În cadrul societăţii contemporane, ca un paradox al mileniului III, o parte din manifestările cetăţeanului român au redus oarecum din valenţele spiritualităţii ce-l caracterizează de-a lungul istoriei. O anumită clasă din structura socială, prin neştiinţa sau chiar ignoranţa cu care proliferează apucături şi obiceiuri ce lasă de dorit atât pe plan intern cât şi extern, subminează valorile cultural-ştiinţifice ale neamului, ajungând astfel sluga preaplecată a Occidentului. Acest comportament conduce implicit la denigrarea concetăţenilor cu aptitudini creative şi viziuni clare în aportul dezvoltării mondiale, a celor ce exprimă chintesenţa poporului român prin opinii juste despre suflul românesc în lume, spiritul său binevoitor, inima deschisă şi altruistă. Ca un subterfugiu al imaginii mai puţin agreabile pe care o au în general străinii despre noi, încercăm de fiecare dată să dăm vina pe clasa socială de jos, pe nevoiaşii care şi-au pierdut speranţa prin neajunsuri economice şi îndobitocire politică atât înainte cât şi după 1989 şi care nu pot asigura o supravieţuire şi un trai decent propriilor copii, aceştia evadând haotic peste graniţă în lupta pentru existenţă. În acest moment se fac culpabili prin diverse acte de vandalism, scăpaţi de sub rigorile unei civilizaţii moderne sau rătăcesc în abisul promiscuităţilor, al limbajului trivial-obscen. Cel mai mult ne denigrează onoarea de cetăţean român cei de etnie ţigănească, neam venit din ţinuturile asiatice. Profitând de protecţia caritabilă a autorităţilor europene ei cer drepturi şi privilegii mai mari decât localnicii. Purtaţi pe acelaşi val cu nomazii, o parte din tinerii conaţionali şi-au pierdut identitatea şi demnitatea naţională manifestate din moşi-strămoşi, adaptându-se la „manierismul" depravat al celor mai decăzute pături sociale, sechele ale unui capitalism anarhic.

În contextul actual, pentru europeni, român echivalează cu ţigan. Privit prin prisma lor, subiectivă, orice ţigan este român, concepţie eronată, fiecare popor avându-şi ţiganii săi. În viziunea despre această etnie europeană, mondială chiar, este acceptată ideea adaptabilităţii mai greoaie a unor astfel de grupuri nomade la viaţa şi cultura civilizaţiei moderne. Totuşi, o parte dintre aceştia s-au adaptat şi integrat chiar foarte bine în evoluţia firească a societăţii încât nici ei nu-şi mai cunosc originile, devenind din speţa lor ingineri, doctori, profesori, artişti, oameni de cultură, economişti sau politicieni. Revenind la cetăţeanul român de rând, cu bucuriile şi necazurile sale, nu se deosebeşte de făptura umană „de dincolo" de graniţa României. Se naşte din mamă, suge la sânul ei, plânge şi râde, creşte, învaţă, munceşte, iubeşte sau urăşte, deci trăieşte ca făptură creată de Divinitate pe acest pământ şi în final trece în nefiinţă. Singura diferenţă, poate cea mai elocventă, este că în permanenţă în pieptul său bate o inimă de român harnic şi ospitalier, vesel şi la bucurie, dar şi la necaz, optimist, căci la el speranţa nu moare nicicând. Au venit şi au plecat imperii, au năvălit hoarde barbare şi nu şi-a pierdut identitatea, caracterul, temperamentul, obiceiurile, datinile şi limba. Dar iată că tocmai când la orizont un nou răsărit se prefigura pe altarul României, redând speranţa mult râvnită a românului după o perioadă totalitară în care predomina cultul idolului, de după crestele întunecate ale neprevăzutului s-au năpustit nori negrii, dezlănţuind furtuni cu fulgere şi trăznete malefice asupra existenţei umane din întregul spaţiu mioritic. În vâltoarea frământărilor şi tensiunilor internaţionale provocate de conflicte şi războaie pentru supremaţie ale marilor puteri pe Terra. În timp, acestea au condus implicit la cele două crize, politică şi economică, s-a creat un impact psihologic la nivel planetar, manifestat printr-un proces de degenerare a fiinţei umane, o adevărată prăpastie între fiii aceleiaşi naţii, omenirea înstrăinându-se uneori de trecut şi valorile spiritual-culturale care o reprezintă. La noi în ţară, ca urmare a condiţiilor şi a conjuncturii create de democraţia originală, în haosul său, mulţi cetăţeni români au alunecat pe panta ignoranţei, indiferent că mai locuiesc sau nu în ţară, uitând că pe acest teritoriu a existat de mii de ani speţa din care ne tragem ca unul dintre cele mai vechi popoare de pe continent. Geto-dacii, tracii, românii sunt reprezentanţii celei mai vechi culturi europene, Cultura Danubiană.

