Cu mintea obosită de zgomotul care ne înconjoară, cu respirația amețită de virușii care ne aleargă, gândesc dacă nu cumva suntem în mijlocul ceui de-Al Treilea Război Mondial, în lupta cu inamicii nevăzuți, cu „omuleții verzi”, cu fantomele operative cu misiuni bine stabilite?! Surprizele nu încetează să apară. Maghiarizarea Transilvaniei nu este o glumă. În plină ascensiune economică, Ungaria mută piesele pe „tablă de șah”" cu o viteză amețitoare. Membru N.A.T.O, dar privilegiată în relațiile comerciale cu Rusia, membru al Uniunii Europene, Ungaria demonstrează că nu doarme când este vorba de reîntregirea Ungariei Mari, vis al lui Ștefan cel Sfânt.
Istoria bate la ușa! Autonomia Ținutului Secuiesc? Cine sunt secuii? Unde sunt maghiarii? Desenează Budapesta o nouă harta a istoriei? Filmul bate viață! COVID-19 nu împiedică deplasarea convoaielor cu omeni pentru sparanghelul din țări străine, așa cum nu împiedică nici acțiunile, repetate, ale unor posibili separatișți, îndreptate împotriva suveranității și siguranței României. Autonomia Ținutului Secuiesc? Enclavizarea României? Vreau să cred că totul este numai o glumă diabolică. Sper că nu ne-am rătăcit mintea prin mlaștina tranziției! Autonomia Ținutului Secuiesc este mai mult decât proiecția unei comunități apreciată, în istorie, prin faptele de arme și prin preocuparea pentru muncă. Secuii sunt cunoscuți drept iuți la manie, curajoși, buni manuitori de arme, gospodari, dar nu trădători și dezbinători de neam și Țară.Cererea pentru Autonomia Teritorială a Secuilor este de multă vreme formulată. De ce a apărut tocmai acum un astfel de subiect?!
Crearea unui precedent este extrem de periculos pentru integritatea statului român. Dacă secuii ar avea dreptul la autonomie, de ce să nu fie acest drept respectat și aplicat și pentru alte minorități, precum maghiari, lipoveni, albanezi și alte minorități? Ce drepturi au românii din Ungaria și cei din Ucraina? Dar românii din fosta Iugoslavie? Avem structuri înființate pentru românii din afara graniţelor României, dar avem români uități prin țări străine. Timpul nu ne așteaptă! Reacția autorităților române încarcă programele posturilor de televiziune. De la ridicatul din umeri, ca și în cazul deplasării românilor la avioane în plină pandemie, până la atitudini de forță gen „Nu ne vindem Țara !”, adevărul este ascuns tot mai mult sub preşul de la ușa! Ce se mai poate înțelege? Realitatea este tot mai tristă. Am ajuns să strigăm că vine lupul când deja lupul a ajuns stăpân în casă! Scufița Roșie din poveste salvează România?
Mă întreb cum este posibil să se ajungă în forurile supreme ale statului român cu cereri pentru Autonomia Ținutului Secuiesc, fără să se anticipeze acest lucru de către cei care au datoria profesională să apere România? Este ușor să arătăm cu degetul și să spunem că noi sunten mai buni. Este mult mai ușor să loveșți cu piatră decât să-l ridici pe cel căzut la pământ, dar este de neacceptat complicitatea, fie numai prin tăcere și pasivitate, la viscerarea teritorială a unei Românii pentru care au murit milioane de români.
Avem nevoie de adevăr !
