În studiul de faţă voi stărui asupra articolelor pe care Mihai Eminescu le-a scris şi publicat în legătură cu teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru, Basarabia. Oricine este cât de cât iniţiat în viaţa şi opera poetului naţional ştie/cunoaşte că acesta a fost un adânc cunoscător al istoriei românilor. De asemenea, ştie că gazetarul Mihai Eminescu, în cei câţiva ani de activitate jurnalistică (1876-1883), a scris un număr impresionant de articole, toate ilustrând profunda preocupare a poetului naţional pentru problemele fundamentale ale timpului său: relaţiile agrare şi lumea satelor, independenţa şi războiul care a consacrat-o, chestiunea izraelită, românii aflaţi sub ocupaţie străină, chestiunea Dunării, Religia, problemele învăţământului, guvernul şi parlamentul, monarhia constituţională, Teorii şi opinii economice, teorii şi opinii politice, despre unitatea românilor ş. a.. Titlurile capitolelor din carte le-am luat din textele lui Mihai Eminescu.

 „Venim la citatele din Bluntschli”
   

Prima luare de poziţie a lui Mihai Eminescu despre Basarabia a fost oferită de o polemică a sa cu ziarul liberal „Românul”, apărută în „Timpul” pe 7 septembrie 1878. „Românul” susţinea, în legătură cu obligaţia României prin tratatul de pace de la Berlin (iulie 1878) de a ceda sudul Basarabiei Rusiei, cum că „o simplă Cameră poate ceda Basarabia şi primi Dobrogea”[1], argumentându-şi opiniile „cu citate din Bluntschli”[2]. Citatele oferite de „Românul” erau incomplete, trunchiate, dovedind, în viziunea poetului naţional, „lipsa de cugetare proprie”[3], respectivii abuzând „de buna-credinţă a publicului”[4] deoarece nu i se sintetizează spiritul întregii cărţi, cât şi al frazelor din locurile citate, „ci numai petece de fraze care se potrivesc cu ceea ce voim a dovedi”[5].

Eminescu subliniază că „Românul” induce opinia publică în eroare, acuzându-l chiar pe el, pe Eminescu, de rea-credinţă! Faptul îl face pe poet să afirme că „Românul” „el dă, el ţipă”[6], probând fariseism şi duplicitate. Eminescu e convins că respectiva gazetă n-are leac în a se îndrepta, drept pentru care nu voieşte să aplice acesteia un tratament mai „viguros”, deoarece „ne-am săturat noi înşine de a mai îndrepta un lucru strâmb prin chiar firea lui”[7]. Spre a lămuri cititorii cum că „Românul” a oferit citate inexacte din juristul Bluntschli, Eminescu inserează în articolul său un fragment substanţial din opera respectivului jurist. Citatul respectiv dă de gol impostura „Românului”, convingând cititorii că el, Eminescu, are dreptate; şi că articolul 706 din „codificarea” lui Bluntschli „nu poate fi invocat în contra noastră”[8], Constituţia României interzicând Camerei (parlamentului) să-şi asume actul cedării sudului Basarabiei Rusiei[9]. Întru sprijinirea poziţiei sale, poetul naţional reproduce un nou citat din acelaşi Bluntschli, anume capitolul XXIV, dovedind riguros cum că gazeta liberală escamotează adevărul din cartea juristului sus-citat.

Astfel, Mihai Eminescu susţine că rectificările de graniţă nu sunt totuna cu noţiunea înstrăinării statului[10]. Rectificările de graniţă, lămurea cititorii Mihai Eminescu, nu înseamnă înstrăinarea unei părţi din teritoriul statului, „ci se determină numai, mai de aproape, cuprinsul adevăratului teritoriu al statului”[11]. Atunci însă, când se desprind şi se dau teritorii locuite care au aparţinut statului „atunci aceasta nu mai este o rectificare de graniţă”[12]. „Românul” îl răstălmăceşte pe Bluntschli, căci eminentul jurist susţinea că „înstrăinarea teritoriului statului să nu se facă decât în formele dreptului public, prin lege”[13]. În România însă, argumenta Eminescu, deşi parlamentul face legi „forma dreptului nostru (subl. M. E.) public nu e o Cameră ordinară”[14]. Aşadar, în România Constituţia nu acordă competenţe Parlamentului „în privinţa rectificărilor de graniţe”[15]. Degeaba „asudă” „Românul”, sublinia sarcastic poetul naţional, cum că cedarea Basarabiei e o „rectificare de graniţă”[16]. Cedarea Basarabiei impusă de tratatul de pace de la Berlin nu e o rectificare de frontieră „ci o înstrăinare a teritoriului statului”[17]. Iar pentru o asemenea înstrăinare de teritoriu „dreptul nostru public nu admite competenţa Camerei ordinare”[18], aşa cum susţinea „Românul”.