Strămoşii noştri n-au migrat ca hunii, bulgarii, maghiarii şi alte popoare din ţinuturile asiatice. Ei au fost dintotdeauna la nord şi sud de Dunăre ca un adevărat imperiu. S-ar părea că însuşi Alexandru Macedon a fost de origine tracă, iar legenda lui Romulus şi Remus cu întemeierea Romei este de origine tracă. E chiar posibil ca imperiul roman şi latinitatea să fi apărut chiar din triburile getice. Dar timpul cu noile descoperiri vor face lumină în adevărata istorie a existenţei umane. Poporul român se încadrează perfect în coordonatele geografice şi istorice pe teritoriul României Mari, în special prin bogăţia lexicului cu cuvinte de origine geto-dacă, unice în Europa şi în lume. Revenind la prezent, o nebuloasă s-a abătut asupra acestui neam, la care concură clasa politică instalată la putere de douăzeci de ani, indiferent de coloratura partidelor. De două decenii nu a contat cine a preluat frâiele ţării, ţelul lor suprem a fost îmbogăţirea unora prin sărăcirea confraţilor, pierderea demnităţii româneşti, sărăcie, anarhie şi dezbinare. Concursul de împrejurări a fost favorabil alienărilor celor afectaţi de nedreptăţile sociale şi evadarea disperată a acestora, total nepregătiţi, într-o lume străină temperamentului şi mentalităţii tradiţionale româneşti, într-un spaţiu deloc favorabil cetăţeanului de rând, lipsit de mijloacele psihologice şi praxis-ul necesar înfruntării cu stoicism a mastodonţilor economici şi a ideologiei capitaliste cu lumea diversificată a afacerilor, a dedesubturilor, a infrastructurii relaţiilor dintre patronat şi angajat. Românul abrutizat de conştiinţa şi ideologia comunistă a fost nepregătit în faţa propriei sale revoluţii, a spiritului, a mentalităţii, a convingerilor despre lume şi viaţă, şi-n locul evoluţiei sale pe scara valorică a existenţei umane s-a trezit scăpat din lesă ca un câine abandonat pe maidan.

Datorită apucăturilor „ţigăneşti" cu limbaj vulgar şi comportament mai puţin decent al unor tineri „scăpaţi" peste hotare, adesea românii din diasporă sunt consideraţi ţigani, mai ales că prin bunăvoinţa unor „capete luminate" s-a adoptat denumirea de rom, ceea ce străinii echivalează cu român.
Probabil, mulţi străini nu cunosc faptul că ţiganii europeni, indiferent de cetăţenie, români, bulgari, unguri, italieni, francezi, spanioli sau din alte state, sunt nomazi din triburile ţinuturilor asiatice. Dar noi cetăţenii români, indiferent de sorginte, ne pierdem identitatea datorită naivităţii şi a uşurinţei cu care cedăm în faţa naţiilor străine adevărata cultură şi civilizaţie românească. Avem obiceiuri, datini şi tradiţii specifice, etnografie şi folclor unice pe Terra. Ansamblurile noastre folclorice în costume naţionale se bucură de mari succese internaţionale pe vestitele scene ale lumii. Noi cei din diasporă uităm uneori că ele ne reprezintă oriunde, chiar dacă rătăcim după un loc de muncă pe meleaguri necunoscute. Străinul de rând şi chiar patronii, organele publice şi politicienii nu ne recunosc valoarea, ceea ce denotă ori ipocrizia acestora, ori prostia, lipsa de cultură în care lâncezesc. Mulţi dintre ei nu-şi cunosc propriile valori, somităţile, istoria sau geografia. Poate nu-şi cunosc nici locul pe harta lumii. Iată unde zace deşteptăciunea la „occidentalii" Europei!