Cetățenii evrei, legați de neam și Țară, aprind an de an cele șapte brațe ale Menorei, copacul vieții, spre aducere aminte a celor uciși doar pentru „vina” de a fi fost evrei, cinstindu-și din generație în generație eroii, bunicii și părinții. Cu voia sau fără voia noastră, am ajuns să privim neputincioși la rescrierea propriei noastre istorii, cu fotografii colorate în loc de fapte, cu personaje îndoielnice în loc de intregitori de neam și Țară. Politica „ridicatului din umeri” nu mai ajută! Cine se face răspunzător de haosul controlat care ne înconjoară? În mod cert, România are nevoie de lumina! Coronavirusul ne amețește mintea și sufletul! Datoriile cresc, consumul crește, producția se apropie de zero! Conștiința națională este împinsă, constant, dar sigur către prăpastia uitării. Cine câștigă din toate acestea?
În urmă cu ceva timp, rugăm prin intermediul bunului prieten Victor Roncea, să se țîn seama că Transilvania a fost și este pământ românesc! Analiză de Intelligence a sesizat de mult acest lucru. Dar cine să audă și cine să vadă? Chiar dacă am ajuns că în câteva județe din centru Țării, limba română să nu se mai audă, românii au nevoie de o Românie întreagă! Se vorbește tot mai mult că suntem deja sclavii Europei. Nu ne ajunge? Resursele strategice au fost vândute, pământul românesc a fost vândut și el. Românii care au făcut o Românie unită și frumoasă s-au stins cu durere în suflet și sunt alungați din cărțile de istorie pentru că uitarea să fie mai ușoară! Ce ne-a mai rămas? Bisericile sunt închise! Preoții vorbesc în șoaptă! Părinții rămân fără lumina la morminte! Clopotul lui Costică sună în dungă! Ce ne-a mai rămas? Ne-a mai rămas credință în Bunul Dumnezeu!
Păpuşi manevrate şi interese naţionale spulberate. Istoria nu uită şi nu iartă !
Îmi place să cred că realitatea noastră nu capătă dimensiunea unui poligon pentru trageri sau pentru experimente. Privim în trecut şi respectul trebuie să însoţească faptele celor ce s-au jerfit pentru ţară. Prezentul este din ce în ce mai mult cuprins de patimile penru putere ale unor români ce se dau români, dar care uită să mai gândească și să simtă româneşte. Viitorul, în pofida optimismului specific nouă românilor, se anunţă sumbru. Va mai există România peste 100 de ani? Va mai există Transilvania pământ românesc?
Intenţiile mele nu sunt de a determina polemici cu puterea. Un demers bazat pe probe ştiu că deranjează, însă cred că istoria românilor nu este un joc între cei puternici şi cei slabi. Istoria nu este o ştiinţă fără efecte, nici o discuţie care rămâne în cadru academic. Deturnarea ei ajunge să aibă efecte juridice şi să justifice operaţiunea de preluare a pământului ardelenilor chiar de sub picioarele lor. Românii au murit cu sutele de mii în cele două războaie mondiale că să-şi dobândească libertatea şi proprietatea asupra ţării lor, jefuite samavolnic secole întregi. Nu putem rămâne indiferenţi la reluarea jafului. Tocmai de aceea nu avem voie să tăcem cu privire la falsificarea istoriei noastre, care se prelungeşte în falsificarea actelor de proprietate, a stăpânirii altora asupra pământurilor şi a pierderii unor întregi bucăţi din ţara noastră[1].
Într-un material publicat recent, mărturiseam că mă încearcă un sentiment de gol interior, cu atât mai mult cu cât am trăirea că ne-am uitat eroii şi părinţii, că ne-am uitat fraţii şi surorile, cât de curând vom uită şi România, dacă nu cumva am şi făcut acest lucru. Nu fac politică! Nu îmi doresc să fiu înţeles greşit, dar nu pot să îmi ascund amărăciunea. Europa ne este prezentată că fiind o mare familie. Poate că aşa şi este, însă nu am învăţat nimic din lecţiile trăite. Fie că amintim vremurile istorice şi fastul Cancelariei de la Viena, fie că privim spre Bruxelles-ul zilelor noastre, uităm că locul nostru nu a fost niciodată la masă celor puternici! Strămoşii noştri erau legaţi de glie. Iobagi sau ţărani aserviţi. Ce se întâmplă acum? Istoria îşi pretinde dreptul la reflecţie, dar cine să audă? Cine să înţeleagă? Cine mai vrea să asculte? Cine mai poate să înţeleagă ceva ?