Aceeaşi gazetă liberală îl combătuse pe Eminescu aducând în sprijin un articol din Constituţia Prusiei după care Camerele ordinare ar avea putere de lege şi decizie. Ca foarte bun cunoscător al realităţilor din Germania, Eminescu pune la punct preopinenţii săi lămurindu-i că în Prusia „puterea legiuitoare nu emană de la popor, ci de la rege (subl. M. E.)”. Dacă în Prusia se iveşte un conflict „între Coroană şi Adunări, coroana face ce vrea şi Adunările merg acasă”[19]. Aceasta-i situaţia, deşi cei care constituiau Adunarea Prusiei „sânt oameni care ar putea pretinde cu mai mult cuvânt să pretindă că sânt naţia decât adunătura de stâlpi de cafenele şi de cartofori din Dealul Mitropoliei”[20], încheie articolul poetul naţional!

   „România este singurul stat care astăzi e în primejdie de a fi dezmembrat chiar de aliatul ei”

Înainte de articolul analizat mai sus, Mihai Eminescu scrisese circa 10 articole substanţiale despre Basarabia şi furtul acestei provincii româneşti de către Rusia, în care îşi spusese abrupt punctul de vedere faţă de gestul tâlhăresc al Imperiului rusesc la adresa României. Aşa, pe 25 ianuarie 1878, în „Timpul”, desigur, poetul naţional scrie un extraordinar material în care subliniază apăsat de mai multe ori gestul unic al Rusiei imperiale de a fura literalmente teritoriu de la un stat aliat, România, călcându-şi în picioare propria semnătură pusă pe convenţia ruso-română de la 4 aprilie 1877, semnată la Bucureşti. Reamintesc că, prin convenţia semnată din partea României de ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu şi de baronul Stuart, din partea Rusiei, imperiul din Nord îşi asumă obligaţia de a respecta şi garanta integritatea teritorială a statului român.

În articolul de faţă, Mihai Eminescu începe abrupt afirmând că lucrurile, în ianuarie 1878, au devenit clare/limpezi: „Generalul Ignatieff a propus guvernului nostru retrocedarea Basarabiei în schimbul a nu ştiu căror petice de pământ de peste Dunăre”[21]. Într-o atare situaţie, consemna poetul naţional, România se afla într-o situaţie dramatică, fiind „în primejdie de a fi dezmembrat chiar de aliatul ei”[22]. În ciuda convenţiei semnate cu Rusia prin care „i se garantează integritatea teritoriului”[23], România, nota Eminescu, vede „zburând ca pleava în vânt asigurările unei convenţii”[24] a cărei iscălituri sunt încă umede şi pe care a încheiat-o cu o mare împărăţie. România s-a încrezut în cuvântul Rusiei, căci ea a crezut în cuvântul dat de un împărat. În faţa pretenţiilor Rusiei, întreba dramatic poetul naţional, „ce zice Austria”[25] pentru care libertatea gurilor Dunării „sânt o condiţie de existenţă mai mult decât poate pentru noi?”[26]. Austria nu zice nimic, nota poetul naţional, fiind liniştită „dacă i se asigură neutralitatea întregii Dunării de Jos”[27]. Neutralitatea dorită de Austria, a gurilor Dunării, evident, devine un deziderat şi atât, de vreme ce, scria Eminescu, dacă un tratat ar garanta-o aceasta e ridicol căci „tratatele se scriu astăzi pentru ca să fie călcate a doua zi”[28].

