Filozofia bătâneţii „Crede-mă bătrâneţea este un lucru bun şi plăcut./ Este adevărat că eşti îndepărtat uşurel de pe scenă,/ dar apoi îţi dai seama că ai un scaun confortabil de spectator, în primul rând." (Confucius).
Componenta eului, vârsta:
Încep acest text, la senectute, cu imaginea portretului lui Rembrand, din 1639, al mamei artistului şi trimit simultan spre Capriciul lui Goya din 1799, pentru a sugera că se modifică relaţia oamenilor cu o parte a acestora, bătrânii, ne mai înţeleşi; mereu apare altfel condiţia umană a senectuţii, drept parte a unei iniţieri tainice. Precizez că sunt bătrână, nu sunt în vârstă. Remarcile teoretice preliminarii despre sacralitatea bătrâneţii depind de mediu şi de climatul fiziologic şi cultural al vârstei a treia a Oamenilor. Cicero a compus Cato Maior. De senectute după ce a împlinit 63 de ani; probabil, la vârsta aceea, Cicero era uşor nemulţumit întrucât, referitor la filozofia epocii, Cicero crede că oamenii nu sunt similari animalelor, de aceea oamenii trebuie să accepte un sistem al datoriei faţă de societate şi un alt mod al perpetuării filozofice în momentul senectuţii, când apare importantă fraza: a te gândi fără regret la trecut şi fără spaimă la viitor.
Care este punctul de plecare în perceperea bătrâneţii? Componenta conceptuală în bătrâneţe: relaţia
„Senectus ipsa este mortus" (Bătrâneţea înseşi este o boală)
Trei lucruri intră în casă fără să te anunţe: bătrâneţea, datoriile şi moartea; de aceea tinereţea pare o beţie fără de vin, iar bătrâneţea este un vin fără beţie. Identitatea, noncontradicţia şi principiul terţului exclus se transfigurează, se răstoarnă odată cu perceperea spaţială şi temporală astfel şi pirotehnia, procedeele magice teurgice, comunicarea şi informaţia la distanţă, manipularea gândurilor de tip magic, arată altfel lumea, ca un principiu moştenit de la strămoşi[1], precum Copernic şi-a imaginat heliocentrismul; de aceea hotărârile magice trebuie acceptate şi de tineri şi de bătrâni, nu eşti niciodată prea bătrân, dar eşti prea tânăr să cunoşti aceste legi şi doreşti lucruri de altădată, nu de acum, uiţi să înveţi, doreşti să redevii copil. La bătrâneţe câştigi dreptul de a greşi. Gorgias, care a trăit foarte mult (107 ani - o mare performanţă în momentul, în care media de viaţă în lumea antică era undeva între 25 şi 30 de ani), când a fost întrebat cum e să ai o asemenea vârstă, a răspuns: „Nu am nimic de reproşat bătrâneţii"[2]. Acum putem să reprogramăm sănătatea şi medicina ca pe un software, revoluţia biotehnologiei ne va permite să reprogramăm biologia pentru a evita boala şi revoluţia nanotehnologiei în sistemul imunitar. Lăcaşul fericirii respinge Valea plângerii, moartea nu poate fi eludată doar simbolic, dorul de părinţi presupune reîntoarcerea la demnitatea umană, precum în portretul lui Rafael din 1515, Baltazare Castiglioni. În primul rând, întrebarea esenţială despre bătrâneţe ţine de antropologie: ce este omul? Motivul basmului cu titlul, „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte" arată sensul şi limita fericirii, chiar în domeniul fantastic, în care, a nu avea copii, reprezintă un destin înspăimântător, copilul, Făt frumos pleacă în călătorie cu un cal aparent răpciugos, reuşeşte probele de luptă cu Gheonoaia, Scorpia şi fiarele, dar caută să moară. Demnitatea este un rezultat al activităţii umane, diferă de aceea a altor fiinţe, se modifică în funcţie de evoluţie, de poziţia fiinţei în societate şi de scopul şi mijlocul din comentarii, acel socratic: „Nosce te ipsum" (Cunoaşte-te pe tine însuţi). Relaţia societăţii cu senectutea variază, fie în funcţie de spaţiu, timp, epocă, nivel social, meserie, dar, mai ales, depinde de aprecierea, ori deprecierea numărului de persoane în vârstă, relaţie care se modifică în funcţie de acei care comentează: tineri, maturi, ori bătrâni[3].