Trist, dar să fie şi adevărat ?! Dacă iniţial ne-am fi gândit că în 1989 am doborât o dictatură pentru a o înlocui cu o democraţie, faptele sunt cele care ne spun că trebuie să ne revizuim perspectiva. Mai degrabă ni se demonstrează, an de an, lună de lună, zi de zi, eveniment cu eveniment, că am scăpat de un sistem în care un dictator hotăra singur (bine sau greşit) ceea ce el credea că este în interesul naţional cu un agrenaj în care decizia este difuză, însă rezultatul este mai întotdeauna în pagubă ţării şi întru câştigul unor categorii privilegiate nelegitime. Urmărirea interesului naţional pare a fi fost definitiv abandonată, iar de putere se spânzură nişte păpuşi manevrate, mai mult sau mai puţîn direct, de puteri străine[2]. Diferența dintre dictatură și democrație este că în dictatură există unul care te conduce după bunul lui plac, iar în democrație îl alegi pe cel care te conduce după bunul lui plac[3].
Vremurile nu sunt deloc uşoare!
Privesc la evenimentele din ultimele zile şi nu pot decât să retrăiesc acelaşi sentiment de gol interior. Parade cu cai şi cu politicieni veniţi de pe meleaguri străine, imnuri şi cântece greu de înţeles pentru cei ce simt şi gândesc româneşte, declaraţii cu caracter revizionist şi separatist, reacţii reţinute ale autorităţilor române. Vicepremierul Ungariei, la dată respectivă, Semjen Zsolt, a defilat călare alături de preşedintele Consiliului Judeţean Covsna, Tamaş Sandor[4]. Toate acestea sunt subiecte de prim plan ce dau contur realităţii colorate şi crude în care trăim. În timp ce drepturile românilor din jurul graniţelor sunt încălcate flagrant şi programat, ungurii îşi apără conaţionalii, creează şi aplică legea maghiarilor de pretutindeni, în ciuda criticilor Europei. În timp ce noi nu mai ştim ce legi să mai facem, transformând în obligaţii simple recomandări privind minorităţile, extremiştii unguri agită steagul separatismului şi incită nu numai simpli maghiari, ci şi secuii şi ceangăii[5]. [5] Roncea, 2007.
Ce mai înseamnă patriotism ?
Dincolo de orice interpretare, minorităţile au dreptul firesc la exprimare. Ca român, subscriu majorităţii şi mă întreb totuşi dacă ziua de 1 Decembrie, Ziua Marii Uniri, a fost sărbătorită cu acelaşi fast la Budapesta, aşa cum este sărbătorita şi ziua de 15 Martie, Ziua maghiarilor de pretutideni, în majoritatea oraşelor din Transilvania ? Pe cine mai interesează adevărata semnificaţie a Monumentului celor 14 generali maghiari din Arad ? Cine mai are interesul să readucă adevărul istoric în graniţele ei fireşți, atunci când ne gândim la atrocităţile de la Ip, Moisei şi Trăznea? Cine mai are vreme să audă strigătele de durere ale celor 29 de ţărani români, arşi de vii într-o casă în comună Moisei din Maramureş? Şi cine-şi mai aduce aminte de Mihăilă Cofariu din acel martie 1990?
„Lui Dumitru Sarca i-au tăiat mâinile, lui Dumitru Chiş i-au scos ochii, iar lui Pavel Sarca i-au smuls unghiile de la mâini. Nu pot să uit nici drama prin care a trecut Gheorghe Leonte şi soţia acestuia, care era în durerile facerii. Bărbatul a plecat după moaşă, dar pe drum a avut ghinionul să se întâlnească cu echipa criminală. Aceştia, sub ameninţarea armelor, l-au întors din drum, iar odată ajunşi în curtea casei l-au împuşcât. Soţiei i-au scos copilul din burtă cu baionetă. […] O altă tragedie s-a petrecut la cimitir cu Maria Sarca, de 40 de ani şi Maria Olla, de 15 ani. Cu toate că nu erau încă moarte au fost aruncate în groapă comună şi îngropate de vii. În acea zi de 14 septembrie 1940, orice român întâlnit pe stradă sau găsit acasă a fost împuşcat”[5].
