După cum ne amintim, imediat după evenimentele din decembrie 1989, un slogan născut în activităţile nihiliste, demolatoare, ale relei credinţe a unora, a decretat că, în ultimele patru decenii şi jumătate, istoria a fost „grav falsificată” în ţara noastră. În acea mare frământare de schimbare au apărut chiar iniţiative de interzicere a circulaţiei unor cărţi de istorie scrise în acei ani, de distrugere a acestora, de interzicere a citirii unor autori şi a lucrărilor lor, s-au dictat în unele locuri măsuri dubioase, direct vinovate de înlăturarea istoriei din circuitul public.

În unele biblioteci, chiar în şcoli, în cabinetele de istorie au pătruns fel de fel de „oameni ai noului”, care au golit rafturile de tot felul de lucrări, printre ele şi de istorie, pe criterii pe care aceşti vajnici „pioneri ai noului” le-au calificat pe loc: „falsuri”. S-a distrus fără măsură un fond de carte pe care astăzi şi în viitor îl căutăm şi vom avea nevoie multă de el. Vinovaţii? Justificarea unor astfel de fapte? Greu de precizat. În cursul săvârşirii acestei „opere”, s-a ajuns a se nega şi înlătura chiar din istoria naţională, pagini, capitole, nume proprii, date istorice şi probleme fel de fel, pe motivații imposibil de înţeles şi de acceptat, fiind în acelaşi timp, promovate şi ridicate, prin exagerare, la cote nemeritate ‒ improvizate de alte construcții de aşa-zisă istorie reală, adevărată, nefalsificată. Inspiratorilor acestor „mutaţii” le-a scăpat şi le scapă, însă, din vedere că atât trecerea sub tăcere a unor probleme de istorie cât şi inventarea şi exaltarea nemeritată a altora nu pot dura pe vecie, aşa cum experienţa din toate timpurile a dovedit-o şi la scara istoriografiei româneşti.

Astfel de lucruri nu se petrec pentru prima dată în istoria României. Cei care s-au încumetat la asemenea „măreţe fapte” au fost istorici „născuţi” în iureşul confuziilor post decembriste care au scos imediat din sertare studii şi articole, precum şi cărţi unice în tratarea cu „obiectivitate” a istoriei noastre. În acei ani furtunoşi, au fost unii autori care au reuşit să-şi menţină echilibrul pentru apărarea adevărului istoric, pe când transformându-se în postura de membri sau simpatizanţi ai unui partid politic sau altul, au dobândit deprinderea de a analiza şi aprecia un eveniment sau altul în perspectiva formaţiunii politice pentru care optau, .adoptând o atitudine partizană care a condus la îndepărtarea de obiectivitatea ştiinţifică, de adevărul istoric.

Să nu uitărn că marile personalităţi ale istoriei noastre naţionale precum A.D. Xenopol, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Dimitrie Onciul, Constantin Giurescu, S. Dragomir, Gheorghe Brătianu, şi atâţia alți istorici au fost lideri, membri sau simpatizanţi ai unor partide politice, dar atunci când au scris au înfăptuit o operă de interes naţional, distanţându-se de propriile concepţii şi simpatii politice.

Libertatea câştigată cu atâtea jertfe, dorinţa atât de mare de „schimbare” în bine nutrită de toţi semenii noştri, reclamă astăzi adevărul şi numai adevărul. Adeziunea la o formaţiune politică nu trebuie să blocheze accesul la realitatea istorică, să conducă, aşa cum s-a întâmplat în vechea „epocă” la contestări reciproce între istorici, la respingerea dialogului şi mai ales a căutărilor pentru progresul ştiinţei istorice. Un criteriu solid de apreciere a scrierilor unui istoric este cel formulat de George Coşbuc: „Adevărul este condiţia sine qua non a istoricului”.

Revenind imediat după evenimentele din decembrie 1989, printr-un joc acoperit de complicaţii şi nedumeriri, chiar din partea „Ministerului Învăţământului” de atunci au fost lansate apeluri pline de confuzii care aveau ca scop demolarea istoriei naţionale, ca obiect de învăţământ şi ca istorie însăşi - promovând tot felul de măsuri agresive împotriva ei.

Astăzi, când analizăm cu alte cântare de judecată evenimentele de atunci, apar de necrezut fantasmagoriile care s-au susţinut despre istorie şi care au condus la desfigurarea locului şi rolului acestei ştiinţe în învăţărmânt. În ianuarie 1990, forurile competente au decis eliminarea istoriei româneşti din învăţământul gimnazial şi liceal, exceptând clasele terminale a VIII-a şi a XII-a. O vijelioasă ofensivă s-a declanşat concomitent şi în alte medii împotriva istoriei naționale, chiar în institute de cercetare, prin care această ştiinţă era prezentată ca o istorie periferică poporului, nesemnificativă. Concomitent a început a se face apologia istoriei europene, fireşte prin sacrificarea locului istoriei româneşti.

În acest context, nu putem şi nici nu avem voie, în faţa adevărului istoric, să nu arătăm că nu sunt puţine problemele în prezentarea cărora până în decembrie 1989 s-au comis efectiv alunecări din cadrul rigurozităţii ştiinţifice. Le ştim cu toţii, cunoaştem şi cauzele, explicaţiile diverselor omisiuni, erori, impuneri şi chiar falsificări voite indicate şi cu atât mai repudiate atunci şi, mai ales acum, când ne-am trezit la lumina arzătoare şi purificatoare a adevărului. În această direcţie avem în vedere, printre alte numeroase situaţii, inclusiv ambiţiile bolnăvicioase ale unora de a intra în istorie acolo unde era şi nu era cazul.

Exemplul rău, poate cel mai rău - deşi aşa ceva se mai practicase şi în trecut, imediat după august 1944, 1-a dat în acest sens, cuplul ceauşist şi lui i-au urmat atâţia alţii dintre participanţii la „făurirea” istoriei mai recente, ajungând fiecare să-şi caute poze sau numele pomenit în cărţile de istorie, în muzeele de istorie etc. şi să obiecteze - fiecare cum putea - atunci când nu figura conform cu propria voinţă şi cu aprecierea subiectivă a istoriei de către fiecare în parte.

Evident că istoria din epoca comunistă avea multe falsuri precum și  aberante impuneri de a intra în istorie dar de la acestea şi până la a comite o mare diversiune post-decembristă, aceea de a „decreta” că toată istoria naţională a fost complet falsificată în trecut, că nimic bun nu s-a realizat pe acest tărâm din 1944 până în 1989, este o distanţă enormă, imposibil de acoperit cu dovezi indubitabile, cu argumente solide, cu afirmaţii responsabile.

Notă - din volumul „Oameni și fapte”, Râmnicu Vâlcea, Editura IntollPress, 2021, p. 371-372.