Învăţăm, încă din primii ani de şcoală, că principalele activităţi ale oamenilor au fost, într-o anumită ordine istorică, mai întâi culesul, apoi vânătoarea, agricultura, meşteşugurile, comerţul şi, mult mai târziu, în societăţile dezvoltate, industriile de tot felul, activităţile bancare, culturale, sociale sau politice. Desigur este dificil, şi neconstructiv, să facem o eşalonare în timp a acestora, mai ales, avându-se în vedere că unele dintre ele se suprapun sau coexistă, şi nici nu are mare importanţă acest fapt. Pentru că, interesantă, din punctul de vedere al prezentului studiu, este desfăşurarea, aproape neîntreruptă în timp, unui fenomen, unic în felul său, cu multiple conexiuni sociale, economice, culturale, psihologice şi comportamentale, în absolut toate fazele de dezvoltare ale unei societăţi umane. Este vorba de război, o permanenţă a istoriei, atât de penetrantă, încât de multe ori însăşi ştiinţa numită istorie îşi fundamentează studiul, aproape obsedant, pe acest fenomen. În timp s-au scris milioane de pagini despre război, de la cele scelerat-elogioase, până la analize pertinente asupra cauzelor şi implicaţilor lui în viaţa societăţilor şi a indivizilor. Dar, şi acest aspect este colateral studiului, care-şi propune doar analiza şi efectele unei determinări specifice războiului, mai puţin cunoscute nespecialiştilor, şi anume, necesitatea conducerii unice.

Într-adevăr, războiul, impune asumarea unei responsabilităţi de tip autocratic, deoarece, în alt context, unul consultativ spre exemplu, deciziile ar putea fi atât de mult întârziate încât devin nu numai inutilizabile ci şi dezastroase, avându-se în vedere dinamica evenimentelor. În consecinţă, în orice formă de război, de la cel dus cu praştii şi pietre, până la cel purtat în spaţiul cosmic, este nevoie de un om învestit cu puterea de a lua decizii responsabile pe baza informaţiilor şi a argumentelor factice. Numai că, aceste decizii, implică vieţile altor oameni, de cele mai multe ori, în afara voinţei sau acceptului lor. Cum a rezolvat societatea această problemă, trebuie să recunoaştem, extrem de dificilă, nu numai în antichitate ci, mai ales, în structurile sociale moderne, cele guvernate de principii democratice, validate de un timp istoric? Se poate observa că soluţionarea problematicii, flagrant antinomice (democraţie-autocraţie), chiar şi în societăţi cu o puternică determinare democratică, se bazează de fapt pe tradiţie, aşa că ne vom referi la aceasta. În timpurile, putem să le numim, preistorice, necesitatea conducătorului unic a fost rezolvată destul de simplu, prin alegerea acestuia de către reprezentanţii comunităţii, fiind aceştia, la rândul lor, cei mai avuţi sau mai puternici (influenţi) dintre membrii ei. Cel ales conducător a fost învestit cu dreptul de a hotărî asupra destinului colectivităţii, în aproape toate situaţiile şi a fost denumit rege (lato senso). Conceptul este însă ceva mai complex, chiar dacă ar fi să se ia în considerare numai explicarea simplă a acestuia. Regele este, în conformitate cu statutul său, primul dintre egali (primus inter pares), deci se poate considera că persoana sa deţine autoritatea delegată a forţelor care au decis asta. Şi, este vorba de componentele puterii sociale, cele economice, politice, culturale, religioase, demografice, etc. Adică cele implicate profund în conducerea destinului unei societăţi umane. Se impune şi asupra termenului în sine, cel de rege, o anumită discuţie, pentru a se putea observa că, deşi dicţionarele îi explică originea ca fiind latină (rex, regis, egal monarh, suveran, om cu puteri depline), cuvinte foarte apropiate fonetic, definesc această titulatură şi în persană, dar şi în indiană, ceea ce ar putea, de altfel firesc, să ducă la ideea unei origini mult mai îndepărtate în timp. Oricum, din considerente pe care astăzi le-am numi de imagine, conducătorul era considerat ca fiind urmaşul mai mult sau mai puţin direct, al unei divinităţi sau măcar al unui erou civilizator, fiindcă poporul trebuia să aibă conştiinţa că regele are şi capacitatea de a oferi supuşilor, protecţia înaintaşilor săi. Poate că, pentru unii dintre noi, acum, această conduită pare o bagatelă, dar să nu uităm cât accent pune Homer pe participarea şi partizanatul divinităţilor în timpul războiului din Troia, dar nici faptul că, şi în zilele noastre, monarhul, indiferent cum se numeşte el, este considerat uns al lui Dumnezeu, şi nimeni nu ia aceasta în derâdere.

