este un caz tipic de „paradox al mincinosului", atribuit lui Epimenide-cretanul, de genul enunţului „Ceea ce spun eu acum e fals; este adevărat numai dacă este fals, şi este fals dacă este adevărat" [2] Aşa cum remarca Russel , acest tip de formulări verbale, deşi sunt corecte gramatical, ele , din punct de vedere logic sunt lipsite de sens. Această specie de politicieni- indiferent de credinţa lor politică sau religioasă- marcată de evidente lacune culturale, se descalifică, tocmai prin comportamentul lor lipsit de o minimă decenţă: „Nu te declara pretutindeni filosof şi nu flecări într-una, în faţa celor simpli, despre principiile filosofice. Ci săvârseşte faptele , după aceste principii" - afirma Epictet (c.50-c.138) în celebrul „Manual al lui Epictet".
Ce cunoştinţe despre filosofie au aceşti activişti politici? Au citit ei cel puţin una din operele unor mari filosofi precum Metafizica şi Etica nicomahică ale lui Aristotel, Meditaţiile lui Descartes, Critica raţiunii pure a lui Kant, Cum cunoaştem lumea a lui Russell sau Tractatus logico-philosophicus al lui Wittgenstein? Numai după ce vor analiza cu propria lor minte operele acestor eminenţi filosofi, vor putea vorbi cu rost şi cu folos despre specificul filosofic al unei activităţi sau al unui proiect politic. Astfel de „filozofi" pot fi comparaţi cu elevii din ciclul primar care s-ar hazarda să vorbească despre calculul vectorial când ei nu se descurcă suficient nici cu efectuarea calculului numeric. După ce am devenit pe deplini conştienţi de faptul că cele două sensuri ale cuvântului „filosofie" (respectiv „filozofie") sunt total diferite, să încercăm să motivăm oportunitatea demersului nostru de a corecta comportamentul unor oameni, pe cât de obscuri, pe atât de compromiţători pentru ei şi pentru ţară . Aceşti oameni (indiferent de paradigma lor politică, repetăm) fac parte, uneori, din Parlamentul României sau al Europei. Având obiceiul de a se împăuna cu ce nu cunosc suficient de bine, ei profesează o inepţie, întelegând în acest context prin „inepţie" (conform Dicţionarului limbii rămâne moderne, p.382), o „Faptă sau o vorbă prostească, stupidă; prostie, stupiditate". (Întradevăr, intre noi fie vorba, este chiar o prostie să foloseşti un cuvânt al cărui sens ori nu-l cunoşti bine, ori îl cunoşti, dar îi schimbi înţelesul cu bună ştiinţă, prin felul cum îl pronunţi sau îl scrii). Acest lucru (inepţia), în ţara noastră, se pune în practică, de peste 50 de ani, mai exact, din aprilie 1954, când Academia Republicii Populare Romîne, modificând normele ortografice ale limbii române, a hotărât ca numele filosofiei să fie scris filozofie. Dar de unde a apărut năstrujnica idee de a se denatura sensul unui concept care de peste două milenii nu l-a schimbat nimeni? Prima ipoteză care a încolţit în mintea mea a fost că s-a primit un telefon de la Moscova, iar academicienii din R.P.R. n-au avut decât să se conformeze ukazului. Nimic mai fals. Nimeni nu ne-a impus să denaturăm sensul acestui termen printr-o scriere sau pronunţare eronată
Am în faţa ochilor o voluminoasă carte, „Istoria Filozofiei" în cinci volume, apărută la Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, unde, la pagina 4, putem citi, scris cu litere kirilice următoarea adnotare: „Această lucrare a fost tradusă după originalul în limba rusă: Academia Nauk CCCP , Institut Filosofii, Istoria filosofiei. [3] Deci, originalul titlului acestei lucrări, era „Istoria filosofiei" nu a filozofiei. Unii lingvişti susţin că ar fi de vină principiul fonetic care ne-ar impune să scriem un cuvânt aşa cum se pronunţă. Şi această supoziţie este falsă. Dece să nu pronunţăm cuvântul „sofia" din componenţa termenului „filosofie" , aşa cum pronunţăm numele capitalei Bulgariei, adică Sofia? Au existat totuşi încercări de a ne opune autodogmatismului autohton? Răspunsul la această întrebare este afirmativ, aşa cum vom constata