Zona Asia de Sud-Est: tendințe în sfera militară

Oceanul Pacific este cel mai mare ocean şi probabil cel mai important din punct de vedere strategic, al securităţii liniilor de transport maritim, al comerţului global (aproape jumătate din comerţul mondial se realizează aici), dar şi al riscurilor de confruntare violentă între state, piraterie, pescuit ilegal, poluare şi a fenomenelor climatice extreme.

Din punct de vedere al securităţii, un factor important, cu implicaţii geopolitice, îl constituie intensa cursă a înarmărilor manifestată în aproape toate statele din Asia de Sud-Est și Indo-Pacific. Analizând datele statistice din domeniul militar se evidențiază tendinţa de modernizare a sistemelor de armamente aflate în dotare, urmată de achiziţii ale unora noi. Aceste tendinţe sunt întărite de faptul că în Asia cheltuielile militare au crescut cu 9% în perioada 2013-2016, de la 326 miliarde dolari la 356 miliarde dolari, tendinţă ce se menţine în continuare.

Coreea de Nord, considerată a fi cel mai periculos stat din zona Pacificului şi-a dublat cheltuielile militare, a continuat testele nucleare combinate cu lansări de rachete cu rază mare de acţiune şi cu experimentarea de lansatoare de rachete de pe platforme mobile. Negocierile la nivel înalt dintre liderul nord coreean, Kim Jong-un şi cel american, Donald Trump, nu au dus la niciun rezultat concret în ceea ce priveşte dezarmarea nucleară a Coreei de Nord.

China şi-a mărit cheltuielile militare cu 26%, a iniţiat un program agresiv de construire de insule artificiale în Marea Chinei de Sud, pe care a amplasat radare, sisteme de rachete, piste de aviaţie. Aceste insule reprezintă o suprafaţă ce depășește 1200 de hectare (comparativ, pista de aterizare/decolare a unui portavion american de 1000 tone este de aproximativ 3 hectare). În anul 2016 Curtea Internaţională de Justiţie a hotărât că aceste insule sunt construite ilegal. Hotărârea nu a fost luată în seamă de către autorităţile chineze.

Chiar dacă această postură agresivă a Chinei nu ameninţă direct forţa navală dislocată în zonă de S.U.A. şi nici nu modifică semnificativ echilibrul de forţe din zonă, reprezintă totuşi un factor de prestigiu pentru Beijing, dar şi de iritare şi descurajare în relaţiile sale cu ţările mai mici din regiune. Atacurile cibernetice executate de China deja par să fie de notorietate şi acestea vor continua pe o scară tot mai mare. Strategia adoptată de liderii chinezi A2/AD (anti-acces/zonă de interdicţie) conferă o agresivitate sporită sistemului defensiv şi creează o bază puternică pentru folosirea ofensivă a puterii militare a Chinei. Aceasta reprezintă şi o schimbare majoră de abordare politică a intereselor naţionale prin trecerea de la „dezvoltare paşnică” la „apărare activă”.

Între China şi S.U.A. au apărut o seamă de puncte de fricţiune: insulele artificiale, libertatea de navigaţie, atacurile cibernetice, echilibrarea balanţei comerciale, ce au degenera într-un „război rece asiatic”. Dacă evenimentele nu vor fi gestionate cu atenţie şi clarviziune de liderii celor două puteri evoluţiile pot deveni dramatice.

Coreea de Sud şi-a sporit bugetul militar cu 6%. Investiţiile sale cele mai importante merg către realizarea și achiziționarea de tehnologii noi. Coreea de Sud rămâne în continuare dependentă de S.U.A. în privinţa apărării anti-aeriene.

Australia şi-a sporit cheltuielile militare cu 7%, cele mai importante investiţi fiind dirijate către achiziţionarea de avioane de luptă, nave, inclusiv modernizarea flotei sale de submarine clasice.

Analizând tendinţa de creştere a bugetelor militare în marea majoritate a ţărilor din Zona Indo-Pacific, dar şi acţiunile politice şi militare de consolidare a alianţelor se poate trage o concluzie clară, anume prezenţa unor ameninţări cu potenţial destabilizator major pentru întreaga regiune.