Tot ca un privilegiu al celui ales era şi acceptarea de către societate a relaţiilor de tip poligamic, indiferent de normele existente, pentru ca sângele considerat de esenţă divină, să nu se piardă. Efectele, în timp, aveau să se dovedească a fi extrem de complicate, mai ales în cazul întreruperii liniei directe de sânge şi apariţia a tot felul de pretendenţi la tron, inclusiv conflictele de rigoare. Cât despre protocolul care, în timp, s-a instituit pentru a menţine ideea de divin şi misterul persoanei sau despre privilegiile economice ale funcţiei, acestea sunt adaosuri târzii. Să nu uităm că primii regi ai Romei erau doar nişte ţărani, care, după încheierea mandatului, reveneau la coarnele plugului, ca oricare dintre cetăţenii cetăţii, iar regii macedoneni nu aveau dreptul la protocol faţă de cei egali lor (una din cauzele probabile ale morţii lui Alexandru Macedon ar putea fi şi instituirea protocolului persan în relaţia sa cu macedonenii). Să nu uită însă că regii aveau şi o mare responsabilitate faţă de destinul poporului pe care-l conduceau, iar atunci când cei din jurul lor (egalii) considerau că nu poate sau nu şi-a îndeplinit misiunea divină ce i se încredinţase, era pur şi simplu omorât, în urma unei judecăţi destul de simple. Aşadar, asumarea acestei răspunderi însemna, în primul rând o educaţie specială, în care prioritate aveau simţul datoriei şi capacitatea de acceptare a răspunderii în faţa supuşilor. De altfel, educaţia este elementul care defineşte, în istorie, clasa nobiliară şi, deşi acum vedem în unele filme cum un tânăr sărac se îmbracă într-un anumit fel şi ajunge de nerecunoscut între nobili, întrecându-i chiar, putem fi siguri că aceasta nu este decât o naivă ficţiune, exagerat-populistă. În realitate nu era posibil aşa ceva, tocmai din cauza tipului special de educaţie, foarte restrictivă, primită de părţile implicate într-o posibilă intrare în cursa pentru tron, sau chiar numai pentru accederea în preajma acestuia. Tot astfel ne putem explica şi de ce unii suverani puşi în faţa situaţiei de a alege între abdicare şi moarte alegeau, de regulă, spre cinstea lor şi spre nedumerirea noastră, varianta a doua, cea care salva însă dinastia, considerată mult mai importantă decât viaţa unui reprezentant al ei. Şi, ca să rămânem în aceeaşi notă, constatăm că şi în zilele noastre, nu de puţine ori, cei care-şi asumă conducerea supremă, au destine, nu de puţine ori tragice, mai ales dacă impun regimuri dictatoriale.

