
După o vreme, evreii lumii au organizat oconferinţă la Amsterdam. În iulie 1933, evrei din toate colţurile lumii s-au reunit în acest oraş. Şi acei evrei au spus Germaniei: „Îl concediaţi pe Hitler şi instalaţi fiecare evreu în postul pe care-l deţinea, fie el comunist sau nu. Nu ne puteţi trata aşa. Noi, evreii lumii, lansăm aici acest ultimatum împotriva voastră!" Vă puteţi imagina ce au răspuns germanii''. Ce au făcut în această situaţie evreii? După ce Germania refuzase să se predea ultimatumului evreimii mondiale, lucrările Conferinţei de la Amsterdam au fost întrerupte şi Samuel Untermeyer, şeful delegaţiei americane şi preşedinte al conferinţei, a revenit în SUA! Aici el a mers de pe vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a rostit următoarele cuvinte: „Evreii lumii declară azi război sfânt împotriva Germaniei. Ne aflăm din această clipă angajaţi într-un conflict sacru împotriva germanilor. Şi îi vom înfometa până se vor preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Şi aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de comerţul mondial în cadrul afacerilor de export". Era o realitate: două treimi din alimentele necesare Germania trebuia să le importe, pe baza a ceea ce Germania exporta. Implicit deci, fără export două treimi din germani ar fi pierit de foame. În această declaraţie, tipărită în New York Times, pe 7 august 1933, Untermeyer mai declara, cu îndrăzneală: „Acest boicot va fi autoapărarea noastră. Chiar preşedintele Roosevelt ne-a recomandat această metodă, în cadrul lui National Recovery Administration''. Vă reamintesc că aceasta era entitatea aparţinând de programul New Deal şi care putea declara, în context juridic, un stat apt de a fi boicotat economic. Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe niciun raft de magazin al lumii nu mai puteai găsi un produs având inscripţionat Made in Germany. Un membru al conducerii reţelei de magazine Woolworth mi-a mărturisit că, atunci, au trebuit să arunce în râu farfurii şi ceramică germană în valoare de milioane de dolari. Magazinele cu marfă germană erau, la rândul lor boicotate şi cetăţenii pichetau cu pancarte pe care scria „Hitleriştii" sau „Asasinii!" - aşa cum se face uneori în Sud. Într-un magazin Macy (reţea condusă, paradoxal, de familia evreiască Strauss), o femeie a găsit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta Made in Germany . Imediat magazinul a fost boicotat şi pichetat de sute de cetăţeni cu pancarte antihitleriste. În timp ce acestea se petreceau în lume, repet, în Germania nimeni nu se atinsese de un fir de păr al vreunui evreu. Nu exista suferinţă în rândul evreilor. Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic.
Evident, germanii au spus: „Cine sunt aceste persoane care declară boicot împotriva noastră şi ne aduc oamenii în şomaj şi ne fac să ne îngheţe industria?! Cine sunt ei, ca să ne facă aşa ceva?!" Erau evident indignaţi. Unii au început să picteze zvastici pe magazinele evreilor. Lucru normal. De ce s-ar fi dus un german să-şi dea banii unui proprietar de magazin din aceeaşi etnie cu cei care îi înfometau ţara prin embargoul mondial, pentru a face Germania să îngenuncheze şi apoi să vină să-i dicteze cine să fie premierul sau cancelarul? Era ridicol. Boicotul mondial a mai continuat ceva timp. Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a împuşcat un diplomat german în ambasada Germaniei din Paris , germanii au devenit într-adevăr duri cu evreii din Germania . Astfel au apărut vitrinele sparte şi luptele de stradă şi tot ce cunoaştem.
Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul (pe care-l consider un nonsens), dar dumneavoastră vă spune ceva, îl voi utiliza în continuare. După cum vedem, supremul motiv pentru care în Germania a explodat antisemitismul şi resentimentele împotriva evreilor era responsabilitatea lor pentru izbucnirea primului război mondial şi boicotarea mondială a Germaniei. Şi, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-al doilea război mondial, pentru că deja lucrurile nu mai puteau fi controlate şi era absolut necesar ca germanii şi evreii să-şi încrucişeze săbiile într-un război care avea să decidă odată pentru totdeauna cine va supravieţui şi cine va pieri. În acea perioadă, trăiam în Germania şi ştiam că germanii deciseseră că Europa urma să fie sau creştină sau comunistă; nu exista cale de mijloc.. Şi germanii se deciseseră: aveau să încerce să menţină o Europă creştină, pe cât posibil. Şi au început reînarmarea. În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea Sovietică. URSS devenea foarte puternică, iar Germania şi-a dat seama că, „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru". Aşa cum azi, în America , spunem „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru". Iar guvernul nostru cheltuieşte 84 miliarde de dolari pentru apărare. Şi apărare împotriva cui? Apărare împotriva a 40 000 de mici evrei care au luat puterea la Moscova, după care, prin varii metode, au obţinut comanda în atâtea ţări ale lumii. Ce putem face noi, azi, în pragul celui de-al treilea război mondial? Dacă acţionăm rapid, poate salvăm nişte vieţi care ar putea fi ale fiilor noştri. Fiii dvs. ar putea fi chiar în seara aceasta chemaţi sub arme şi dvs. nu ştiţi, aşa cum englezii nu au ştiut în 1916, în Londra, că sioniştii făceau un târg cu cabinetul de război britanic, pentru a le trimite cei mai buni copii să moară într-un război absurd ca toate războaiele. Dar cine a ştiut de asta în SUA, la vremea respectivă? Nimeni.