din cele ce urmează. Prin anii şaptezeci, Ion Mihail Popescu, într-un articol intitulat „de la sophos la zophos „publicat în săptămânalul „Magazin" comenta destul de vehement, raportat la normele acelor vremuri, hotărârea Academiei R.P.R. de a schimba numele filosofiei în filozofie, menţionând că „...sophos a fost izgonit fără drept de recurs, din cetatea sa de fapt şi, în locul lui, printr-o uzurpare de titlu, a fost introdus zophos, cu statut motivat prin reguli de ortoepie." Pentru stilul său combativ, dar şi pentru valoarea demersului ştiinţific pe care îl face, se cuvine să cităm mai mult din acest autor: „Este meritul Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, a Editurii Ştiinţifice, Editurii Enciclopedice Române, Editurii Eminescu, Editurii Univers şi a altor edituri, al unor publicaţii, al unor poeţi, scriitori, ziarişti şi profesori, oameni de cultură, că, de mai mulţi ani încoace, au refuzat să scrie filozofie şi au scris filosofie. In schimb, Revista de Filozofie, care apare sub egida Secţiei de Filozofie şi logică a Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, publicată în Editura Academiei Republicii Socialiste România, s-a gândit abia în 1973, ca începând cu primul număr din 1974, să fie Revista de filosofie. Dar primul număr din 1974 are tot numele de Revista de Filozofie. Filosofia filo-sofie cere, pe când Filozofia cere Filo-zofie." - afirma Ion Mihail Popescu în 1974. Din acelaşi articol, cităm, în continuare, următorul pasaj: „Se poate argumenta că, de-a lungul istoriei filosofiei, au existat sisteme de filozofie, care au făcut din filosofie o slujnică şi o tarabă cu principii, folositoare chiar, pentru că, prin bezna pe care au profesat-o şi pe care au promovat-o cu neistovit elan, au deschis drum luminii şi înţelepciunii , dar în lumea de astăzi un asemenea sistem filozofic n-ar fi cu mult mai mult decât rodul unei minţi iezuite şi el ar fi opus spiritului filosofic."
Ce am putea să mai adăugăm la o asemenea pledoarie, pe cât de bine intenţionată, pe atât de bine întemeiată? - Doar două lucruri: pe de o oparte satisfacţia noastră că au existat şi în trecut oameni , cu dragoste nu numai de înţelepciune, dar şi de cultură şi rigoare ştiinţifică, iar pe de altă parte regretul că după atâtea schimbări socio- politice şi culturale, ce s-au petrecut în ultimele două decenii în ţara noastră, Academia României nu s-a trezit încă din somnul dogmatismului autohton, înţelegând în acest context prin termenul Dogmatism, „mod de gândire rigid care operează cu teze socotite imuabile, date odată pentru totdeauna".[4] Din nefericire, inepţia Academiei Republicii Populare Romîne în materie de ortografie şi ortoepie supravieţuieşte şi astăzi, iar consecinţele ei a devenit „blazon" cultural românesc care face diferenţa dintre cultura noastră naţională de restul culturilor europene . Mai mult chiar, se pare că inerţia la schimbare şi voinţa de conservare a „ inepţiei originale" ale Academiei României sunt infinite şi inepuizabile chiar şi în prezent. Spun „ inepţie originală", deoarece până în anii 70, din lagărul socialist mai erau două ţări care scriau „Filozofie": Ungaria şi Cehoslovacia. Dar aceste ţări s-au vindecat demult de „filozofie", adică din 1972. Mai obediente ca în anii '70, multe edituri din România, continuă si astăzi să „corecteze" titlul unor lucrări filosofice de prestigiu mondial (la fel ca în anul 1954), adecvându-le spiritului „filozofic" dâmboviţean, specific conducătorilor unor prestigioase instituţii. Ne referim aici la faptul că termenul „filosofie" din titlul multor lucrări de referinţă din domeniul filosofiei este scris, „filozofie". De pildă, în timp ce „Atlas Philosophie, având ca autori pe Peter Kuzmann, Franz-Peter Burkard, Franz Wiedmann, îşi păstrează titlul autentic în toate ţările lumii, dar la noi, (la Editura Enciclopedia rao) apare sub numele de „Atlas de filozofie".
