Triada amenințărilor la adresa Japoniei

Din punct de vedere geografic, Japonia se află într-o zonă în care interesele geopolitice ale celor trei mari puteri globale se intersectează: Rusia, China şi SUA. Raportul de forţe, deocamdată este echilibrat. Rusia şi China, la care se mai adaugă şi Coreea de Nord, deşi cu intensităţi diferite, sunt ostile Japoniei; SUA, la care se adaugă India, Australia și Coreea de Sud sunt aliate. Tendinţele geopolitice actuale sunt conturate, dar nu există nicio certitudine că evoluţia lor va păstra coordonatele actuale. Astfel, putem menţiona ca tendinţe principale: a) apropierea politică, economică şi militară a Rusiei de China; b) caracterul fluctuant al politicii Washingtonului faţă de Asia de Sud-Est (administraţia Biden pare să schimbe acest curs şi să încerce să facă iar „America puternică”); c) China poate deveni o superputere economică dominantă în Zona Asia-Pacific şi o putere militară capabilă să descurajeje pe oricine ar dori o confruntare directă cu aceasta; d) continentul american nu mai este imun la un atac cu rachete nucleare (supersonice sau hipersonice) din partea adversarilor săi.

Ameninţările la adresa securi-tăţii Japoniei sunt multiple şi fiecare dintre acestea ar putea face obiectul unei abordări ample, dar în această lucrare mă voi axa pe prezentarea pericolelor evidente şi a principa-lelor surse ale acestora. China este sursa celor mai severe ameninţări la adresa Japoniei fiind şi principalul său competitor politic, economic şi militar în Zona Asia-Pacific. Obiectivul geopolitic al Chinei este acela de a deveni o putere globală. Primul pas în realizarea acestui obiectiv este extinderea controlului politic, economic şi militar asupra spaţiului indo-pacific, ceea ce presupune eliminarea SUA din zonă şi dezmembrarea reţelei sale de alianţe strategice.

Japonia, ca aliat strategic al Washingtonului, dependentă politic şi securitar de acesta, cu o poziţie geo-grafică strategică și cu un potenţial economic și tehnico-științific uriaş, este chiar pilonul principal al politicii S.U.A. pentru Asia de Sud-Est. În aceste condiţii nu este de mirare că Japonia este percepută de liderii de la Beijing ca un adversar ce trebuie anihilat.

Sunt multe domenii în care se manifestă acţiunile ostile ale Chinei, pornind de la extinderea excesivă a zonei de control aerian în spaţiul de responsabilitate al Japoniei, până la revendicări teritoriale. China intenționează să-şi extindă controlul administrativ asupra insulelor Senkaku ce sunt situate în Marea Chinei de Est şi care aparţin Japoniei. Acţiunile provocatoare ale Beijingului au început cu opt ani în urmă. Forma de bază a agresiunii chinezești este aceea de a trimite în zona insulelor Senkaku sute de nave pescăreşti însoţite de nave de protecţie (un fel de miliţii formate tot din nave pescăreşti dar înarmate).

În afară de interesul economic presupus de pescuitul în această zonă, China revendică Insulele Senkaku şi pentru a-şi justifica prezenţa militară în zonă. Chiar dacă va reuşi să forţeze Japonia să accepte o situaţia de compromis, conflictul tot nu va fi încheiat întrucât atenţia Beijingului se va îndrepta spre controlul lanţului insular Ryukyu care include şi insula Okinawa.

În faţa „invaziei” navelor pescăreşti chinezeşti, Garda de Coastă japoneză este practic neputincioasă. Aceasta este subfinanţată, iar navele din dotare sunt puţine şi slab încadrate cu personal. Pe lângă toate acestea, legislaţia japoneză este restrictivă în ceea ce priveşte executarea unor acţiuni militare în forţă, inclusiv pentru stoparea accesului pescarilor chinezi în apele teritoriale japoneze. Va veni o vreme în care Tokio va fi forţat să ia o decizie dificilă fiind nevoit să aleagă între folosirea forţei și cedarea controlului asupra insulelor Senkaku.

Deocamdată răspunsul guvernului japonez la presiunile Chinei au fost de natură diplomatică şi economică: anularea vizitei pe care Shinzo Abe, premierul Japoniei, urma să o facă în China; alocarea unei sume de 2 miliarde dolari pentru finanțarea relocării companiilor japoneze ce activează în China; condamnarea măsurilor represive întreprinse de guvernul chinez în Hong Kong.

