România a solicitat licenţe de fabricaţie pentru tehnică de aviaţie sovietică (1968-1970)

Nicolae Ceauşescu a dorit încă din anii '60 să fie fabricată tehnică de aviaţie în România. În acest sens, în perioada 29 februarie - 5 martie 1968, o delegaţie condusă de generalul Vasile Ionel a discutat la Moscova cu membrii unei delegaţii sovietice, în fruntea căreia s-a aflat generalul-colonel G. S. Sidorovici[1]. Partea română a prezentat atunci o listă cu categoriile de tehnică de luptă pe care autorităţile de la Bucureşti doreau să le realizeze în România, sub licenţă sovietică. Printre produsele respective s-au aflat avionul de vânătoare MiG-21, vedete şi distrugătoare purtătoare de rachete, tunuri fără recul, tunuri antiaeriene, rachete antitanc dirijate şi transportoare amfibii blindate BTR-60 PB[2]. Autorităţile de la Bucureşti deţineau din anul 1962 documentaţia sovietică de construcţie şi fabricaţie pentru BTR-60 P (prototipul realizat în România fiind redenumit TAP-63), însă doreau să fabrice varianta modernizată a acestuia.

Delegaţia sovietică a luat act de propunerile româneşti, dar a refuzat să încheie un protocol de lucru, aşa cum dorea adjunctul ministrului român al Forţelor Armate. Generalul-colonel G. S. Sidorovici a declarat că „pentru aceasta nu are o împuternicire, sarcina sa fiind limitată, doar de a se lămuri asupra cererii părţii române". Pentru rezolvarea solicitărilor părţii române, acesta a sugerat ca „guvernul român să se adreseze printr-o scrisoare guvernului sovietic"[3].

Problemele care au apărut între statele membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia în cursul anului 1968 („Primăvara de la Praga", atitudinea critică adoptată de autorităţile de la Bucureşti faţă de politica de intervenţie promovată de Leonid Ilici Brejnev în Cehoslovacia ş.a.) au determinat, printre altele, o amânare sine die a răspunsului guvernului sovietic la lista cu solicitări, prezentată la Moscova de generalul-locotenent Vasile Ionel. Mai mult decât atât, în cursul unei vizite efectuate la Moscova (6-11 februarie 1969), acesta a aflat de la un reprezentant sovietic despre faptul că URSS urma să livreze României, în cursul anului 1969, doar 12 avioane de vânătoare MIG-21 şi două aparate de şcoală MIG-21 U. Armata română solicitase 50, respectiv nouă avioane de acel tip. Totodată, 41 de instalaţii „Grad" (de lansare a proiectilelor reactive nedirijate) şi 66 de transportoare blindate de cercetare nu se aflau pe lista cu produsele militare sovietice ce urmau să ajungă în acel an în România, deşi fuseseră solicitate de autorităţile de la Bucureşti. După cum afirma generalul Vasile Ionel după întoarcerea sa din URSS, generalul G. S. Sidorovici „a motivat lipsa de oferte prin sarcinile sporite pe care le are URSS de a asigura tehnică militară R.D. Vietnam şi Republicii Arabe Unite"[4].

După un an şi jumătate, autorităţile sovietice au acceptat să acorde României licenţele de fabricaţie atât pentru produsele solicitate înainte de 29 mai 1970 (cu excepţia celei pentru MiG-21), cât şi pentru cele enumerate în cursul întâlnirii dintre prim-miniştrii Ion Gheorghe Maurer şi Alexei Kosâghin (Moscova, 28-29 mai 1970)[5]. În acelaşi timp, membrii delegaţiei sovietice participante la tratative au declinat propunerea făcută chiar de premierul Alexei Kosâghin în luna mai 1970, de cooperare cu România în vederea fabricării în comun a elicopterului de transport Mi-8, astfel: „În cazul când partea română va hotărâ să organizeze în R.S.R. fabricarea elicopterului greu de transport, industria URSS va putea acorda doar un ajutor limitat în fabricarea acestui elicopter prin transmiterea către R.S.R. a documentaţiei tehnice de licenţă şi prin acordarea consultaţiilor necesare specialiştilor români, în URSS şi R.S.R., fără livrarea produselor de completare, a subansamblelor şi a pieselor"[6].