Faptele rămân fapte, chiar şi atunci când acestea nu sunt asumate.
Am toată admiraţia pentru evreii din România care şi–au plâns mereu şi îşi plâng părinţii, fraţii, surorile şi copiii, victime nevinovate împuşcate doar pentru faptul că erau evrei. Cine îşi mai aduce aminte şi de românii împuşcaţi doar pentru vina de a fi români ? Cine îşi mai aduce aminte de protopopul Aurel Munteanu din Huedin, care a fost torturat în piaţa oraşului timp de mai multe ore, după care i s-a înfipt un ţăruş în gură, care a ieşit prin ceafă? Cine mai vrea să îşi aducă aminte că pe 22 decembrie 1989, maiorul Aurel Agachi, şeful miliţiei economice din Târgu Secuiesc este linşat în plină strada de mulţime, într-un ochi având înfiptă o monedă, în celălalt emblema de pe caschetă, iar pe gură i s-a pus un şobolan mort, în final încercându-se arderea cadavrului prin aprinderea îmbrăcămintei? (unstory.com/linsarea-ofiterului-de-militie-aurel-agache.).
Cine se mai gândeşte oare la plutonierul Cheuchişan Liviu Teofil, din comuna Dealu, ucis în mod bestial, în prezenţa soţiei şi a celor doi copii mici, criminalii săi încercând să-l jupoaie cu furculiţa şi să dea foc cadavrului? Firesc, nu sunt adeptul de a ne hrăni din ură sau de a cere aplicarea ‘Legii Talionului”= “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”! Avem voie să iertăm, dar nu avem voie să uităm niciodată. Trebuie doar să învăţăm din greşelile noastre şi să ne păstrăm nealterat dreptul istoric de a fi români.
Un meritoriu material documentar, realizat de adevărul.ro, aduce în prim planul existenţei noastre românii din Ungaria. Micherechi este singura localitate din Ungaria unde românii sunt majoritari. Doar că şi ungurii sunt majoritari. La ultimele recenseminte, dintre cei 2.000 de micherecheni, 1.700 s-au declarat români şi 1.600 - unguri. Câteva întrebări puse anapoda una după alta în chestionar au legitimat dublă identitate: români cu limba maternă maghiara, unguri cu româna ca limbă maternă. Unde-i numeri când tragi linie?
Când copiii vor fi mari, nu se va mai vorbi română !
Lipsa constantă de interes din partea autorităţilor, în special a celor române, a înlesnit procesul de asimilare a românilor din Ungaria, proces ajuns acum în fază terminală. Şi de ce să prezinte interes o comunitate dezbinată, care numără când 8.000, când 35.000 de români care n-au cetăţenie şi nu pot vota, reprezentaţi în faţa autorităţilor de la Budapesta de lideri mai degrabă autoproclamaţi, care nu ştiu nici măcar să vorbească limba română? Până la dizolvarea comunităţii şi pierderea limbii stă acum o cale mai scurtă de - o generaţie. Ardelean a devenit Argyelàn, Costea s-a transformat în Csotye, Mihuţ în Mihucz, Pătcaş în Patka, iar familia Sava a început să se iscălească Szàva. Pe Munteanu Petre l-au îngropat Muntyán Péter, Mihai s-a transformat în Mihaly.