Japonia, actor geopolitic în Asia de Sud-Est

Premierul Abe a atras de multe ori atenţia asupra pericolului reprezentat pentru întreaga regiune de apropierea dintre Rusia și China. De asemeni, a încercat să deturneze această tendință adoptând o politică proactivă faţă de Rusia, inclusiv prin încercarea de a cultiva prietenia preşedintelui acesteia, Vladimir Putin. Este adevărat că în cele două mandate ale sale nu a reuşit să îmbunătăţească relaţiile ruso-japoneze atât cât ar fi dorit şi nici să realizeze obiectivul politic major al Japoniei, anume reintegrarea Insulelor Kurile. Motive au fost multe, interne (acceptarea de către liderii japonezi a poziţiei de dependenţă politică şi strategică faţă de Washington), cât şi externe, în principal opoziţia S.U.A. faţă de astfel de iniţiative. În schimb, succesul incontestabil al premierului nipon a fost acela că a reuşit să apropie Japonia de alte ţări eurasiatice. Ideea ca Japonia să devină ţara care să lege toţi actorii statali din zona Asia-Pacific prin cooperare nu a rămas fără urmări.

Dovada ataşamentului premierului Abe de acestă strategie zonală este aceea că imediat ce a luat în primire cel de al doilea mandat de prim ministru, a propus un nou concept de securitate intitulat „Diamantul democratic de securitate al Asiei” în care prezenta Japonia ca principalul stat din regiune capabil să lege S.U.A., Australia şi India într-o alianţă a ţărilor democratice capabilă să asigure o putere navală redutabilă în Zona Indo-Pacific. Se pare că liderii americani au înţeles realismul acestei iniţiative, fapt pentru care principiile şi obiectivele sale se regăsesc în strategia S.U.A. pentru Asia de Sud-Est.

Japonia, mai cu seamă în perioada Abe, a lansat multe alte iniţiative de cooperare, toate menite să consolideze cercul democraţiilor asiatice cu scopul de a prospera economic și de a se întări militar astfel încât să poată contracara orice ameninţare. Tokio a oferit Indiei un „parteneriat strategic global” în baza căruia cele două ţări urmau să-şi extindă cooperarea bilaterală bazată pe valori comune precum libertatea, democraţia, respectarea drepturilor omului, dar şi pe interesele strategice comune.

O altă inițiativă a fost „Arcul Libertăţii şi Prosperităţii” prin care diplomaţia niponă propunea realizarea unei largi alianţe economico-strategice la care să participe ţările din zona rimland-ului continentului Eurasiatic. Japonia şi India deveneau pivotul în jurul căruia urma să se cristalizeze o astfel de construcţie geopolitică. Continuarea firească putea fi realizarea „Asiei Mari” care să acopere spaţiul adiacent celor două oceane, Indian şi Pacific şi care să includă S.U.A. şi Australia.

Din aceste iniţiative se vede intenţia Japoniei de a-şi transforma avantajul economic în avantaj politic, a limita cât mai mult expansiunea Chinei în Zona Asia-Pacific şi de a evita situaţia în care ar fi nevoită să lupte pe două fronturi în eventualitatea unui conflict militar regional sau global. Nu putem trece cu vederea nici iniţiativa „Un Pământ Prietenos 50” (Cool Earth 50) prin care Japonia atrage atenţia lumii asupra pericolului încălzirii globale şi propune reducerea emisiei de noxe cu 50% până în anul 2050.

Cadrul legislativ și securitatea Japoniei

Conform Constituţiei, forţele militare ale Japoniei sunt de apărare, dar în ultima perioadă s-a putut observa intenția guvernului de a interpreta mai larg prevederile legale şi chiar de a elimina Articolul 9 din Constituţie. Pentru eliminarea Articolului 9 se poartă ample dezbateri şi atât opoziţia politică cât şi cea populară sunt foarte puternice. Pe de altă parte nu pot fi ignotate ameninţările la adresa securităţii ţării și presiunea SUA de a transforma Japonia într-un aliat puternic.

Interesant este de urmărit modul în care se nuanţează limbajul diplomatic al liderilor niponi atunci când descriu adversarii, plecând de la unul dur, atunci când este vorba de Coreea de Nord, la unul amabil, chiar curtenitor, atunci când este vorba de Rusia. Înțelegerea detaliilor limbajului utilizat pentru a descrie rivalii Japoniei oferă o perspectivă asupra percepției amenințărilor la adresa Japoniei, a obiectivelor politicii externe și de securitate ale liderilor de la Tokio. Cel mai recent Program Național de Apărare (2018) a folosit cel mai ascuțit limbaj de până acum pentru a descrie Coreea de Nord, catalogând-o drept „o amenințare gravă și iminentă la adresa securității Japoniei” (în comparație cu „factorul destabilizator pentru securitatea regională” în 2010). În privinţa Chinei a folosit un limbaj ferm, mai moderat decât cel al Washingtonului şi uneori indirect. Astfel, a definit-o ca fiind o „preocupare puternică în materie de securitate pentru regiune, dar și pentru Japonia și comunitatea internațională”. Cât despre Rusia se face doar menţiunea că aceasta merită „o atenție deosebită”. Activităţile militare executate de militarii ruşi au fost caracterizate ca fiind „active” și „din ce în ce mai solide”.