O metamorfoză asemănătoare, dar ceva mai complicată, după cum se poate uşor sesiza în cele ce urmează, a suferit şi „A dictionary of philosophy" (coordonatorul lucrării fiind Antony Flew – profesor emerit de filosofie la Universitatea din Reading şi la Universitatea York din Toronto), care a fost tipărit de Editura Humanitas cu titlul „Dicţionar de filozofie şi logică". Ne întrebăm de unde vor avea aşa de „multă" logică cei de la această editură pentru a completa titlul unei lucrări de referinţă cum este „A dictionary of philosophy" cu un cuvânt la care autorul n-a consimţit ?Cum s-ar simţi aceşti talentaţi „botezatori" dacă ar vedea adăugat la numele lor un cuvânt în plus? De menţionat faptul că aceiaşi editură (Editura Humanitas) tipăreşte manualele şcolare de filosofie, cu titlul corect grafiat „FILOSOFIE". In această situaţie, este imposibil de presupus că managerii editurii Humanitas n-ar avea cunoştinţe de filosofie nici cât un elev de liceu. In acest caz, considerăm că inconsecvenţa lor lingvistică ar putea fi explicată şi tratată, probabil, doar de un psiholog autorizat, cu drept de liberă practică. Dar, mai elegant ar fi să le reamintim, un citat din lucrarea acad. Al. Graur, Limba corectă: „Ar fi de dorit să se termine cu asemenea fantezii. Romanii spuneau că Cezar nu e mai presus de gramatică, adică este şi el silit să o respecte. Imitând această zicătoare, aş spune şi eu că editurile nu sunt mai presus de ortografie." [5] Exemple de metamorfozare a termenului „filosofie" găsim foarte multe, dacă răsfoim cărţile din rafturile unei biblioteci. Personal, aştept cu multă nerăbdare „măreaţa zi" cînd numele lui Iohann Sebastian Bach, va fi scris, în versiune românească, Ion Sebastianu Gârlă. (Amintim că termenul german „Bach" [6] se traduce în româneşte „pârâu", „gârlă") Nu este imposibil, pentru că tradiţia inepţiei originale, o avem şi funcţionează din plin. Să mai amintim aici Testamentul lui Enachiţă Văcărescu referitor la datoria urmaşilor săi : „...creşterea limbii româneşti şi a patriei cinstire" ?
Filozofia inepţiei.
Sintagma din acest subtitlu îşi propune să semnaleze consecinţele pe termen lung ale inepţiei academicienilor români din anii 60 pe cât de nefaste, pe atât de ridicole, cu privire, nu numai la scrierea corectă a termenului filosofie, ci a unei serii de cuvinte şi expresii ce sfidează, bunul simţ lingvistic şi logica nativă a oamenilor, care deşi n-au studiat logica, ei gândesc totuşi logic. Este vorba de schimbarea pe bază de voinţă (nu de ştiinţă a regulilor de ortografie şi ortoepie ale limbii române în anul 1954. Se cuvine să ne amintim că în anul 1954, Academia R.P.R a suprimat litera „â" din alfabet, pentru a ne indepărta de ideea originii latine a limbii române. Astfel, numele ţării noastre se scria Romînia. Deasemenea, acest for ştiinţific ne obligă să scriem şi astăzi agramat numele, localităţilor şi al munţilor, cu excepţia celor străine. De pildă, nici unui elev actual de clasa a VII-a nu i-ar fi permis să scrie „Turnu Londrei" sau „Turnu Eiffel", ci ar fi obligat să scrie corect: „Turnul Londrei", „ Turnul Eiffel". In schimb , acelaşi elev este obligat, conform normelor ortografiei limbii române actuale să scrie: Turnu Măgurele, Turnu Roşu, Târgu-Mureş, Râmnicu Vâlcea, etc. Alt exemplu: când numele unei localităţi este comun îl scriem articulat De exemplu „Satul meu", „vadul râului", „vîrful dealului", etc. Dar, aceleaşi cuvânte , când devin nume proprii, trebuie să le „tăiem coada". Vom scrie deci Satu Mare , Vadu Râului, Vârfu cu Dor, etc. Este o inepţie pe care nici un om cu bun simţ lingvistic, n-ar tolera-o.Spontan, ne punem întrebarea: care ar putea fi explicaţia „tăierii cozii" numelor proprii? O justificare a acestei inepţii oficializate, ar putea fi nivelul pregătirii şcolare a populaţiei din acea perioadă. In anii '50, mulţi oameni erau analfabeţi, alţii aveau doar trei-patru clase primare. Conducerea Academiei R.P.R. s-a gândit poate, că este mai bine să coborâm ştacheta culturii la nivelul maselor, decât să ridicăm nivelul culturii maselor la stadiul exigenţelor culturii europene. O altă explicaţie ar putea fi găsită în nivelul de gândire raţională, mai scăzut al academicienilor de atunci care nu studieseră în şcoală logica. Amintim că această disciplină de învăţământ era eliminată din programa şcolară ca urmare a ukazului intitulat „Directivele de bază pentru ţările din orbita sovietică" din 02 iunie 1947 emis de NKVD care stabileau, printre alte măsuri, excluderea filosofiei, logicii, geografiei patriei (înlocuită cu Geografia U.R.S.S.), a limbii latine, şi a altor discipline de învăţământ din programele de liceu. In aceast climat „instructiv-educativ",dintr-un liceu cu 10 clase, evident că nu se putea forma o gândire raţională, bazată pe cele patru principii ale gândirii corecte şi adevărate Şi cum se spune: „Somnul raţiunii , naşte monştri".