Nu putem întreba însă, cum era asigurată continuitatea conducerii, având în vedere faptul că regele nu era schimbat la fiecare război, el exercitându-şi atribuţiunile şi pe timp de pace? Se proceda destul de simplu şi în acest caz. Pe timp de pace, grupul din jurul său forma un consiliu cu multiple atribuţiuni, lucru pe care îl vedem şi astăzi sub forma organismelor de conducere ale unei ţări (parlamente, ministere, servicii, consilieri, etc.), iar hotărârile erau luate într-un relativ consens (nu au lipsit niciodată, relaţiile, interesele sau traficul de influenţă). Pe timp de război, deşi regele avea un stat major (cam aceeaşi oameni), cu rol consultativ, îşi asuma răspunderea pentru ordinele date (de aceea se numeau porunci), care erau executate fără discuţii, însă pentru asta, aşa cum am remarcat, îşi asuma riscuri destul de mari. Aici se poate face şi remarca referitoare la titlurile militare ale comandanţilor aflaţi pe diferite trepte ierarhice. Se cunosc unele dintre acestea, de exemplu, centurionul la romani, la greci diadohul, la turci sangeacul, la tătari mârzacul, la cazaci hatmanul. Dar acestea sunt titluri, de regulă, temporare şi reprezintă funcţiile deţinute, la un moment dat, în structurile militare. Deci ele nu sunt grade! Extinderea, în continuare a acestui subiect, este necesară, deoarece stă la baza întregii evoluţii istorice a studiului propus. Pe timpul lui Carol cel Mare (sec. VIII-IX), imensul său imperiu, din motive de administrare, a fost împărţit în mai multe districte, aproximativ egale între ele, cu un anumit grad de autonomie, numite comitate, şi încredinţate spre a fi conduse, unor comiţi (există ipoteza originii acestui cuvânt ca fiind de origine tracică, comates, dar cum nu am suficiente date pentru a emite o opinie, mă rezum la doar la prezentarea acestei ipoteze) persoane delegate direct de împărat, după criterii de fidelitate, calităţi dovedite în luptă sau, pur şi simplu, pe bază de rudenie. La început aceşti conducători cu drept de prim administrator, prim judecător, dar şi comandat militar al forţelor pe care le organizau şi întreţineau din bugetul propriu, se numeau baroni (baro, cel care poate duce greutăţi, lat.). Formula nu era nouă! Egiptul faraonic avea nome, conduse de nomahi, Imperiul Persan avea satrapii conduse de satrapi (cuvânt care astăzi dă sens asupra puterii acestor conducători delegaţi), iar rezultatele acestor măsuri au fost, în timp, foarte asemănătoare. După destrămarea, imperiului, comiţii, precum cei dinaintea lor, s-au autonomizat, au privit teritoriile date în grijă ca pe propriile moşii şi, devenind puternici economic, au avut la dispoziţie mijloace militare pentru a duce o politică de agresiune, sau alianţe, după cum le dictau propriile interese.

Să nu uităm nici că, titlul de împărat, pe care şi l-a arogat Carol cel Mare, era de fapt o moştenire a Romei din perioada republicană, şi, la origine, însemna comandant al armatelor (imperator, cel care comandă, lat.) şi nu avea nici o conotaţie politică. Abia mai târziu, în perioada imperială, a fost asociat cu celelalte titluri ale conducătorului (pontifex maximus, pater patriae, etc.), devenind primul dintre ele. În consecinţă, se poate afirma, că organizarea teritorială a imperiului carolingian era una tipic administrativ-militară şi urmărea optimizarea resurselor umane şi materiale în vederea îndeplinirii sarcinilor de război, însă nici aceasta nu era o premieră în istorie. Toate marile imperii sau regate făcuseră la fel, iar peste timp, nimic nu se va schimba în mod esenţial. Oricum, comiţii, numiţi mai târziu, conţi, aveau de îndeplinit, ca principală sarcină militară, echiparea şi pregătirea, foarte important, cu resurse economice proprii, a unui număr de luptători, cu diferite specializări, pe care, la nevoie, îi punea la dispoziţia comandantului suprem, respectiv, regele sau împăratul. Forţele puse la dispoziţie, în aceste condiţii, de către conte, erau de aproximativ trei sute de luptători cavalerişti, care, însoţiţi de paji, scutieri şi personal specializat întreţinerii armelor, sau a îngrijirii cailor, formau efective uneori de peste două mii de oameni. Desigur, nu toţi aveau sarcina de a intra în luptă! De regulă, dar excepţiile erau foarte multe, cavaleriştii proveneau din familii nobile, dintre acei care nu moşteneau titlul , fiind fraţii mai mici ai primului născut. Erau totuşi oameni cu posibilităţi materiale, familia asigurându-le, prin lege, un venit, funcţie de veniturile feudei şi astfel îşi puteau permite cumpărarea cailor, plata armelor, a armurilor (totul foarte scump, la fel ca şi acum) şi plata scutierilor, însă participarea la lupte putea aduce, ca recompensă din partea regelui, alte titluri nobiliare, evident cu beneficiile, dar şi cu obligaţiile de rigoare. În afară de acest aspect, nu trebuie neglijate nici beneficiile materiale obţinute din jaf sau răscumpărări, deloc neglijabile, ba chiar, de cele mai multe ori, fiind ele principala motivaţie a participării la război.