Bugetul militar

Conducerea militară a Japoniei a solicitat pentru anul 2020 un buget de 50,3 miliarde dolari, ceea ce înseamnă că acest an este al optulea an consecutiv în care resursele financiare ale Forţelor de Autoapărare ale Japoniei cresc. Chiar şi în aceste condiţii, alocarea bugetară pentru apărare reprezintă doar 1% din PIB.

Priorităţile de achiziţii şi investiţii sunt:
a) Înzestrarea armatei: cumpărarea unei prime tranșe de 6 avioane invizibile F-35B; reconfigurarea unui distrugător din cele două distrugătoare aflate în dotarea Forţelor Navale de Autoapărare astfel încât să poată avea la bord avioane F-35B; creşterea interoperabilităţii cu forţele militare americane; sporirea mijloacelor de interdicţia în spaţiul aerian şi maritim propriu.
b) Industria militară naţională

După sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, în timpul ocupaţiei militare americane, a avut loc un proces amplu de demilitarizare a ţării şi instituţiilor sale. Această situaţie a durat până în anul 1952 când a fost semnat „Tratatul de securitate” între S.U.A. şi Japonia. Acest tratat, cunoscut sub denumirea „Doctrina Yoshida”, prevedea prezenţa trupelor americane pe teritoriul Japoniei şi permitea guvernului nipon să înceapă procesul de relansare economică a ţării. În anul 1954 acest tratat a fost extins sub forma „Acordului de Asistenţă Mutuală de Securitate”, prin care Tokio primea permisiunea de a importa tehnologie militară din SUA.

Conducătorii japonezi s-au folosit cu abilitate de caracterul general al Acordului şi au acţionat pentru a convinge patronii marilor companii industriale nipone să investească în cercetarea tehnologiilor militare. Primii care au reacţionat pozitiv la această iniţiativă politică au fost constructorii de nave. În scurt timp, şantierele navale au reuşi să construiască marea majoritate a echipamentelor navale cu dublă utilitate, civilă şi militară. Au urmat apoi industria electronică şi cea constructoare de aeronave.

Între anii 1951–1984 companiile nipone au semnat peste 40.000 de contracte cu parteneri externi, în valoare de 17 miliarde dolari, ceea ce a reprezentat un adevărat aflux de tehnologie modernă asimilată în producţia companiilor japoneze.

Procesul de modernizare a industriei militare nu a fost unul lin. Au fost momente în care guvernul, sub presiunea pacifiștilor, a interzis companiilor să facă export militar. În timpul Războiului din Vietnam a fost interzis exportul de armament în ţările comuniste şi cele aflate sub embargou ONU; în 1976, prin lege s-a limitat bugetul militar la 1% din PIB. Chiar şi aşa, industriile de apărare nipone (mai ales companiile mari) au reuşit să-şi menţină nivelul de producţie prin participarea la unele programe militare derulate de companii americane. Astfel, avionul de vânătoare F-2, existent în prezent în dotarea Forţelor Aeriene de Autoapărare, a fost realizat în cooperare cu firma americană Lockheed şi este o variantă a avionului multirol american F-16 echipat cu tehnologie produsă de companiile japoneze.

Recent, Compania Mitsubishi a fost desemnată ca prim contractor pentru construirea unui avion de vânătoare ce va îngloba tehnologii de ultimă generaţie (stealth, radare, sisteme de integrare a misiunilor, etc.). Se estimează că până în anul 2035 noul model de avion va înlocui cele 90 de avioane de vânătoare F-2 aflate în înzestrarea aviației nipone.

Iniţial, guvernul japonez a decis oprirea producţiei avioanelor F-2 atunci când s-a hotărât achiziţionarea din SUA a 147 de avioane F-35 (42 avioane din cele 147 vor fi varianta F-35B, cu decolare şi aterizare verticală ce vor acţiona de la bordul celor două distrugătore).

Prin alegerea companiei Mitsubishi pentru a realiza noul avion de luptă, practic guvernul i-a acordat un sprijinit important pentru menţinerea nivelului de competenţă (compania Mitsubishi se situează în prezent pe locul 21 între primele 100 cele mai bune companii cu producţie militară din lume).

