În bun acord cu subtitlul său, Istorie şi semnificaţie în religie, cartea cu caracter de sinteză a lui Mircea Eliade, intitulată Nostalgia originilor, consolidează ideea conform căreia istoria religiilor ar putea avea o contribuţie de primă importanţă la formarea unui nou umanism la scară planetară [1]. Pe deplin susţinut de spiritul său enciclopedic, Mircea Eliade a înţeles mai bine ca nimeni altul că restaurarea omului şi a societăţii în întregul ei constă în recuperarea ontică a sacrului, ceea ce presupune depăşirea diferenţierilor religioase, diferenţieri care au potenţat prea multele stări de conflict ale lumii. Pentru a evita capcanele vulgarizărilor, întregul proces de resturare se cere a fi întemeiat pe istoria religiilor, care ne poate conduce în cele din urmă la originile marilor religii ale lumii, acolo unde diferenţierile pălesc în faţa a ceea ce este esenţial. Deşi pierdută în negura mileniilor şi considerată de nerecuperat, originea religiilor a ieşit la lumină prin analiza comparată a teonimelor. În mod concret ultimele cercetări au condus la sintagma teoninică arhetipală, dar şi la vatra matricială a religiilor lumii, prin a cărei cinstire în comun se va înfăptui primul pas real spre unitatea religioasă devenită o mare aspiraţie a prezentului. În drumul spre dorita unitate, tot atât de important este faptul că rânduiala religioasă din vatra matricială păstrează prin tradiţie directă, dar în forme actuale, temeiurile sacre ale religiilor lumii, dobândind astfel legitimitatea necesară generalizării ei menită a desăvârşi unitatea ecumenică a lumii, în locul aşa zisei toleranţe religioase devenita, în fapt, un fel de indiferenţă cu iz secularizant.. Deosebit de important este faptul că unica rânduială, cea a lui Melhisedec, poruncită prin Psalmul 109 pentru unitatea religioasă se referă tocmai la această rânduiala păstrată în vatra matricială a religiilor lumii. Binecunoscuta filiaţie în succesiune temporală IUDAISM – CREŞTINISM – ISLAMISM, alături de faptul că unuia şi aceluiaşi Dumnezeu a lui Avraam, I s-au închinat şi Isaac, dar şi Ismail, primul său fiu născut de roaba Agar, au constituit motivele pentru care trebuia aflată cu prioritate vatra în care a apărut numele dumnezeisc Iahve.

Spre deosebire de cei aproape patruzeci de cercetători din lumea întreagă [2], care au căutat zadarnic analogii toponimice pentru forma încriptată a tetragramei sacre, eu am reuşit să decriptez mai întâi tetragrama sacră ajungând la numele tainic al Domnului [3], care s-a corelat de la sine cu numele Edenului biblic, Havilah, toponim asociat nu numai lingvistic, ci şi din punct de vedere geografic cu Valahia de la Dunărea de Jos [4]. Cheia legică pentru decriptarea teribilei tetragrame sacre ne-a fost dată chiar de Dumnezeu atunci când i-a precizat lui Moise veşnicia şi caracterul perpetuu al Numelui Său: „Acesta este Numele Meu pentru vecinicie, acesta este Numele Meu din neam în neam."(Exodul 3,15). Pornind de la străşnicia acestei porunci, peste care n-ar fi trecut nici unul din cei care au caligrafiat volumele primelor cinci cărţi ale Vechiului Testament, am intuit că în gândirea teologică a acelor timpuri forma YHWH avusese acelaşi rang cu forma ELOHIM. Dar această egalitate de rang putea fi reală dacă şi numai dacă cele două forme diferite de încriptare proveneau de la unul şi acelaşi nume tainic a lui Dumnezeu. Consoana M ca desinenţă pentru dual-plural nu putea face obiectul decriptării, aşa încât Numele trebuia să conţină în mod necesar consoanele H,L,W. Pentru aranjarea posibilă în cuvânt a celor trei consoane H,L,W matematica indică şase variante posibile, după regula factorial de trei (3! = 6), care se reduc la două, dacă se are în vedere că poziţia finală este ocupată de consoana H. Pentru a alege între cele două forme, rămase în discuţie, pe cea cu probabilitatea maximă am recurs la metoda clasică a corelării teonim-toponim, pentru care am ales fără echivoc toponimul biblic Ha-Vilah. Există însă în Deuteronomul la Capitolul 32, subintitulat Cântarea lui Moise versetele 8-9, din care rezultă că Domnul desemnat prin tetragrama YHWH de neamul lui Israel reprezenta doar una din întruchipările Celui Preaînalt. „8. Când Cel Preaînalt a împărţit moştenire popoarelor, când a împărţit pe fiii lui Adam, atunci a statornicit hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu;
9. Iar partea Domnului este poporul lui Iacov, Israel este partea lui de moştenire."