Maghiarizarea numelor româneşti a fost combinată cu implementarea vertiginoasă a prenumelor precum Jessica, Nicholas, Briana şi Eric în preferinţele părinţilor tineri. Preotul Ioan Bun de la Micherechi a vrut arboreze un steag românesc în biserica ortodoxă de acolo, frecventată doar de români, dar enoriaşii maghiari s-au opus. „Nu. N-are ce să caute steagul românesc la noi în biserică. De ce aţi pus steagul rămânesc la noi în biserică? Că astă biserică e pe pământ unguresc, nu rămânesc !”, au spus unii dintre ei.
În mod cert, potrivit adevărul.ro, identitatea românilor din Ungaria s-a dublat şi pierdut demult. Când copiii care învaţă acum în şcolile cu predare în limba română vor fi crescut, se va mai vorbi limba în satele pe care toţi le numesc româneşti, aflate la câte 10-20 de kilometri de graniţe? „N-a fi cine să mai vorbească”, spunea Tiberiu Iova. La fel de categoric era şi viceprimarul din Micherechi: „Când copiii vor fi mari, nu se va mai vorbi română”. „Sigur că asta duce la dispariţia şi la dizolvarea comunităţii. Cum să nu?! Sigur că da! Şi este trist că se întâmplă asta lângă graniţele ţării-mamă”, spunea Eva Iova, membru al comunităţii istorice de români din Ungaria.
Mai poate fi ceva care să ne surprindă? Cu puţin timp în urmă călătoream cu un Green Bus într-un tur de noapte, prin Budapesta. Lumini aprinse pretutindeni, curăţenie şi o stare de bine, dincolo de aparenţe, dar şi un ghid ce ţinea să ne amintească faptul că “se spune în România ca Transilvania ar fi pământ românesc !”. Am ascultat şi m-am gândit că acesta este doar începutul. În timp ce România îşi rătăceşte autoritatea, prin ezitări şi declaraţii belicoase, Ungaria creşte, fie doar şi prin simple declaraţii. Până unde trebuie să ajungem ?
Plecând de la premisa falsă că Transilvania le-a aparţinut ungurilor, sute de mii de hectare de pădure, conace, dar şi un sat întreg din Arad, Nadăş, au ajuns să fie „retrocedate” unor interpuşi, deşi statul român le-a răscumpărat o dată pe vremea regelui Ferdinand. Ne vom trezi astfel că vom pierde Transilvania nu prin autonomie politică, ci prin retrocedări arbitrare![6]. Răspunsurile nu întârzie să apară ! Victor Roncea, de la Jurnalişti Online, nu s-a rătăcit niciodată prin cotloanele puterii. Spune ceea ce gândeşte şi îndeamnă la respect faţă de adevărul istoric şi demonstrează că a fi român nu este o ruşine. Ion Măldărescu, de la ART-EMIS, duce mai departe moştenirea tatălui său, neobositului jurnalist Dumitru Măldărescu, sparge tăcerea şi prezintă suflete şi fapte de români patrioţi autentici. Generalul Gheorghe Văduva, pe cât de inteligent pe atât de modest, îşi exprimă durerea văzând România ca o turmă de oi mânată de nişte ciobani tâmpiţi spre prăpastie! Regretatul Academician Florian Constantiniu ne lipseşte din ce in ce mai mult. Marcel Bărbătei, jurnalist la Cotidianul.ro, se manifestă ca un adevărat iubitor de ţară şi demn urmaş al lui Avram Iancu. Işi asumă riscuri şi vorbeşte despre satul Nades? şi despre jafuri la care participă chiar statul român prin reprezentanţii lui în teritoriu![7]. Nenea Godea Ioan, ptofesor univ. dr., iubitor de Ardeal, cercetator neobosit al bisericilor din lemn si nu numai, ne lipseşte şi dânsul. Autonomia teritorială este din ce în ce mai des invocată. Post de vicepremier şi funcţii ministeriale pentru minoritatea maghiară există, pământ românesc scos la vânzare avem! Unde este preocuparea pentru securitatea naţională? Bate deja clopotul în dungă pentru România ?
- Va urma -