Legătura dintre suveran şi baroni, unii mult mai bogaţi decât el, şi, mai mereu dispuşi să-şi afirme independenţa, se asigura printr-un jurământ de fidelitate, numit apoi, de vasalitate şi devenit, în timp, foarte complicat, chiar umilitor, a cărui încălcare ducea însă, nu numai la confiscarea averii, ci şi la spargerea armoariilor (blazonul), respectiv dispariţia familiei din cinul nobiliar. Acest blam regal era însoţit şi de afurisenia bisericii, ceea ce era deja foarte grav, deoarece respectivul putea fi omorât de oricine, iar asasinul primea ca răsplată averea celui ucis. Ca să nu mai vorbim, că nu mai erai înmormântat cu slujbă, deci sufletul mergea direct în iad! Cu toate acestea, nu de puţine ori, nobilii trădau, dar cine mai avea timp de amănunte, mai ales dacă ieşeau învingători (se pare, nimic nou!). Însă, teoretic, acest jurământ, absolut individualizat, devenit o chestiune de onoare, consfinţea legătura dintre suveran şi supusul său, iar astăzi, în multe din formele civile de organizare socială, îl întâlnim încă! Nici nu mai trebuie să vorbim de jurământul militar, urmaş direct al celui de vasalitate! Formaţiunea militară comandată de conte, proprietarul de iure şi de facto al acesteia, se va numi, după un timp, regiment (oameni pentru rege), iar comandantul ei, deoarece la paradă, sau la trecerile în revistă, defila în fruntea trupelor sale se va numi colonel (cel care merge în fruntea coloanei) Desigur, contele-colonel era o persoană care deţinea şi alte funcţii, având preocupări majore de tip politic sau administrativ, aşa că, de bunul mers al lucrurilor în regiment se ocupa un înlocuitor al său, tot de rang nobiliar, numit: locotenent colonel (loco tenent, cel care ţine locul; lat.) Regimentul avea, tot după tradiţia armatei romane, un stat major format din luptători în vârstă, care nu mai erau folosiţi direct pe câmpul de luptă, dar a căror experienţă şi cunoştinţe erau fructificate cu precădere la întocmirea planurilor de acţiune (precum actualele state majore). Se numeau maiori (major, vârstnic; lat.). Iar pentru folosirea eficientă a forţelor, dar mai ales pentru necesităţile de comandă, regimentul era împărţit, de regulă, în trei formaţiuni numite companii (aproximativ o sută de luptători, modelul fiind găsit tot în armata romană, centuria) şi comandate de un căpitan (sutaşul, centurionul). Desigur şi el era de origine nobilă şi avea în subordine directă trei locotenenţi (nobili), comandanţii plutoanelor (aproximativ treizeci de luptători). Ei formau, împreună, compania. Comandanţii se numeau generic, ofiţeri (fr, eng, rusă, germ, identic), proveneau, de regulă, din cavalerie şi îşi probau acest statut, indiferent de categoria de trupe comandate (infanterişti, artilerişti, etc.), semnele distinctive ale poziţiei fiind, obligatoriu, calul şi sabia.

De problemele administrative ale unui pluton (fr. peloton) se ocupa un plutonier (de regulă, un om instruit, deoarece trebuia să asigure contactul cu furnizorii), iar de instrucţia directă a soldaţilor se ocupau sergenţii (fr.). Fiecare grupă a plutonului (cam zece luptători) era comandată în luptă de un caporal (fr.), care avea şi el un înlocuitor (firesc pentru o formaţiune care intră în luptă şi poate avea pierderi), respectiv, soldatul fruntaş. Aceştia era grade inferioare, nu aparţineau castelor nobiliare şi erau numiţi în urma afirmării pe câmpul de luptă, prin acte de curaj. Puteau desigur, ca urmare a unor fapte deosebite, să primească, din partea regelui, distincţii pentru bravură, uneori chiar şi titluri nobiliare, de regulă primul, cel de cavaler, sau, mai târziu, la englezi, cel de baronet. Cunoaştem însă şi alte titluri nobiliare şi este instructiv să vedem care legătura lor cu problematica militară. De exemplu, prinţul! El este ori fiul regelui şi atunci se numeşte prinţ moştenitor, ori conducătorul unui principat şi se numeşte principe. Prinţul moştenitor, în virtutea prerogativelor sale, participă la război alături de rege sau este, uneori, comandantul unor forţe de sine stătătoare şi are, obligatoriu, pregătire militară, deoarece, într-un viitor predictibil, el va moşteni coroana regală. Nici în prezent lucrurile nu s-au schimbat şi este suficient să privim la pregătirea prinţilor din familia domnitoare britanică, pentru a ne edifica asupra subiectului.