Singurii care au rupt barierele dintre naţiuni sunt oamenii de ştiinţă şi cultură. Inteligenţa lor depăşeşte cu mult nivelul politico-social în care se scaldă omenirea cu surogate democratice. Ei nu-şi pierd demnitatea. Noi, răsăritenii evadaţi din eticheta totalitar-comunistă să nu ne plecăm cu servilism în faţa şabloanelor capitalismului occidental cu falsă democraţie, ci cu fruntea sus să ne susţinem clauza şi să ne păstrăm demnitatea şi mândria de români, indiferent de spaţiul terestru în care ne aflăm, ca spaţiu al dumnezeirii pe această planetă. Cine are impresia că în Occident descoperă izvoarele nesecate ale democraţiei şi calea raiului spre îmbogăţire se înşeală amarnic. Societatea capitalistă în esenţa ei a fost, este şi va fi controversată. Cu sau fără voia noastră am intrat în cursa pentru maratonul supravieţuirii, uitând de trecut, prezentul febril trăindu-l aproape inconştienţi. Privim viitorul prin prisma speranţelşr utopice că printr-o minune divină salvarea noastră va apare în zori o dată cu răsăritul soarelui şi raiul se va pogorî pe pământ, aruncând în abisuri legile nedrepte ale marilor jandarmi de pe Terra, ale jocului diabolic de interese prin îngenuncherea unor naţiuni şi obţinerea supremaţiei generale. Debusolaţi că salvatorul din poveste nu mai vine, iar Dumnezeu nu ne mai ascultă rugile imploratoare şi disperate, alergăm ca nişte oi rătăcite dintr-un colţ al lumii în altul, la cheremul unei societăţi capitaliste cu faţetă democrată, unde tronează doar jocul de interese economice, teritoriale şi politice. Ca urmare a perpetuării orânduirilor de-a lungul istoriei, speranţa spiritului uman a renăscut după fiecare revoluţie. Societăţile s-au perindat una după alta şi au dispărut în vâltoarea vremurilor precum galaxiile din univers în „pâlnia" uriaşă a unui quasar. Deşi pare un paradox, pe arena mondială, cel puţin pe faţeta acestuia, capitalismul tinde către ideologia social-democrată, în timp ce fostul comunism îşi schimbă brusc direcţia şi porneşte ca o avalanşă spre un capitalism dictatorial în care anarhia şi populismul constituie punctul forte, ca germene al totalitarismului comunist dar sub altă faţetă. Aşa cum a manifestat-o din totdeauna, românul, deşi e considerat viteaz şi curajos, nu este un adevărat războinic, un expansionist, ci un apărător al drepturilor umane şi al demnităţii naţionale în faţa celorlalte naţiuni. Ca de obicei el îşi vede mai mult de părticica sa, mulţumindu-se de cele mai multe ori cu puţinul pe care-l consideră mană cerească.