Nimănui în SUA nu i se permitea să ştie asta. Dar cine a ştiut sigur? Preşedintele Wilson a ştiut. Colonelul House a ştiut. Alţi oameni din interior au ştiut. Mă întrebaţi dacă eu am ştiut? Ceva idei aveam, pentru că eram omul de legătură al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în timpul campaniei în care Wilson a fost ales, şi circulau zvonuri prin birouri la vremea aceea. Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care era preşedintele Comitetului de finanţare, eram omul de legătură între el şi Rollo Wells, trezorierul. Deci am asistat la şedinţele lor, cu preşedintele Wilson în capul mesei. Toţi ceilalţi erau acolo şi îi auzeam cum îl bombardează pe preşedinte cu chestiunea impozitelor şi a situaţiei grave a lui Federal Reserve Bank şi îi auzeam cum îl îndoctrinează pe preşedintele nostru cu teorii sioniste. Judecătorul Brandeis şi preşedintele erau acolo şi vorbeau, îi văd şi acum, aproape unul de altul, la fel de lipiţi ca degetele unei mâini. Preşedintele Wilson, când venise la discuţii să afle despre ce este vorba, era la fel de neştiutor ca un nou-născut. Aşa am fost noi, americanii, atraşi în primul război mondial, în timp ce dormeam cu toţii. Ne-am trimis copiii în Europa, pentru a fi măcelăriţi! Dumneavoastră ştiţi ce fac evreii de Ziua Iertării, care credeţi că este aşa de sacră pentru ei? Eu ştiu, pentru că am fost unul din ei. Ceea ce spun nu este din auzite. Sunt aici să vă prezint fapte. În Ziua Iertării, ca evreu, intri în sinagogă şi rosteşti o rugă, singura rugă care te obligă să rămâi în picioare. Această rugă scurtă se repetă de trei ori: ea se numeşte Kol Nidre. Ruga se referă la un acord pe care-l faci în clipa aceea cu Atotputernicul Dumnezeu, în sensul că orice promisiune, declaraţie sau jurământ pe care-l vei face în următoarele 12 luni să fie nul şi neavenit. Jurământul nu va fi jurământ; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea nu vor avea nicio valoare. Cu atât mai mult, Talmudul reaminteşte evreului că ori de câte ori face o promisiune sau un jurământ, să nu uite că legământul făcut sub Kol Nidre, de Ziua Iertării, îl scuteşte de respectarea lor. Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea evreilor? Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de mult cât s-au bazat germanii pe loialitatea lor, în 1916. Şi, fără îndoială, noi, americanii, vom avea aceeaşi soartă pe care au avut-o germanii, şi din aceleaşi motive."