Oare, dece va fi emis NKDV-ul „Directivele de bază pentru ţările din orbita sovietică" - privitoare şi la excluderea filosofiei, a logicii etc. din învăţământul preuniversitar? Probabil că „lucrătorii" NKDV citiseră „ISTORIA FILOSOFII", editată de Academia din Moscova, din care cităm: „Vom înţelege cel mai bine însă cât de mare este folosul filosofiei - scria Hobbes (1588 – 1679) - , în special al filosofiei naturii şi al geometriei, dacă ne vom imagina clar cum poate ea contribui la fericirea neamului omenesc şi vom compara modul de viată al popoarelor care o folosesc cu a celor care sunt lipsite de binefacerile ei.... Oare cele dintâi sunt mai inzestrate decât celelalte? – întreabă Hobbes. Oare nu toţi oamenii au aceeaşi natură spirituală şi aceleaşi aptitudini spirituale ? Atunci, ce au unii în plus faţă de ceilalţi ? Numai filosofia! Prin urmare, filosofia este cauza tuturor acestor avantaje"[7] Personal consider că acest citat este la fel de actual astăzi ca şi acum trei secole şi jumătate, el putând să explice multe din stângăciile gândirii neproductive ale contemporanilor noştri tributari încă dogmatismului autohton. Din păcate şi astăzi, studierii logicii şi filosofiei li se alocă doar o oră , rareori două ore pe săptămână, în cei 12 ani de învăţământ preuniversitar, în timp ce pentru religie i se prevăd ore din clasa a I-a până în clasa a XII/XIII-a inclusiv. Să nu uităm că în învăţământul de tip anglo-saxon, până şi tabla înmulţirii se învaţă pe bază de logică iar în învăţământul francez şi cel canadian sunt adaptate texte din filosofia clasică la nivelul de înţelegere al elevilor din clasa a IV-a.Consecinţele acestei lacune se văd în cele mai elementare situaţii de viaţă publică. Expresia pe care un întreg popor o foloseşte, anume „La noi ca la nimeni", exprimă modul de găndire deficitară din punct de vedere raţional al multor autorităţi publice care iau decizii, total lipsite chiar de cea mai elementară logică.