Principele, conducătorul unui principat (formaţiune administrativ-teritorială, având prerogative asemănătoare unui regat, mai puţin autonomia) este casă domnitoare dinastică, iar autoritatea sa se raportează direct la o casă imperială. Implicaţiile militare ale principelui (ex. principii casei de Savoia) se referă, de regulă, la purtarea unor războaie în numele şi folosul casei imperiale. De altfel, numai casele imperiale pot acorda titlul de principe, şi acesta este înnoit la trei generaţii, în caz contrar pierzându-se (acest deziderat nu este aplicabil în cazul conţilor sau a ducilor). arhiducele sau marele duce sunt titluri apărute mai mult ca o expresie a orgoliilor. Spre exemplu, în ţaratul rus, marele duce, de regulă, fratele ţarului (împărat), avea domenii mult mai mari decât unele regate europene, aşa că i-a fost creat un titlu special. Cam aceeaşi situaţie este reprezentată şi de titlul de mare ducat, deşi, în prezent, cei cincisprezece militari ai Marelui Ducat de Luxemburg, sau forţele militare ale Principatului de Monaco, nu aduc deloc a super armată, dar reprezintă expresia politică a unei flexibilităţi inteligente de adaptare la condiţiile istorice. Această prezentare are cu caracter foarte general, fiind specifică mai întâi, în Europa centrală, dar mai târziu, mai ales după primul război mondial, aceste structuri militare şi denumirile gradelor, au fost adoptate chiar şi în armatele din orientul îndepărtat, căpătând astfel o recunoaştere mondială.

Dar cum au apărut generalii, amiralii, mareşalii sau comandorii!? Dar seneşalul sau generalisimul? În urma alianţelor, sau a cuceririlor, au apărut alte formaţiuni administrative, mai mari şi, evident, mai puternice decât comitatele. Au fost numite ducate, entităţi teritoriale cu drept de emisiune monetară (aveau şi unele comitate, dar cu titlu de excepţie) şi cu efective militare întrunite mult mai mari decât regimentul (ducatele încorporau mai multe comitate). În asemenea situaţie, ducele (lat. Dux-ducis, conducător) se va numi general (tot din tradiţia romană, echivalentul unui comandant de legiune). Însă mai este o variantă! Dacă regele ducea o acţiune armată cu forţe mai mari de un regiment, el se numea, numai pe timpul operaţiunilor, general, sau delega un nobil de rang înalt pentru această misiune, mai ales cu scopul de a coordona eforturile şi a tempera tendinţele de insubordonare, destul de frecvente, printre orgolioşii nobili. Să nu uităm episodul Nicopole, unde din lipsa unei comenzi unice, ferme şi responsabile, istoria şi-a modificat, destul de brutal, cursul. Numirea ca general, iniţial, era una temporară, însă răspunderea pentru rezultate îi revine, în totalitate, celui numit. De multe ori însă, regele, denumit de altfel şi cap al armatei, devenea general, în cazul în care conducea personal războiul. Este motivul pentru care şi în prezent, regele îşi păstrează atributul, cel mai valoros desigur, de comandant suprem şi are, obligatoriu, pregătire militară, iar ţinuta sa de ceremonie este uniforma, cu însemnele uneia din armele tradiţionale. Şi tot aici găsim şi motivaţia faptului că, în ţările unde conducerea este asigurată de un preşedinte ales prin vot popular, acesta este, de asemenea, comandant suprem şi şeful unui organism numit de regulă, de apărare a ţării, din care fac parte aproape toţi miniştrii, şefii serviciilor secrete, dar şi comandanţii militari ai categoriilor de arme (trupe terestre, aviaţie, marină etc).