Bătrâneţea poate fi privită din cele mai diverse perspective: o filozofie a bătrâneţii poate avea ca punct de sprijin punctele de vedere ale diferitelor culturi asupra longevităţii: Antichitatea, Evul Mediu, secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea re-definesc bătrâneţea prin prisma propriilor concepţii, echivalentele unui har superior (precum în Vechiul Testament) şi ale unei existenţe spirituale ciudate (aici, Maja în balcon, 1815, de Goya, despre puterea banilor, din umbră, structură vizibilă în tabloul lui Goya, cu elemente raportate la bătrâneţe şi la finanţe, unde senectutea se structurează ca o comunitate iniţiatică, ce interpretează din altă perspectivă, extazul erotic al frumuseţii). Scopul inteligenţei umane diferă de acela al inteligenţei animale, determinată de instinct, evoluţia se datorează dezvoltării uneltelor şi trecerii gândirii de la empirism şi raţionalism către mister şi relevare a bătrâneţii şi a morţii, ca destin creator de idee şi cultură. Chipurile de bătrâni şi de copii în artă şi filozofie arată diferitele relaţii ale societăţii cu timpul de existenţă al fiinţei umane, cu importanţa cititului la senectute (când încă nu exista sistemul de contact prin internet). Prin meditaţie se controlează frica de senectute sau frica de moarte: ceea ce este subtil în corpul uman, odată cu bătrâneţea[4] arată că ritualurile îşi recapătă o capacitate de a relaţiona, aparent bizare pentru ceilalţi, modificarea dintre vârste şi perceperea timpului, devin arte spirituale, o altă formă a erosului, complex combinatoriu, când moartea, cuvintele şi soarta arată de ce obiectivitatea şi subiectivitatea capătă alte semnificaţii, precum este magia din relaţia dintre muzica simfonică şi muzica populară; presbiteroy presupune venerabilitate, chiar dacă, ulterior se acceptă un personaj comic, bătrân, prezent şi astăzi în texte sub diferite imagini, personajul vrăjitor şi libidinos, precum la Goya, ori privit ironic, precum în pictura lui Goya, un capriccio despre vrăjitoare.
Tipul de civilizaţie europeană apare raportat, în principal, la modalitatea de existenţă, greco-romană, astfel relaţia dintre tinereţe şi senectute, depinde de tipul de războaie, de admiraţia pentru militari şi pentru femeile, creatoare de copii, viitori soldaţi: la Sparta existau câteva clase sociale: aristocraţia şi demosul, unde tinerii erau agathoi şi kaloi, prezenţi în epoca myceniană, homerică şi arhaică a Greciei, imagine care se prelungeşte la Roma. Senatorii (patres) romani, cu drept de veto, care alegeau doi consuli au impus cele trei componente ale perioadei regale: consilium, patrum auctoritas şi interregnum, cu apogeul în a doua jumătate a secolului al V-lea î. H.. Forţa simbolică a termenilor referitori la vârstă[5] se observă încă din Grecia antică, la Roma, de la termenul senex apare valoarea politică a cuvintelor senat, senator (poţi intra în viaţa politică după 30 de ani, arbitrul trebuie să aibă 60 de ani etc.). Eliberarea din capcana timpului se realizează prin mai multe căi, una dintre marile drumuri începe cu demnităţile oferite celor în vârstă, de exemplu, Republica romană, care, desfiinţând monarhia[6], care era condusă de către Senat. Chiar dacă o feministă, precum Simone de Beauvoir crede că bătrâneţea este mai rea decât moartea[7]:
- trebuie să îţi asumi un rol în faţa senectuţii; spaţiul libertăţii proprii se cere o definire a seniorităţii, drept o vârstă, dorită, realizată prin altceva decât epocile copilăriei, maturităţii;
- la vârsta a treia diferenţele între cele două sexe au dispărut şi a apărut o altă faţetă autentică,
- bătrâneţea cere un mecanism interior, bătrâneţea este o limită a participării pentru Sine şi pentru Celălalt, bătrâneţea este un spaţiu situat dincolo de alienarea prin iubire şi cere raportarea la ilimitatul credinţei, fie prin sinucidere, fie prin conştientizare.
Cum apare înţelepciunea asupra bătâneţii?
„Bătrâneţea începe cu toamna!" (Octavian Paler).
Longevitatea[8] devine un semn al activului, depinde de sistemele religioase şi de acele culturale, adică de factori climatici la rase umane diferite, dar diferă de la persoană la persoană. În sfera filozofiei despre viaţă, este cuprinsă şi filozofia bătrâneţii, existând o notă particulară, pe care o preluăm de la Confucius (551-479 î. H.):
„Există trei metode de a învăţa înţelepciunea:
- prima este prin reflecţie, metoda care este cea mai nobilă din toate;
- a doua este prin imitaţie, metoda cea mai facilă;
- a treia prin experienţă, metoda cea mai amară din toate", precum o realizez acum, eu, ca persoană, bătrână.