În această conjunctură internaţională, haosul planetar s-a exarcerbat şi prin intermediul a tot felul de cititori în stele, ne lăsăm toleranţi şi creduli în naivitatea noastră, influenţaţi de flagelul malefic al unor specimene umane ca vraci, clarvăzători, prezicători şi paranormali ce-şi atribuie statutul de trimişi ai Domnului ca proroci şi profeţi, eu le-aş zice nebuni, psihopaţi, schizofrenici sau paranoia, ce ne derutează cu inventarea a tot felul de „culturi"de mult apuse, care au prevăzut un sfârşit al „sfârşitului" şi un mit al unei apocalipse din ce în ce mai obsedantă la orice eveniment planetar. Cu minţile bombardate de fel de fel de informaţii false se produce cu succes o manipulare psihică şi energetică negativă a făpturii umane. În complexul de împrejurări în care România a fost primită ca membru NATO, apoi în Uniunea Europeană şi într-un viitor apropiat în spaţiul Schengen şi trecerea la moneda europeană, euro, românul, în dorinţa de evadare după o perioadă de totalitarism, se depărtează tot mai mult de spiritualitatea românească, uitând de valorile născute pe meleagurile carpatine la nord de Dunăre. Dacă unii îşi mai aduc vag aminte de personalităţi marcante născute pe plaiurile mioritice, recunoscute pe plan mondial, de altele nici măcar n-au auzit. Astfel sunt cunoscute nume devenite celebre:
- Emil Racoviţă, savant şi explorator, fondatorul biospeologiei dar şi primul român care a ajuns la Polul Sud. În expediţia din Antarctida a studiat viaţa mamiferelor acvatice, rămânând în istoria ştiinţei ca descoperitorul balenei cu cioc.
- Traian Vuia, inventator şi pionier al aviaţiei mondiale, în 1906 reuşeşte primul zbor autopropulsat cu un aparat mai greu decât aerul.
- Victor Babeş, bacteriolog şi morfopatolog, în colaborare cu Victor Andre Cornil, întocmeşte primul tratat de bacteorologie din lume.
- Ion Cantacuzino, microbiolog, a găsit o metodă de vaccinare antiholerică numită „Metoda Cantacuzino".
- Henry Marie Coandă, inginer şi academician, este inventatorul motorului cu reacţie, a studierii fenomenului ce poartă numele de „efectul Coandă" şi creator a nenumărate invenţii.
- Anghel Saligny, inginer de renume în proiectarea şi construcţia podurilor şi silozurilor cu structură metalică. A proiectat şi construit podul de peste Dunăre de la Cernavodă, care la acea vreme (1890-1895) era cel mai lung din Europa.
Mulţi dintre români n-au auzit de Nicolae Păulescu, descoperitorul insulinei, brevetată în 1922 sub numele de pancreină. Din nefericire, un an mai târziu doi canadieni „inspirându-se" din publicaţiile sale i-au furat Premiul Nobel pentru aceeaşi descoperire.
- Ion I. Agârbiceanu, fiul scriitorului Ion Agârbiceanu, fizician, în 1962 proiectează primul laser cu gaze (heliu-neon) din România cu radiaţie infraroşie.
- Gheorghe Pănculescu, inginer şi descoperitorul unei tehnologii de fier forjat după care a fost realizată structura de la Turnul Eiffel.
- Dimitrie Leonida, inginer electroenergetician, s-a ocupat cu introducerea curentului în Bucureşti şi a luat parte la planul de electrificare al României.
- Elisa Leonida Zamfirescu, sora inginerului Dimitrie Leonida, este cea mai curajoasă femeie care a rupt barierele prejudecăţilor vremii că ingineri sunt numai bărbaţii. Ea s-a înscris în 1909 la Academia Regală Tehnică din Berlin pe care a absolvit-o cu succes în 1912, devenind prima femeie inginer nu numai din Europa ci din lume. Ca o adevărată patrioată, ca şi fratele său, a renunţat la străinătate şi şi-a adus contribuţia în patria mamă. Lista marilor inventatori şi descoperitori români se poate completa cu zeci şi zeci de nume.