Mareşalul, denumire preluată de la funcţia şefului casei militare a palatului regal (iniţial responsabilul cu grajdurile, funcţie deosebit de importantă), a apărut ca necesitate, atunci când în componenţa armatelor erau mai mulţi generali (armate mixte, apoi multinaţionale). Ceva mai târziu, când titlul a devenit de sine stătător, a fost introdusă pentru acordarea acestuia, condiţia de participare la cel puţin două războaie. Desigur nu au lipsit abuzurile sau mistificările, precum în cazul regelui Carol al - II - lea al României. Amiralul, grad corespondent celui de general, este specific marinei militare. Denumirea provine din limba arabă unde însemna comandant al mărilor, dar nu era grad militar ci funcţie. Primul grad de amiral este consemnat ca fiind cel acordat de Otto al III-lea în secolul al X-lea unui comandant din marină. Apoi gradul s-a diversificat, la fel precum cel de general, adaptându-se mărimii forţelor din subordine (mare amiral, vice amiral, contra amiral, etc.). La rândul lor, primii comandori (grad echivalent cu acela de colonel), au fost denumiţi astfel, comandanţii din marină, deoarece trupele lor nu erau niciodată dispuse în coloană (este vorba desigur şi de orgolii). Prin urmare, s-a adoptat denumirea de Comandor, adică, acel care comandă. Locţiitorii lor s-au numit, la rândul lor, căpitan-comandor (echivalentul locotenent-colonelului) şi locotenent-comandor (echivalentul maiorului). Gradele de ofiţer inferior, cele de căpitan şi locotenent, au rămas aceleaşi, însă subofiţerii, deoarece nu se mai ocupau de problematica unui pluton ci de întreţinerea tehnicii specifice, au fost numiţi, de regulă, maiştri militari, având diferite categorii de clasificare. Apoi, aceste grade, din motive de similaritate, au fost adoptate şi în aviaţie. Seneşalul, nu este grad militar, deşi are asemenea rezonanţe şi chiar unele conotaţii specifice. El este, în Franţa (moştenire rămasă din Sfântul Imperiu Romano-german), şeful nobilimii, uneori putând fi mai mulţi, pe diferite regiuni şi sunt funcţii eligibile, dar numai în cercul bine definit al castei. În prezent această denumire mai este folosită şi în unele ordine care mai păstrează organizări de tip militar (ex. Ordinul Cavalerilor de Malta), sau în unele structuri juridice, cu înţeles de şef, dar nu are privilegiul de grad militar recunoscut de stat.

Generalisimul este un grad militar de cea mai înaltă poziţie, superior celor de feldmareşal sau mare amiral. De-a lungul istoriei gradul a fost acordat multor comandanţi miliari care au condus mari armate sau fronturi de armate şi care s-au aflat sub comandă directă şi exclusivă a monarhului (sunt şi destule excepţii). În prezent se foloseşte această denumire şi pentru ofiţerii superiori care au dat o lovitură de stat militară şi au cucerit puterea politică, sau care, din diferite motive, au instaurat o dictatură militară. Astfel, unii dictatori şi-au auto acordat titlul de generalisim. Este vorba, printre alţii, de Franco, şeful statului spaniol (Generalisimo de los Ejercitos Espanioles), Chiang Kai-Shek ( anterior general special cu cinci stele) sau Iosif Vissarionovici Stalin care a devenit generalisim, deşi avea şi gradul de mareşal, pe 27 iulie 1945, fiind singurul generalisim sovietic. Se luase în considerare conducerea celor două războaie mondiale, dar şi faptul că avea în subordine mulţi mareşali şi amirali, deşi practic, Stalin nu a condus personal nici o luptă, în afară de cele politice. Mde, când eşti dictator...