În felul cum se reflectă în conştiinţa Omului această ultimă perioadă a existenţei sale, bătrâneţea este realizată fără numerele ne-esenţiale: vârsta, greutatea şi înălţimea; în relaţia cu bătrâneţea importante nu sunt figurile de stil, la bătrâneţe apare datoria faţă de trecut, precum, la bătrâneţe e importantă existenţa unui viitor fără de moarte, fără regret faţă de trecut şi fără spaimă faţă de viitor. Filozofia senectuţii arată relaţia dintre Sine şi un Celălalt posibil - un Altul fie tânăr, fie o altă persoană, cu diferite obstacole oferite corp, de familie, ce se referă la: teama de abandon, este conştientă de lipsa speranţei: lasciati ogni sperantia, la bătrâneţe există o trecere de la fluiditate la stabilitate. Concluzia re-trimite la Marc Aureliu (121-180): dacă esenţa umanului o reprezintă raţiunea, atunci corpul are o cogitans, o extensie prin suflet, care arată că există un ego, manifest prin cugetarea referitoare la conştiinţa corporalităţii pieritoare. Trecerea de la Homo sapiens la Homo faber şi intuiţionismul arată că un mod de acceptare al senectuţii depinde de societate, de evoluţie, de capacitatea inventivă şi de regândirea misterului revelat fiecăruia, dar cu adevărat unic şi aproape de netransmis în apropierea sfârşitului iminent. Există câteva moduri de a evita bătrâneţea: prin joc (rummy, şah, puzzle, rebus, sudoku), prin relaţia cu familia; prin nutriţie corectă; prin scrierea unui jurnal; prin mersul pe jos; prin socializare; prin râs; prin un pahar de vin roşu; prin trecerea de la conceptul de număr al anilor către alt sens, sacru al relaţiei cu divinul, dincolo de biologic, social, cultural sau economic[9]; prin timpul liber; prin posibilitatea de a desfăşura activităţi plăcute: de a călători, de a rememora momente fericite şi realizări; prin a te dedica unor cauze dragi, inclusiv prin voluntariat; prin acceptarea bătrâneţii într-un mod natural se pot găsi soluţii, alternative şi modalităţi de a depăşi greutăţile ce vin odată cu vârsta a treia prin activităţile sportive; prin un mod de viaţă sănătos; prin asumarea unor noi roluri şi încercarea de lucruri noi; prin trecerea de la spaimă către absurd, asumându-ne conştiinţa morţii drept una dintre singurele libertăţi raţionale, odată cu moartea, dispare conştiinţa, înlocuirea cantităţii prin calitate devine o formă a fiinţelor libere (amantul, actorul şi aventurierul), singurii care pot înlocui absurdul prin sinucidere. Citiţi ori ascultaţi ceva plăcut!
- Va urma -
----------------------------------------
[1] Strămóş, -oáşă, strămoşi, -oaşe, s. m. și f. 1. Persoană care a trăit cu câteva generaţii înaintea cuiva și din care descind membrii aceleiaşi familii; (la m. pl.) generaţii anterioare, înaintaşii unui neam, unui popor care au trăit într-o epocă îndepărtată; străbun (3), străbunic (2). 2. Străbunic (1). – Pref. stră- + moş.
[2] Cf. Andrei Pleşu, http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/batrinete-intrebari-nelinisti-bucurii
[3] În interpretarea lui Andrei Pleşu creştinismul reprezintă o religie a celor tineri: la moarte, Isus avea 33 de ani şi Sfântul Pavel 32. Termenul bătrân (presbyteros) apare în Evanghelii de 25 de ori, adeseori cu sens negativ:
- Sfântul Augustin arată că din cele şase vârste, bătrâneţea, a şasea e cea mai lungă, între 60 şi 120 de ani;
- Isidor din Sevilla spune că tinereţea e până la 50, maturitatea e până la 70, iar bătrâneţea e de la 70 de ani în sus;
- Origen afirmă că bătrâneţea nu e o chestiune de vârstă, nu e cuplată cu ideea de înţelepciune, ca în cazul lui Avraam, care face parte din „cei plini de zile". Cf. Andrei Pleşu, http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/batrinete-intrebari-nelinisti-bucurii
[4] Îmbătrânirea are un caracter universal, ea afectează societăţile în ansamblul lor: îmbătrânirea reprezintă o provocare pentru statul bunăstării din statele industrializate prin:
- creşterea cheltuielilor reclamate de programele sociale pentru bătrâni, în detrimentul cheltuielilor alocate altor segmente de vârstă a populaţiei;
- derapajul sistemelor de pensii prin creşterea numărului de beneficiari, lungirea duratelor de acordare a pensiilor şi reducerea numărului de contribuitori la fondul de pensii;
- sporirea cheltuielilor de sănătate de regulă cu atât mai substanţiale cu cât contingentul de vârstnici este mai mare;
- declinul societăţii moderne de tip occidental ,prin pierderea dinamismului, a capacităţii de inovare şi de progres;
- declinul numeric al populaţiei.
[5] Cea mai în vârstă persoană înregistrată a fost franţuzoaica Jeanne Calment, care a murit în 1997, în sudul Franţei, la vârsta de 122 ani, iar cel mai în vârstă om din lume, Moloko Temo din Africa de Sud, are o etate de 134 ani (nedovedită încă), numeroşi oameni au depăşit vârsta de 110 ani.
[6] 753-509: Roma regală avea 7 regi: 4 de origine latină şi sabină şi 3 de origine etruscă; în 508 î. H. apare Republica Romană / Res publica Romana / chestiunile publice ale Romei.
[7] Simone de Beauvoir, Toţi oamenii sunt muritori, Editura Univers, Bucureşti, 1976.
[8] Câteva realităţi: în Europa, vârsta medie este de 83 de ani la femei şi 77 de ani la bărbaţi.
[9] Cf. Émile Durkheim, Formele elementare ale vieţii religioase, Iaşi, Editura Polirom, 1995;