Coreea de Nord lansează ameninţări la adresa Japoniei care sunt foarte directe şi transparente: pericolul unui atac nuclear; decuplarea SUA de Japonia; exod de masa a nord-coreenilor în Japonia.

Pericolul unui atac nuclear asupra Japoniei este un adevărat coşmar atât pentru politicienii de la Tokio cât şi pentru populaţie în ansamblul său. Amintirea atacului executat de S.U.A. în cel de Al Doilea Război Mondial asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki, cuplată cu mai recentele incidente la centralele nucleare proprii provocate de cutremurul subacvatic care a generat un tsunami în anul 2004, contribuie la sporirea anxietăţii faţă de această ameninţare.

Liderii nord-coreeni nu au făcut niciun secret din faptul că programul nuclear este menit să descurajeze un atac inamic asupra ţării şi este îndreptat asupra obiectivelor americane din Coreea de Sud şi Japonia. Pericolul este sporit de faptul că majoritatea testelor cu rachete balistice cu rază mică de acţiune sunt îndreptate spre Japonia sau chiar pe deasupra Japoniei, cum s-a întâmplat în august 1998. Riscul ca o rachetă să poată lovi, fie chiar din greşeală, un oraş nipon este enorm. Natura gravă a acestei ameninţări a stat la baza motivării solicitărilor guvernului către Dietă de a aproba: sumele necesare pentru achiziţionarea unor sisteme moderne de apărare antiaeriană și începerea unor programe pentru sateliți militari; modificarea Constituţiei şi reînnoirea alianţei cu SUA care urmează să expire în martie 2021.

Pericolul unui exod în masă a nord-coreenilor poate apare în condiţiile în care ar izbucni un război între SUA, Coreea de Sud, Japonia (împreună sau separat) şi Coreea de Nord. Într-o asemenea situaţie nord-coreenii pot fugi în China, Coreea de Sud sau, pe mare, în Japonia. Ţinând seama de cât de bine sunt apărate graniţele terestre cu China şi Coreea de Sud, Japonia rămâne cea mai probabilă destinaţie pentru refugiați. Complexitatea problemelor economice, sociale, de securitate, care pot fi generate de afluxul unei mase mari de oameni face ca imigraţia să fie o amenințare pentru Japonia.

Deşi între Tokio şi Seul sunt multe conflicte, unele istorice, SUA a reuşit să le aducă împreună pentru a contracara inamicii comuni: Coreea de Nord şi China. A fost semnat şi un acord de colaborare bilaterală (1965) care presupune și realizarea unui schimb de informaţii pe domenii comune de interes. Cele două state au convenit inclusiv să disponibilizeze un fond de sprijin pentru Pyongyang (Japonia urma să contribuia cu 8 miliarde dolari şi Coreea de Sud cu 5 miliarde dolari) dacă liderii nord-coreeni vor fi de acord cu denuclearizarea totală a ţării. Eşecul oricărei încercări de a-l convinge pe Kim Jung-un să renunțe la programul nuclear l-a convins pe premierul Shinzo Abe că negocierile sunt inutile şi că diplomaţia nedublată de o presiune puternică şi credibilă nu va da rezultate.

Acesta este şi motivul pentru care a încercat, alături de mulţi alţii, să descurajeze inițiativa lui Donald Trump de a negocia direct cu Kim Jong-un. Când acest lucru s-a dovedit imposibil, l-a sfătuit pe preşedintele american ca în negocieri să solicite: dezarmarea să înceapă imediat (deosebit faţă de vechea şi sterila politică a preşedintelui G. Bush de „acţiune pentru acţiune”); să nu dureze mai mult de 2 ani şi să se refere atât la rachetele balistice cu raza mare de acţiune (periculoase pentru teritoriul SUA), cât şi la cele cu rază mică şi medie (periculoase pentru Japonia și Coreea de Sud); eliminarea armelor biologice şi chimice, precum și a centrului de cercetare pentru dezvoltarea acestor arme; acordul să fie clar, fără ambiguităţi şi verificabilă; ridicarea sancţiunilor impuse Coreei de Nord şi eliberarea fondurile de sprijin promise să se facă abia după ce denuclearizarea va fi terminată; solicitarea eliberării celor 17 ostatici japonezi răpiţi de nord-coreeni.