De remarcat este şi faptul că, în timp ce academicienii din ţara noastră din acea vreme se străduiau să vulgarizeze cât mai mult cu putinţă normele de ortografie şi ortoepie conform matricei lor „filozofice", în ţări precum Marea Britanie, S.U.A., Olanda, ţărilr scandinave. R.F.G., Italia, Franţa, Japonia, Australia, etc. a apărut şi s-a răspândit o nouă şi complexă mişcare filosofică numită „filosofie analitică". Această orientare filosofică reprezentată pe de o parte de lucrările şi activitatea lui Wittgenstein, din ultima perioadă, iar pe de altă parte de Şcoala de la Oxford, concepeau filosofia „...ca o activitate de elucidare a sensurilor limbii şi de cercetare a raportului limbii cu intelectul uman şi cu natura"[8]. După opinia lui Wittgenstein, „obiectul filosofiei este clarificarea logică a gândurilor. Filosofia trebuie să clarifice şi să delimiteze cu precizie gândurile care , altfel, ar rămâne opace şi difuze"[9] Datorită obiectului său, această orientare filosofică a fost numită şi filosofie lingvistică. Şcoala de la Oxford , aşa cum se numeşte filosofia analitică engleză contemporană, consideră că sarcina centrală a filosofiei este clarificarea formelor şi conceptelor limbajului comun. De aceea această orientare filosofică a fost numită şi „filosofia limbajului comun"[10] Din analiza acestor exemple, deducem că lingvistica din ţările occidentale, călăuzită de o filosofie pro-ştiinţifică a avut şansa de a se perfecţiona şi rafina , mergând în pas cu evoluţia ştiintifică a societăţii în ansamblul ei. In ţările unde nu s-a manifestat preocuparea pentru analiza limbajului comun, obişnuit, limba vorbită nu numai că a stagnat, dar a dat naştere la celebrul „limbaj de lemn", uşor sesizabil în vorbirea curentă a multor personane politice actuale, chiar şi în zilele noastre. Mai mult chiar, lipsa de rigoare ştiinţifică în folosirea limbii române literare a permis punerea în circulaţie a unor cuvinte şi expresii grosolane, degradante, propagate fie de scriitorii de cartier, gen Mircea Dinescu, fie de crainicii de aceiaşi specie lingvistică, de la tv. sau radio, pentru care cuvintele cu conotaţie indecentă au devenit un „hobby" lingvistic. Dacă pe la jumătatea secoluluii trecut „se folosea un jargon înţesat de cuvinte ţigăneşti"[11] - cum remarca Alexandru Graur cu 40 de ani în urmă - astăzi argourile au o provenienţă de origine multietnică. De pildă, la bulgari am preluat termeni precum „dascăl" (în loc de „profesor"), „lubeniţa" (în loc de „pepene verde") „mama-ia", „tata-ia" (în loc de mama-mare, tata-mare), de la ruşi, bucureştenii şi oşenii, şi-au însuşit termenul de „drujbă" (în loc de „fierăstrau mecanic") , de la ţigani termeni precum mişto, gagiu, (în loc de „bun", străin). In prezent, unii ziarişti din presa centrală folosesc un limbaj necunoscut de românii din provincie.De pildă, în Curentul internaţional" Nr.92 (4500) din 21 mai 2010 - ziar premiat cu "Distincţia culturală" de către Academia Română - în pagina 08 Ana Maria Bujor, pune în circulaţie termenul „cocălar" pe care îl şi explică :... „cocălarul este ceea ce nu e practic, adică işi doreşte să fie ceva şi nu îi iese, iar în încercarea asta ajunge să devină penibil de cele mai multe ori". Tot acest ziar, premiat cu „Distincţia culturală", la pagina 14, ne oferă un alt neologism de marcă, în titlul: „Cătălin Botezatu: Peste 10 ani, Bianca va fi naşpa orice şi-ar face."
Am căutat în Dicţionarul limbii rămâne moderne aceşti termeni dar nu i-am găsit. Oare limba română şi-a epuizat resursele de exprimare? Distinşilor ziarişti le-am recomanda, ca, înainte de a vulgariza limba maternă şi înainte de a ignora cultura generală de care dispun (sau poate de care nu dispun ), să citească doar patru versuri din Testamentul Lui Enăchiţă Văcărescu (1740-1797) care se adresează şi lor:: „Urmaşilor mei Văcăreşti/ Las vouă moştrnire/ Creşterea limbei româneşti/ Ş-a patriei cinstire". Deversarea de deşeuri lingvistice prin canalele de scurgere ale mass-media, au un efect poluant asupra limbii vorbite de populaţia unei ţări. Ludwig. Wittgenstein, unul dintre cei mai mari logicieni şi filosofi din epoca contemporană, remarca: „Limbajul marchează gândirea". In prezent nu se întreprinde absolut nimic pentru de-poluarea limbii române de stilul trivial şi de deşeurile lingvistice acumulate în ultimul deceniu, iar efectul este devastator. Sunt tineri, chiar cu diplome universitare, care folosesc un limbaj deplorabil, lipsit de rafinament şi de prestanţă publică. Nu voi uita niciodată o expresie folosită de un tânăr şofer amator dintr-un automobil de lux, care, în plin centrul Chişinăului, la un stop, a înjurat un concetăţean de al nostru deoarece, acesta, a întârziat o clipă pornirea maşinii sale.