O altă realizare majoră a industriei japoneze în domeniul construcţiei de avioane este intro-ducerea în dotarea Forţelor Aeriene de Autoapărare, după doi ani de testări, a avionului de culegere de informaţii şi război electronic RC-2.

Sistemele încorporate sunt de cel mai înalt nivel tehnologic (antene pentru detectarea comunicaţiilor ad-versarului, sisteme de culegere şi clasificare a informaţiilor culese, navigaţie satelitară, etc.). Eforturi se fac şi pentru realizarea unui avion cu tehnologie modernă de bruiaj. Bugetarea pentru acest program a fost deja aprobată pentru anul financiar 2021 (144,9 milioane dolari). De asemeni, Japonia intenţionează să realizeze o reţea de şapte sateliţi prin care să se obțină localizarea continuă a forţelor sale de autoapărare. Acest sistem va asigura continuu date de navigaţie fără a depinde de sateliţii G.P.S.

Japonia a anunţat intenţia sa de a sprijini cercetarea ştiinţifică pentru proiectarea şi realizarea de rachete hipersonice. În principiu, se are în vedere realizarea a două tipuri de rachete hipersonice: de croazieră (Hipersonic Cruise Missile - HCM) pentru distanţe mari, propulsată de un motor cu combustie supersonică; proiectil de mare viteză (Hyper Velocity Gliding Projectil – HVGP) lansate de către o rachetă cu combustibil solid (separarea capului de luptă de rachetă se realizează la mare înălţime).

În ceea ce privește efectivele militare, în pofida iniţiativelor politice limitative, efectivele au crescut continuu (de la 165.000 în anul 1954 la 235.000 în 1972). În prezent, acest proces este îngreunat de problemele demografice severe cu care se confruntă Japonia şi a lipsei de apetit a populaţiei pentru cariera militară.

Astăzi forţele armate ale Japoniei sunt considerate a fi la unul dintre cele mai înalte nivele tehnologice din lume, dar din punct de vedere strategic acestea formează doar o componentă a sistemului militar american desfăşurat în Asia de Sud-Est.

  1. c) Exerciţii militare naționale sau împreună cu partenerii

„Keen Sword 21” a fost un exerciţiu cu trupe ce s-a desfăşurat pe teritoriul Japoniei şi în jurul acesteia, la care au participat 9.000 militari americani aparţinând tutu-ror categoriilor de forţe (Forţe Te-restre, Infanterie Marină, Aviaţie şi Marină) şi 37.000 militari japonezi din cadrul Forţelor de Autoapărare. Pe durata exerciţiului (11 zile) au fost executate următoarele operaţiuni: debarcare de trupe; aeriene; navale; logistice; de apărare anti-aeriană; securitate cibernetică și altele.

Obiectivul principal al exerciţiului a fost acele de a asigura un cadru complex pentru a testa forţele şi mijloacele necesare pentru a sprijini apărarea Japoniei, de a răspunde oportun şi eficient la situaţii de criză şi de urgenţă ce ar putea apare în Zona Indo-Pacific.

„MALABAR 2020” este un exerciţiu naval anual la care participă SUA şi principalii săi aliaţi. Anul acesta exerciţiul s-a desfăşurat în două etape: prima etapă (03-06.11.2020) a avut loc în Golful Bengal; a doua etapă (17-20.11.2020) s-a desfăşurat în Marea Arabiei. La acest exerciţiu au participat forţe navale din SUA, Japonia, India şi pentru prima dată a fost invitată şi Australia, care a participat în etapa a doua. Amploarea exerciţiului a fost mult mai mare decât în anii precedenţi şi cei vizaţi, deși nenominalizați, au fost China şi Iran.

Bibliografie
- Robert D. Kaplan, The Revenge of Geography, Ed. Random House, 2012;
- Henry Kissinger, A World Restored, Ed. Penguin Press, carte electronică;
- Henry Kissinger, World Order, Ed. Penguin Press, 2014;
- John Garafano şi Andrea J. Dew, Deep Currents and Rising Tides, Ed. Georgetown University Press, 2013;
- Kazuta Suzuki, Japan view of the North Corean Threat, Asia Times, 05.06.2018;
- Grant Newsham, China, Japan island dispute in new sharper focus, Asia Times, 03.08.2020;
- Joshua Walker și Hidetashi Azuma, Shinzo Abe's Unfinished Deal with Russia, The National Interest, 11.08.2020;
- Mike Yeo, Japan names contractor to build its future fighter jet, Defense Newa, 31.10.2020;
- Mike Yeo, Japan is bolstering its electronic warware capabilities, Defense News, 05.10.2020;
- John Bolton, The Room where it Happened, carte electronică.