Mihai Batog Bujeniţă – Prezentare de autor

Pilot militar pe avioane de vânătoare supersonice
Născut la 25.10.1945; Aldeşti, jud. Galaţi
Studii: Academia de Aviaţie şi Academia de Înalte Studii Militare
Director al revistei „Booklook" , Iaşi
Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Membru al Uniunii Epigramiştilor din România
Preşedintele cenaclului Academia Liberă „PĂSTOREL", Iaşi
Redactor coordonator la revista de cultură „Cronica" din Iaşi
Redactor la revista „Intercultural" din Sibiu
Redactor la revista „Rapsodia" din Sibiu

Cărţi publicate:
1 – Bine că ai râs ieri: poezie umoristică; 2002 ed. Ars Longa. DEBUT.
2 – Să râdem de oameni ca noi; proză scurtă; 2003 ed. Ars Longa
3 - Halimaua; roman; 2004 ed. Timpul
4 – Tusea măgărească; roman; 2005 ed. Ars Longa
5 – Viţelul privit de departe; roman; 2005 Ars Longa
6 – Feriţi linia – trec proşti fără oprire!: proză scurtă; 2006 ed. Ars Longa
7 - Alba-neagra; roman; 2007 Ars Longa
8 - Ospăţ cu rădăcini de mit; roman; 2007 Ars Longa
9 - Miracolele de la Glodeni; roman; 2008 Ars Longa
10 - Calendele măgarilor; proză scurtă; Ars Longa 2008
11 - La pas prin Mările Sudului; roman; ed. Cronica 2009
12 - Ping-pong cu mingea de cârpă; proză scurtă ed. Ars Longa 2010
13 - Aviatori Ieşeni; documentar, împreună cu comandor Costache Iordache; Ars Longa 2007

Volume aflate în lucru:
Cântece de shomerie
Bântuind prin Paradis
Diamantele de cretă

Studii şi comunicări:
- Istoricul titlurilor nobiliare şi al gradelor militare;
- Comunicarea, formă fundamentală de manifestare a viului;
- Basmul, doar poveste de adormit copiii?
- Cu umor despre umor şi râs;
- Infrasunetele între legendă şi cercetare – colaborare cu conf. univ. dr. Cornelia Rusu (Revista de Medicină Militară).

Premii şi distincţii:
2002 - Premiu pentru epigramă şi text umoristic la Festivalul Internaţional de Umor „Constantin Tănase", Vaslui;
2004 - Premiul întâi pentru text şi epigramă la Festivalul Naţional de Satiră şi Umor „Umor la gura Humorului";
2004 - Marele premiu, pentru roman umoristic la Festivalul Internaţional de Umor „Constantin Tănase", Vaslui;
2004 - Premiul întâi pentru cea mai bună carte de umor la Festivalul naţional de Umor „Ion Cănăvoiu", TG.JIU ;
2006 - Premiul doi pentru epigramă şi text umoristic la Festivalul Naţional de Umor „Umor la gura Humorului";
2006 - Premiul trei pentru carte de umor la Festivalul Internaţional de Umor „Constantin Tănase";
2006 - Premiul Fundaţiei „Europa", Iaşi;
2007 - Menţiune la Concursul naţional de Epigramă „Elis Râpeanu";
2007 - Menţiune pentru „Feriţi linia..." la Festivalul Naţional „Mărul de Aur";
2007 - Premiul „Ion Budai Deleanu" la Festivalul Naţional „Liviu Oros";
2007 - Premiul întâi pentru cea mai bună epigramă la tema Justiţia Română, Concursul „Ridendo", Timişoara
2007 - Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Iaşi pentru volumul „Feriţi linia, trec proşti fără oprire!";
2008 - Premiul întâi pentru proză la Concursul „Lama de ras", Dorohoi;
2008 - Premiul pentru cea mai bună revistă de umor, acordat de Uniunea Epigramiştilor din România pentru revista Booklook;
2009 - Premiul întâi pentru proză la Concursul „Podul minciunilor", Sibiu;
2010- Premiul întâi pentru volumul „Ping-Pong cu mingea de cârpă" la „Festivalul Alb-Umor", Alba Iulia;
2010 – Premiul întâi pentru proză scurtă la Concursul „Nopţile Humorului", Gura Humorului;
2010 - Premiul întâi pentru romanul „La pas prin mările sudului", la Festivalul „Constantin Tănase", Vaslui;
2010 – Premiul al II-lea pentru volumul de proză scurtă cu volumul volumul „Ping-Pong cu mingea de cârpă" la Concursul de umor „Mila 21", Galaţi.