Pentru a-i sensibiliza orgoliul, premierul Abe a subliniat că doreşte ca acordul de pace pe care preşedintele Trump îl va semna cu Kim Jung-un să fie mult mai eficient decât cel semnat de președintele Obama cu Iranul. Nici această încercare de a-l determina pe Trump să ia în consideraţie şi îngrijorările aliatului său nu a ajutat în negocieri.

Rusia, în relaţia directă dintre Tokio şi Moscova, este mai bine poziţi-onată, fapt de care va profita pentru a extrage cât mai multe avantaje. Tendinţa reciprocă de apropiere a celor două ţări nu este de dată recentă, avantajele unei relaţii strategice între ele fiind subliniată cu claritate de geopoliticienii ruşi şi niponi. A existat şi un pro-iect pan-asiatic care viza realizarea unei axe strategice Moscova - Tokio ca imperativ major al realizării componentei est-asiatice a viziunii geopolitice a Rusiei. În acest context, Japonia, care constituie un spaţiu geografic avantajos pentru realizarea expansiunii politice, strategice şi economice a Rusiei sau cum formula geopoliticianul rus, Alexandr Dughin, al viitorului Imperiu Rus, urma să devină un punct central al luptei geopolitice pentru influenţă regională. Realizarea acestei viziuni a politicienilor ruşi ar permite atingerea mai multor obiective geopolitice ale Moscovei: subminarea expansiunii SUA; accesul la tehnologii avansate; avantaje economice şi comerciale; ieşirea la mările calde.

Geopoliticienii ruși aduc în discuție și avantajele pe care Japonia le-ar putea avea în virtutea acestei cooperari: Japonia, căreia îi lipseşte independenţa politică şi un sistem militar strategic, va putea avea acces nelimitat la resursele de materii prime pe care Rusia le are din abundenţă; accesul direct la „blocul budist” format din Mongolia, Tibet, Kalmuci, Tuva şi Buriatia ce formează enclava budistă eurasiatică cu care Japonia are legături puternice ar putea constitui un element unificator între Rusia şi Japonia și care, la nevoie, ar putea fi folosită şi pentru a crea probleme Chinei; apropierea strategică dintre cele două ţări ar şterge „ruşinea politică” suferite de Japonia din partea S.U.A. prin înfrângerea suferită în Al Doilea Război Mondial (un apel la mândria poporului japonez).

Agenda politică a premierului Shinzo Abe cu privire la Rusia a fost mult mai nuanțată decât cea a predecesorilor săi. Aceasta a fost mai curând o abordare geopolitică a spaţiului eurasiatic în care Japonia urma să-şi asume un rol important prin propunerea unor iniţiative de politică externă, independente de poziţia Washingtonului. Obiectivele urmărite prin această politică erau: consolidarea poziţiei sale unice în Eurasia, păstrându-și totodată legăturile speciale cu S.U.A.; ocuparea unei poziţii puternice în Orientul Îndepărtat rusesc şi în Siberia, care să-i permită să concureze eficient proiectele politico-economice ale Chinei; apropierea de Moscova în speranţa găsirii unei soluţii de rezolvare pozitivă a litigiului legat de insulele Kurile; realizarea unei încercări de echilibrare strategică a regiunii; asumarea unui rol de intermediar între Washington şi Moscova.

Dincolo de aceste interese geopolitice imediate, primul ministru japonez intenţiona să readucă în actualitate „diplomaţia Eurasiatică” a Japoniei, formulată de fostul prim ministru nipon, Ryutoro Hashimoto în anii ’90. Hashimoto a fost primul lider japonez care a angajat Japonia în mod concret în zona Eurasiatică dorind să arate că Tokio poate avea o politică externa independentă de cea a S.U.A. Această doctrină viza dezvoltarea cooperării economice şi integrarea regională a Eurasiei prin atragerea Rusiei în Zona Asia-Pacific şi introducerea unei noi dinamici regionale care să confere Japoniei un rol mult mai important şi totodată un spaţiu mult mai larg de ma-nevră, vis-a-vis de China şi S.U.A. Practic, „Diplomaţia drumului mătăsii” ancora Japonia de Asia Centrală post-sovietică. Această vi-ziune strategică a stat la baza „Iniţiativei Asia Centrală + Japonia” lansată de suc-cesorul său, Junichiro Koizumi, în anul 2004.