Avem şi trei laureaţi ai Premiului Nobel originari din România, din păcate premiile fiind atribuite ţărilor în care şi-au făcut rezidenţa: George Emil Palade, născut la Iaşi, devenint mai târziu cetăţean american, a obţinut în 1974 Premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicină. Iar mai fi Ellie Wiesel, evreu născut la Sighetul Marmaţiei, cetăţean american, Premiul Nobel pentru Pace – 1986, şi Herta Müller, născută lângă Timişoara, în 1987 a emigrat în Germania - PremiulNobel pentru Literatură, 2009, dar ei fac parte din altă categorie. În 1985 Premiul Nobel pentru Pace a fost atribuit organizaţiei „Medicii lumii pentru prevenirea războiului nuclear", ai cărei conducători erau Mihail Kuzin (URSS), Ioan Moraru (România) şi Bernard Lown (SUA). Ioan Moraru, născut într-o localitate lângă Mediaş, este singurul român care a obţinut această înaltă distincţie şi care nu şi-a părăsit ţara. Evenimentul, crucial pentru ţara noastră, n-a fost mediatizat şi cinstit cum se cuvine nici atunci, dar nici după 1989. Aş mai aminti încă un nume, de data aceasta din sport, care ne-a adus un renume mondial! Nadia Comăneci, prima în gimnastica feminină mondială care a obţinut prima notă de 10 din lume, în cadrul Jocurilor Olimpice de vară de la Montreal, Quebec, Canada, 1976. Lista cu marile personalităţi ale ştiinţei, culturii şi sportului este lungă.
- A doua mare construcţie administrativă din lume, intrată în cartea recordurilor, este Casa Poporului din România şi depăşeşte ca suprafaţă Piramida lui Keops, considerată prima minune a lumii. Şi dacă tot am ajuns la recorduri, la Săpânţa, în Maramureş, în afara renumitului cimitirul vesel, se află cea mai înaltă biserică din lume (78 m), depăşind ca înălţime Statuia Libertăţii din New York, S.U.A. Însăşi plaiurile mioritice ne reprezintă unicitatea cu localnicii ce-şi au legendele, tradiţiile, datinile, obiceiurile şi folclorul cu specificul lor din moşi strămoşi. Din punct de vedere geografic România este unică în Europa prin prezenţa tuturor formelor de relief, fluviu, mare şi cea mai mare deltă de pe continent, Delta Dunării.

Avem un patrimoniu naţional şi cultural ştiinţific cu care ne putem mândri. Ne reprezintă cu onoare somităţi la nivel mondial pe care avem datoria sacră să-i cinstim şi să-i venerăm aşa cum se cuvine. Să medităm în slujba spiritului ce ne caracterizează şi să ne întrebăm retoric, cu ce este mai prejos naţiunea română decât celelalte? Imaginea deformată despre poporul român nu ne-o fac în mod special străinii, ci noi înşine prin „aleşii" neamului de la cârma ţării, nomazii cu şatra şi vulgaritatea lexicală şi comportamentală a unora din compatrioţii noştri. Cu toate acestea să reparăm greşelile unora, neştiinţa şi prostia altora şi să ne susţinem, cu fermitate şi demnitate, clauza până la capăt. Indiferent în ce zonă a lumii vom avea ocazia să colindăm să nu ne fie ruşine cu originile neamului din care ne tragem şi să nu uităm locurile natale, aceste plaiuri mioritice poate unice în lume prin pitoresc, dar şi prin specificitatea şi spiritul ospitalier, vesel şi harnic al românului. Să nu urmăm exemplul dezagreabil al politicienilor care ne denigrează poporul, iar dacă dai dovadă de patriotism eşti catalogat ca naţionalist, echivalând în ignoranţa lor această noţiune cu cea de extremist. Cu toate matrapazlâcurile în favoarea jocului lor de interese şi menţinerea portofoliilor în structurile statului, odată şi odată această ipocrizie populistă, ce a cuprins de douăzeci de ani ca o molimă clasa politică din societatea românească, se va prăbuşi, iar cetăţeanul român se va trezi la realitate din somnolenţa în care mocneşte, redobândindu-şi identitatea moştenită din moşi-strămoşi. Din nefericire, mass-media face reclamă violurilor, tâlhăriilor, crimelor, oamenilor corupţi şi clanurilor mafiote, nu valorilor şi marilor personalităţi care ne reprezintă ca naţiune. Întotdeauna, Românul, indiferent de vicisitudinile istorice, a ştiut să-şi aprecieze şi să-şi facă cunoscute valorile culturale, artistice, ştiinţifice şi să păşească cu fruntea sus, plin de demnitate, în rândul civilizaţiilor moderne.

Oriunde ne-am afla, în orice colţ al acestei planete, să nu uităm că în pieptul nostru bate o inimă de român!