Benjamin H. Freedman
Nu pot crede că textul v-a lăsat reci şi nu v-a făcut, măcar, să vă întrebaţi: „oare aşa să fie?". Indiferent de răspuns, nu trebuie să urâm pe nimeni acum, după ani de zile, toate cele întâmplate, într-un moment în care rănile par încă a mai supura! În plus, sincer, nici nu-i putem pune pe toţi evreii în aceeaşi oală (în oricare naţie , în oricare popor, de pe faţa pământului, chiar şi la noi, vedem bine, oameni şi oameni!), însa nu trebuie nici să uităm şi că, în timpul lui Solomon, cetăţile care erau sub robia lui Israel, plăteau (că altfel, dădeau de dracu!), o taxa de 666 de galbeni. Şi dacă tot a venit vorba de cifra asta, 666, trebuie să amintesc spusele Părintelui Paisie Aghioritul: „Acum, ca să supună toată lumea, pun iărăşi acest număr de impozit vechi, care se leagă de trecutul lor slăvit. De aceea nu vor să-l înlocuiască cu alt număr. Adică 666 este simbolul lui mamona. L-au luat de la greutatea aurului - nu ştiau aceasta ce o spune Sfîntul Ioan în Apocalipsă - dar nu încetează să fie mamona. Evanghelia însă spune: «sau Hristos sau mamona. Nu puteţi sluji în acelaşi timp lui Dumnezeu şi lui mamona»" (Mt. 6.24). Dacă privim atenţi, dar foarte atenţi, şi la cuvintele rostite de căpeteniile lumii, dar şi la nuanţele acestor spuse, cu siguranţă vom abserva că toate ce ne sunt date să le trăim au un „oarecare" caracter „programat". Chiar şi acum, la zile bune după discursul său, mă tot întreb: care este adevăratul mesaj şi cui s-a adresat Preşedintele Barakc Obama când a spus că omenirea ar trebui să se întoarcă la graniţele din ‚67, anul în care, în urma unui scurt război (doar de şase zile, între 5 şi 10 iunie) purtat între alianța arabă (Egipt, Iordania și Siria) şi Israel, ultimul stat precizat a ocupat Fâşia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și Cisiordania. Când? De ce? Cu ce scop?! – întrebări care năucesc orice minte zdravănă. Încă nu pot părăsi textul fără a mai aminti măcar câte ceva:
- tot Parintele Paisie Aghioritul spune: „Cine are pricepere să socotească numarul fiarei; căci este număr de om. Şi numarul ei este şase sute şaizeci şi şase" (Apocalipsa. 13.18).
- pentru evrei numarul 666 este simbolul economiei. Evreii, precum se arată în Vechiul Testament, au pus impozit concret neamurilor pe care le-au supus în diferite razboaie. „Impozitul anual era de 666 talanţi de aur'' (3 Regi 10.14 si 2; Par. 9.13).
- lupta hegemonică (s-ar părea strunită bine în mod obscur şi ocult), pentru conducere si stăpânire totală a Terrei se afla, dupa toate aparenţele, mult mai mult, în curtea Sionului. Nu trebuie uitaţi (nu de alta, dar orice ecuaţie are mai multe necunoscute!), nici radicaliştii islamici (ce-i drept, mai puţin diplomatici şi asta pentru că vin pe un filon religios ceva mai dur şi sunt, încă, neuniţi), care vin cu planul lor fundamentalist Califatic!
- „Cel ce controlează hrana, controlează lumea" – a spus-o cândva David Rochefeller şi, uite, că are dreptate tocmai acum când ni se tot vântură înfometarea pe sub nas, deocamdată, la nivel de propagandă. ...Şi nu numai! Preţul alimentelor mâine-poimâine poate deveni (dacă se va zice şi dacă se va face), tot aur!
- „Vom avea un guvern mondial, fie că vă place, fie că nu. Singura întrebare este dacă el va fi creat prin cucerire sau consimţământ." – fragment din discursul rostit în anii '50, în faţa Senatului American (atunci, locul în care, ca şi la noi, Dumnezeu este invocat contextual, după interes), de către Paul Warburg, membru al Consi¬liului pentru Relaţii Externe.
- câtă inspiraţie, revelaţie, ştiinţă (de carte şi multe altele), să fii avut când am scris „Peste tot, în jur, alături nouă, liniştea, simfonie a zărilor şi a aducerilor aminte. Alături ei, viaţa, oricând gata, parcă, să trădeze. La ţărmul clipei, misterul; sau, alternativ, când Dumnezeu, când diavolul. Totuşi, ultimul, mai rar. Între unul şi celălalt, urcuşul, destinul, ruleta, cifra 6. Repetată, punere pe gânduri. Apoi, moartea, cortină a zădărniciei ! Domnule, dacă ai putea să mori în picioare, semn ?! Să rămâi, aşa, stană de piatră şi să te îngropi singur, perpen¬dicular pe axa vremurilor. Să fii un fel de antenă, prin care, musai să treacă şi timpurile, şi cuvântul. În realitate, noi, tot una cu pământul, un fel de umbre stinse în amurgurile disperării. Te zbaţi să fii şi... Una, două, ţi se încurcă iţele. Păcat de oasele frânte şi de alergatul pe te miri unde! Asta e! Una e să vrei şi alta e să..."? (Viaţa ca iluzie şi clipa ca destin, Nicolae Balasa p. 139, Ed. Măiastra, Tg. Jiu, 2011)
Vă întreb şi eu pe voi, câtă vreme bâjbâi în multe, şi închei (pentru a mai putea pune capul pe pernă), aproape zilnic, cu expresia românului, de o profunzime rară: „bă nene, lucru' dracu' în casa popii!"