Pentru apropierea de liderii de la Kremlin, premierul Abe a înţeles că trebuie să facă unele gesturi politice. Astfel, în anul 2013 a propus Kremlinului un parteneriat strategic de securitate în baza căruia urma să se iniţieze un dialog la nivel ministerial 2+2 pe probleme de politică externă şi de apărare. Acest dialog între miniştrii de externe şi ai apărării din cele două ţări a continuat neîntrerupt până în prezent. În anul 2016, spre marea indignare a administraţiei Obama, Japonia a fost prima care a propus reprimirea Rusiei în G7. În acelaşi an s-a adus în discuţie posibilitatea unei cooperări economice în Siberia şi Orientul Îndepărtat rusesc. Japonia participa cu suma generoasă de 3 miliarde dolari şi probabil spera la o dezghețare a negocierilor privind insulele Kurile.

Pentru promovarea ambiţiilor geo-economice ale Japoniei, guvernul nipon a aprobat o investiţie de aproximativ 30 miliarde dolari în mai multe programe de infrastructură în Asia Centrală. Intenţia de a concura iniţiativa Chinei „Centura şi Drumul” (BRI) era evidentă.

Eforturile guvernului de la Tokio de a cultiva Rusia nu au rămas fără urmări. În anul 2018 preşedintele Putin a oferit Japoniei un tratat de pace, fără precondiţii şi a lansat un proces de discuţii privind problemele teritoriale dintre cele două ţări. Surprinzător, s-a ajuns la retragerea temporară a pretenţiilor teritoriale ale Japoniei asupra celor patru insule Kurile aflate în posesia Rusiei (2019). Trebuie subliniat că decizia Japoniei de a ceda, chiar şi temporar, în privinţa insulelor Kurile, se datorează şi inconstanţei politice a S.U.A. privind rolul său în Zona Asia-Pacific şi a incertitudinii privind modul în care Washingtonul îşi va îndeplini obligaţiile faţă de aliaţi în situaţii critice.

Pe de altă parte, este greu de crezut că Rusia va ceda de bună voie posesia insulelor Kurile. Cadrul legal stabilit prin Acordul de Ialta, dar şi din negocierile ulterioare, face aproape imposibil transferul legal al acestor insule către Japonia.

Recent, Rusia a luat măsuri de consolidare a sistemului militar desfăşurat pe cele patru insulele Kurile. Posesia acestor insule are o importanță vitală pentru protecția submarinelor nucleare rusești ce au baza în Marea Ohotsk.

Realităţile geopolitice actuale au arătat că încercarea de a destrăma alianţa dintre China şi Rusia este peste puterile Japoniei, dar politica promovată de premierul Shinzo Abe este realistă şi realizabilă.

Bibliografie

- Alexandr Dughin, Bazele geopoliticii şi viitorul geopolitic al Rusiei, Editura eurasiatica.ro. București 2011;
- John Bolton, The Room Wherw it Happend, electronic book;
- The National Interest, 29.09.2018, Discursul premierului Japoniei, Shinzo Abe, în Parlamentul Indiei, Editat de The Naţional Interest, 29.09.2018 - Confluence of the Two Seas;
- Amiral James Stavridis, Sea Power, Amazon carte electronică;
- Serge Friedman, Viitorul război cu Japonia, Amazon carte electronică;
- Amiral James Stavridis, Command at Sea, Ed. Penguin Press, 2017;
-Daniel S. Markey, China’s Western Horizon. Beijing and the New Geopolitics of Eurasia, Ed. Oxford University Press, 2020;
- Paul Dobrescu, Geopolitica, Ed.Comunicare, 2008;
- Douglas E. Schoen şi Melik Kaylan, The Russia-China Axis, Ed.Encounter, 2014;
- Richard McGregor, Xi Jimping: The Backlash, Ed. Penguin Australia, 2019;
- Robert D. Kaplan, The Revenge of Geography, Ed. Random House, 2012;
- Henry Kissinger, A World Restored, Ed. Penguin Press, carte electronică;
- Henry Kissinger, World Order, Ed. Penguin Press, 2014.