- Aşa de urât se înjură în România? - a strigat un tânăr de pe trotuar. Excesul de neologisme inutile, au un efect inhibant asupra dezvoltării unei limbi. Mulţi tineri urmând exemplul mass-mediei, folosesc fără discernământ expresii străine, de sorginte engleză sau rromă, în general. In acest fel, limba noastră îşi pierde identitatea. Să amintim că irlandezii se străduiesc să reînvie vechea lor limbă, în timp ce noi o îngropăm de vie pe a noastră. S-ar cuveni să dezvoltăm limba noastră folosind resurse interne, nu împrumuturi din alte limbi. Din schiţarea inepţiei de natură lingvistică, decurge necesitatea schimbării nu numai a ortografiei şi a ortoepiei, ci şi a tuturor consecinţelor culturale generate de dogmatismul acelor timpuri. Pentru a înlătura sintagma „La noi ca la nimeni" care a devenit specific naţional, se impune, conform teoriei ecologiei psiho-socio-culturale a lui O. Bronfenbrenner să operăm corecţii la toate nivelurile structurilor socio-culturale care au tangenţă cu raporturile dintre individ şi mediul social. Astfel, la nivelul macrosistemului social trebuie schimbă mentalitatea „filozofică" politicienilor semidocţi. Ne referim aici la politicienii lipsiţi de spirit civic, care, de multe ori, nu respectă nici cea mai elementară normă de bună cuviinţă. Acest comportament excesiv de rebel, este indus maselor de simpatizanţi care, „bravând," produc anarhie în viata publică şi la locul de muncă, manifestindu-se anarhist, ca la începutul secolului XIX-lea. La rândul ei, mass-media, reprezentată de multe ori de persoane insuficient educate moral şi juridic, şi avidă de reating, obţinut cu orice preţ, se comportă „filozofic", adică fără suficient discernământ. Diletantismul, lipsa de pregătire serioasă în jurnalism, impostura, informaţia mediocră, încărcată de detalii inutile, plictisitoare, vulgarizarea informaţiilor veritabile, mediocritatea estetică, morală şi intelectuală a unor prezentatori de ştiri şi divertisment, vidul intelectual din majoritatea programelor de radio şi televiziune, au generat surogatul şi incultura în media românească post-decembristă. La toate aceste tare, se adauga agresivitatea şi paternalismul unor aşa- zişilor „analişti" atotştiutori care au hârţuit guvernele, de-a lungul ultimilor 20 de ani şi continuă să facă asta şi în prezent. Aceste comportamente „eminamente filozofice" stingheresc serios activitatea guvernelor. In aceste condiţii, „A încerca să realizezi proiecte pe termen lung în acest climat, înseamnă a încerca să faci cercetare medicală în sala de urgenţe a unui spital"[12] afirma James Fallows, în Breaking the News, citat de Claud-Jean-Bertrand, în „Deontologia mijloacelor de comunicare"[13].
Consecinţa acestor conduite mediatice paternaliste şi iresponsabile, produc efecte dramatice asupra psihologiei maselor de ascultători şi telespectatori. Depresia psihică încipientă sau avansată la unele persoane, stresul, descurajarea, şi demoralizarea pot fi citite pe feţele multor concetăţeni pe care îi întâlnim zilnic.In ţările evoluate socio- cultural , deontologia mijloacelor de comunicare este urmărită şi corectată în ceea ce priveşte responsabilitatea etică a jurnalistului faţă de concetăţenii pe care îi informează cu onestitate şi spirit civic. La noi, mass-media este responsabilă de demoralizarea şi de pasivitatea induse, în mod conştient sau inconştient, telespectatorilor. Mediocrizarea tinerilor, inducerea gustului pentru ne-muncă şi a ideilor că se poate realiza idealul de prosperitate şi progres prin mijloace frauduloase, sunt consecinţe ale mass-media autohtone, atinse de spiritul mioritic. In aceste condiţii, funcţionarea optimă a statului de drept, a activităţii economice, a administraţiei, învăţământului, justiţiei, etc.sunt în pericol de a întra în criză, în haos. Necesitatea schimbării mentalităţii oamenilor, prin