Ca o altă dovadă că neamurile acelor timpuri recunoşteau în ipostazele individualizate prin nume etnic pe Unicul Ziditor, Avram Evreul i-a dat zeciuala şi a primit binecuvântarea de la preotul ne-evreu Melhisedec care a zis: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului"
Aşadar, Cel Preaînalt era un mod de a desemna originea ipostazelor Sale etnice şi către numele Lui real ne conduc chiar numele acestor ipostaze etnice adorate de neamurile pământului. Printre multele teonime care pot conduce la numele iniţial al Celui Preaînalt, seria teonimelor asemănătoare cu Numele tăinuit de teribila tetragramă sacră ocupă un loc aparte prin numărul lor mare ca şi prin elocvenţa formelor înrudite din punct de vedere lingvistic, aşa cum se poate vedea în tabel:

Vrka-lanka	Βουρχο-λαχας	Varg-ulfr
Valac-Hilyah	Βουρ-βούλαχας	Gar-walf
Vălco-lac	Βουρ-δουλαχας	Loup-garou
Vărco-lac	Βουρ-χαλαχας	Were-wulf
Vârco-lac	Βουρ-θαλαχας	Beer-wolf
Volco-dlac		Woer-ulf
Vluco-dlac		Woer-hoeg
Vuko-dlac	Λύκο- υργος	Beo-wulf
Vur-volac	˝Ηρακ-λης
Vur-dalac		Wulp-hila
Wilko-lak	Lup-ercus	vlăho-vnic
Fârku-ljak	Versi-pellis	vrăho-vnic
Baba Hârca	Herc-ules	vârho-vnic
Valac-Valac	Βουρχ-βούλαχας	Varg-walf

 


Dreptul de a trata unitar toate aceste teonime îl datorăm mitologiei şi mitologilor care au stabilit că zeităţile astfel denumite au avut statut sacru asemănător [5].
Expresivă pentru oricine ar fi parcurs-o, lista acestor teonime pretindea, de la sine, să fie structurată ca în tabel, pe cele trei coloane corespunzătoare celor trei mari grupe de limbi, slavone cu adaos vedic, greco-latine şi germanice, coloane care fiecare în parte conduc spre sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac, al cărui loc de naştere se dovedeşte a fi Dacia intracarpatică, acolo unde densitatea seriilor de toponime care încep cu cuvântul Valac este mult mai mare ca în alte teritorii. Întrucât toponimele denumesc locuri în care au trăit comunităţi umane, mulţimea lor se corelează cu o istorie mai îndelungată, care a început prin utilizarea cuvântului Valac echivalând cu prioritatea utilizării lui. Cu privire la modul în care au fost corelate teonimele din tabel, mai trebuie menţionat faptul că rigoarea semantică, cu care mitologii au întocmit lista originară, plasează deducerea sintagmei teonimice arhetipale mai presus de sumarele reguli etimologice, mult prea restrictive în comparaţie cu flexibilitatea reală a geniului uman şi a graiului său articulat Ca nume pentru Dumnezeul acelei prime religii monoteiste, considerată Urmonotheismus de şcoala vieneză a lui W. Schmidt, sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac, dar şi mai bine Vilah-Vilah, justifică, nu doar formarea numărului mare de teonime precreştine, a căror înrudire mitică poate fi urmărită şi în dicţionarul de teonime de peste 850 de pagini al lui Finno Magnusen [6], ci şi forma pe care o au mai multe cuvinte referitoare la ideea de conducător religios sau laic. Pentru a recunoaşte validitatea ei, este suficient să se constate că sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac dedusă aici din considerente de ordin mitico-lingvistic este una şi aceeaşi cu sintagma teonimică Volco-Blac, dedusă pe baza considerentelor de ordin semiotic reunite în articolul „Zeus şi Dragonul Dacic pe Columna lui Traian" [7]. Validă, aşadar, prin faptul că se află la intersecţia a două căi de demonstrare strict distincte, sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac, de la care porneşte şi filiaţia iudaism-creştinism-islamism invocată iniţial, probează că Dacia intracarpatică reprezintă vatra matricială a religiilor lumii, acolo unde densitatea maximă a amprentelor sale toponimice este de netăgăduit. Apartenenţa primului mare centru religios al lumii la ţinutul dacic nici nu poate fi pusă la îndoială, de vreme ce a fost confirmată în mod explicit de istoricii antichităţii, pentru care Dacia Hiperboreeană reprezenta spaţiul de unde au pornit în lume zeii odată cu preoţii lor urmaţi de sibilele purtând tablele şi cărţile de legi. Pentru rolul său unic, Dacia Hipeboreeană a mai fost numită până târziu în perioada împăratului Traian Axis boreus, Cardines Mundi, Kion Ouránou sau Polus geticus, ca semn că marile civilzaţii ale antichităţii i-au recunoscut statutul de vatră primordială a religiilor lumii cu importanţa sa eternă de Axis Mundi.
Cum centrul primordial al religiilor lumii este un dat imuabil, el va rămâne mereu acolo unde a fost dintotdeauna, fără a putea face obiectul disputelor politice şi a modelor de tot felul. Steaua Polară mai are o mişcare de precesie, centrul religios al lumii, niciuna. Istoria lumii l-a încremenit în Dacia, România de astăzi.

[1]. M. Eliade, Nostalgia originilor, Editura Humanitas, Bucureşti 1994, p.16.
[2]. Drd.Alex.Mihăilă, Despre numele dumnezeiesc IAHVE, revista STUDII TEOLOGICE, Seria III, Anul III, Nr.1/ 2007, p.27-41
[3]. G.L.Teleoacă, Unicul Ziditor, în ziarul CURENTUL din 23-24 ianuarie 1999, p.24
[4]. S. Coryll, Valahia în Cartea Genezei, Editura Promedia Plus, Cluj-Napoca, 1996, mai ales paginile 72-74.
[5]. V. Kernbach, Dicţionar de mitologie general, Bucureşti 1989 [6]. Magnusen Finno, Priscae veterum borealium mythologiae lexicon, HAVNIAE-SUMTIBUS LIBRARIAE GYLDALIANAE
[7]. G.L.Teleoacă, Zeus şi Dragonul Dacic pe columna lui Traian, Revista Nouă, fondată B.P.Hasdeu, Seria IV, Anul V, Nr.7(40)/2008, p.17-18