Concomitent cu acţiunile întreprinse pentru realizarea în România a elicopterului Mi-8, autorităţile de la Bucureşti au încercat să obţină din Occident oferte în scopul fabricării unor elicoptere performante. După o analiză a produselor existente pe piaţă, specialiştii români au optat pentru modelul francez SA 316 „Alouette III", pe care l-au redenumit IAR-316 B.[7]
-------------------------------------------------------------
[1] Generalul-colonel (de tancuri) G. S. Sidorovici îndeplinea funcţia de vicepreşedinte al Comitetului de Stat pentru Relaţii Economice Externe de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 106/1970, f. 30.
[2] Idem, dosar nr. 34/1969, f. 173-174.
[3] Ibidem, f. 171-172.
[4] Ibidem, f. 166. La începutul lunii martie 1969, o delegaţie guvernamentală românească s-a deplasat la Moscova pentru încheierea unui protocol privind livrările sovietice de tehnică de luptă către România, în anul 1969. Documentul respectiv a fost semnat la 7 martie 1969 şi în cadrul acestuia s-a prevăzut, printre altele, livrarea a încă şase avioane MIG-21, peste numărul celor anunţate de generalul-colonel G. S. Sidorovici la începutul lunii februarie 1969. Pe de altă parte, sovieticii au oferit doar patru instalaţiile „Grad" („Grindina"), iar partea română le-a refuzat deoarece erau prea puţine pentru constituirea unui subunităţi de luptă (necesarul minim era de şase instalaţii). Ibidem, f. 169.
Valoarea totală a contractelor încheiate la 7 martie 1969 între URSS şi România a fost de 424,9 milioane lei valută (63,7 milioane ruble), cu 167 de milioane de lei valută (25 milioane ruble) mai puţin decât solicitările autorităţilor de la Bucureşti (-39,2%). O treime din suma respectivă urma să fie achitată în anul respectiv, iar restul se achita în 10 rate anuale egale (dobândă: 2% pe an).
[5] Înainte de întâlnirea dintre Ion Gheorghe Maurer şi Alexei N. Kosâghin (Moscova, 28-29 mai 1970), autorităţile române au solicitat sovieticilor regulamente tehnice, respectiv documentaţii de construcţie şi tehnologice pentru următoarele produse: transportorul amfibiu blindat BTR-60 PB, buldozerul de tanc BTU-55, mitraliera KPVT cal. 14,5 mm, încărcătura alungită YZ-3 R, pistolul de semnalizare cal. 26 mm, staţia radio R-123, telefonul de bord R-124 (de pe tanc), goniometrul-busolă PAB-2 A, roata KPM „C", trenajorul tactic special, periscopul de cercetare de geniu PIR, aparatul de ochire TPN-1 al tunului de pe tanc şi al mitralierei jumelate, aparatul de vedere pe timp de noapte PVN-57, stabilizatorul STP-2 (Ciclon) al tunului de pe tancul T-55, subansamble şi piese pentru avioanele MIG-21 PFM, MIG-21 PF şi MIG-21 U, mina antidesant PDM-Z Ia, focosul M-6 al bombei explozive cal. 82 mm, lovitura cal. 23 mm cu proiectil exploziv şi perforant pentru tunul de aviaţie GS-23, proiectilul reactiv de aviaţie S-5 K (cumulativ), pulberea neagră DRP, pulberea VTH-10, pulberile pe bază de piroxilină (învechite), pulberea diglicolică DG-2 şi DG-3, tetril, pentrită, hexogen, tetranitropentaeritrită (TEN), hârtia îmbibată cu inhibator de urotropină şi nitrat, fitilul detonant DS-V, utilaje pentru împachetare automată a cartuşelor cal. 7,62 mm. model 1943, completul de dozimetre DP-22-V, diode D-7 G, cablu telefonic P-296, geamandură hidroacustică RGB-N etc.
În cursul întâlnirii de la Moscova a celor doi premieri, partea română a solicitat şi alte documentaţii pentru produsele speciale pe care dorea să le fabrice sub licenţă sovietică în România – mitraliera PKS şi PKT cal. 7,62 mm, mina de semnalizare „SM", minele antidesant PDM-1 M şi PDM-2, semnalizatorul automat de gaze GSP-11, aruncătorul de grenade SPG-9 D şi racheta antitanc dirijată 9 M 14 M „Maliutka" (inclusiv focosul, capul de luptă, microcablul şi ambalajul rachetei). Idem, dosar nr. 106/1970, f. 31-36.
Delegaţia guvernamentală care a participat la discuţiile de la Moscova (28-29 mai 1970) a avut următoarea componenţă: Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Rădulescu, Maxim Berghianu, Alexandru Boabă, Neculai Agachi, Gheorghe Cioară, Adrian Georgescu, Radu Constantinescu, generalul Constantin Şandru, Mihai Drăgănescu, Alexandru Albescu, Ion Morega, Cornel Mihulecea, Ion Lăzărescu. Idem, dosar nr. 60/1970, f. 6.
[6] Idem, dosar nr. 106/1970, f. 28-29.
[7] În cursul reuniunii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. din 14 iulie 1970 s-a discutat, printre altele, despre exporturile iluzorii, în Ungaria şi Bulgaria, a elicopterelor „Alouette III" fabricate în România. Se poate remarca faptul că unii membri ai Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. planificau deja cum să vândă „pielea ursului (româno-francez) din pădure", în condiţiile în care sovieticii deţineau conducerea supremă în Organizaţia Tratatului de la Varşovia şi impuneau standarde în dotarea cu tehnică de luptă tuturor statelor membre ale alianţei, inclusiv în domeniul elicopterelor. Chiar Nicolae Ceauşescu a declarat la un moment dat: „Să nu ne apucăm să producem [elicoptere] pentru fantezie (subl.n.)". Idem, dosar nr. 83/1970, f. 17.