educaţie şi constrângere legală, acolo unde este cazul, prin adoptarea valorilor morale, filosofice şi civice autentice, experimentate în ţările care au trecut înaintea noastră prin haosul pre-democraţiei, devin o oportunitate acută. Această schimbare de mentalitate trebuie să pornească de la capul ierarhiei (Toţi cunoaştem dictonul : „peştele de la cap...") Pentru aceasta este sufucient să renunţăm la orgoliul academic, la despotismul balcanic, la obişnuinţele care ne încătuşează voinţa de schimbare şi dorinţa de progres. Măsurând lucrurile şi faptele cu cântarul înţelepciunii, considerăm că a bătut ceasul istoriei şi pentru noi. Imnul nostru naţional - „Deşteaptă-te Române! - ne transmite acest mesaj. Să renunţăm la „filozofie" şi să innobilăm spiritul cu filosofie. Să ne mai gândim odată la ceea ce spunea Thomas Hobbes: „ Oare nu toţi oamenii au aceeaşi natură spirituală şi aceleaşi aptitudini spirituale? Atunci ce au unii în plus faţă de ceilalţi? Numai filosofia! Prin urmare, filosofia este cauza acestor avantaje."[14] Inclusiv, a celor materiale, aş adauga eu. Demonstrarea necesităţi de resetare a mentalităţii academicienilor cu termen de folosinţă expirat, a fost obiectivul fundamental al acestui demers. Iar apelul la raţiunea individuală a fiecăruia dintre noi, a fost dorinţa mea de a afirma ceea ce cred că este bine de făcut în acest moment al istoriei noastre. Dacă greşesc cu ceva, istoria să mă uite!
In incheierea acestui articol mă simt frământat de două gânduri:
- Ce vor alege academicienii şi politicienii zilelor noastre : „Iubirea de întelepciune" - FILOSOFIE - sau „ Iubirea de beznă, de întuneric" - FILOZOFIE ? Vor renunţa unii academicieni, politicienii şi jurnalişti români la inepţie? Se vor ridica ei vreodată la standardele ţărilor avansate cultural şi civic din Europa şi din alte zone ale lumii, încercând să se comporte ca aceştia, pentru prestigiul lor şi al ţării pe care o reprezintă? Folclorul românesc ne sugerează că întodeauna binele învinge răul. Sunt convins că merităm, ca popor, să ne bucurăm de un prestigiu cât mai mare într-o lume unită prin globalizare. Şi care popor, mic sau mare, nu luptă pentru progres şi afirmare atâta timp cât trăieşte liber?
- Al doilea gând decurge dintr-un citat: „Când aprinzi lumina în întuneric eşti întodeauna ameninţat de tânţari" (Cardinalul Leon-Ioseph Suenes). Va fi, sau nu va fi aşa? Ce va urma, va fi, iar ce va fi, vom vedea.
Notă biografică:
Popa Ion este profesor de filosofie, absolvent al Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj. Scrie la diferite publicaţii, din dorinţa de a-şi face cunoscute ideile, în speranţa că unele dintre acestea vor rodi în cele din urmă, după principiul „Dă Doamne mintea românului de pe urmă".
[1] Ludwig Foerbach, Texte filosofice, Bucureşti, E.S.P.L.S. , 1954, p.53-54
[2] Antony Flew, Dicţionar fr filosofie şi logică,Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p.296.
[3] Istoria filozofiei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, p.4.
[4] Dicţionar de Filozofie, Editura Politică,Bucureşti,1978, p.208
[5] Acad.Prof. Al.Graur,Limba corectă,Editura Ştiinţifică,Bucureşti,1963,p. 15
[6] E. Sireteanu - I. Tomeanu, Mic dicţionar german- roman, ediţia a II-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.54
[7] Istoria filosofiei,Editura Şriinţifică, Bucureşti, 1958, p.323
[8] Dictionar de Filozofie, Editura politică, Bucureşti, 1978, p.410
[9] Ludwig Wittgenstein,Tractatus Logico-Philosophicus, paragraf 4.112
[10] Dicţionar de Filosofie, Editura politică, bucureşti,1978,p.519.
[11] Alexandru Graur, Limba literară,Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979, p.13 .
[12] James Fallows, Breaking the News
[13] Claude-Jean Bertrand, Deontologia mijloacelor de comunicare ,Editura Institut European,Iaşi, 2000,p.108
[14] Thomas Hobbes, op.cit.