Rusia nu are niciun drept să pretindă României „bucata noastră de Basarabie”[29] pe care am căpătat-o înapoi la 1856 ca un „drept din dreptul nostru şi pământ din pământul nostru”[30]. Rusia pretindea României Basarabia sudică „pe cuvântul cum că onoarea [ei] cere ca să se ia o bucată din România”[31]. Cererea Rusiei e o mare nedreptate făcută României, iar invocarea onoarei e fariseică, credea Mihai Eminescu. Oare nu aceeaşi onoare „cere respectarea convenţiei iscălită de ieri”[32] de aceeaşi Rusie? „Ciudată onoare într-adevăr!”[33], notează poetul naţional. Apoi, cu ce drept pretinde Rusia Basarabia de la România din moment ce n-a cucerit acest pământ „cu sabia”[34]? La 1812 când ruşii au anexat Basarabia, cedarea nu s-a făcut „ca preţ al păcii, căci Turcia n-avea nevoie de pace, ci tocmai Rusia”[35]. Când au încheiat pacea de la Bucureşti, ruşii se aflau în faţa invaziei lui Napoleon, care tocmai „era asupra intrării în Rusia”[36]. Trupele ruseşti se întorceau în ţara lor în marş forţat, cu sufletul la gură, „luând faţa pământului românesc pe tălpile lor”[37]. Martorii acelui timp i-au văzut pe ruşi întorcându-se „căzând pe drumurile ţări de osteneală”[38], nu arătau deloc ca „o armată învingătoare”[39]. Nimeni, care văzuseră starea armatei ruseşti la 1812, nu putea crede în victoria acelei armate, care să-i aducă o nouă „provincie”[40].

Pentru Eminescu nu exista niciun semn de întrebare de ce au ocupat ruşii Basarabia: „Se ştie că diplomaţia engleză, împreună cu vânzarea beiului grec Moruzi, a fost cauza cesiunii Basarabiei”[41]. Ambii, crede Eminescu, au ispăşit şi ispăşesc ticăloşia. Moruzi „şi-a pierdut capul”[42], iar Anglia „e pedepsită abia astăzi”[43]. Când Moldova a primit îndărăt „o parte din pământul ce pe nedrept i se luase”[44], Rusia s-a simţit atinsă în onoarea ei, iar „acea onoare cere ca să se ia îndărăt de la noi ceea ce pe nedrept ni se luase”[45]. Cu ce se făcuseră vinovate „Ţarile româneşti”[46] Rusiei, „prin ce păcătuiseră” ele de marele imperiu a anexat pământ românesc, se întreabă dramatic poetul naţional. Şi Eminescu oferă cititorilor un răspuns acuzator la adresa imperiului rus, atingând esenţa profund imorală specifică diplomaţiei ruseşti: „Nu le-am hrănit într-atâtea rânduri oştirile, nu erau ţările noastre adăpostul lor, ne-am dovedit vreodată duşmani ai ei? (subl. G. M.)”[47]. Poetul, de atâta indignare, nu găseşte cuvinte „pentru a califica această pretenţie”[48]. Puterea cea mare a Rusiei îi dă „dreptul de-a-şi bate joc de lume, de noi, de ea însăşi?”[49]. Nu vreun gazetar rus oarecare cere României Basarabia, ci chiar guvernul rus, „care acolo (în Rusia - n. G. M.) este tot”[50]. Astfel că România a pierdut 15.000 de oameni şi „câteva zeci de milioane cheltuieli de război”[51] ajutând pe „mandatarul Europei”[52] „în îndeplinirea sacrei sale misiuni”[53], pentru ca la urmă „noi să fim cu pagubă, tot noi să plătim războiul Rusiei cu pierderea unei provincii…”[54].

România nu doreşte să facă niciun schimb de teritorii, „ne astupăm urechile la orice propunere de schimb în această privinţă”[55]. Dreptatea absolută e de partea poporului român, a României. Drepturile noastre asupra întregii Basarabii „sânt prea vechi şi prea bine întemeiate”[56] ca să ni se vorbească fără niciun temei „de onoarea Rusiei angajată prin Tratatul de la Paris”[57]. Basarabia era toată a poporului român încă de la începutul istoriei şi „pe când Rusia nu se megieşa cu noi”[58]. Basarabia întreagă ni se cuvine toată, întreagă căci e pământ sfânt şi drept al nostru „cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă şi până în veacul al nouăsprezecelea”[59]. Cum se poate ca Rusia, care pretinde că vrea să „mântuie popoarele creştine de sub jugul turcesc” şi anexează „o parte a unui pământ stăpânit de creştini”[60]. „Ciudată mântuire, într-adevăr”, observă cu amărăciune Mihai Eminescu.

România, decreta poetul naţional, nu dă niciun petic de pământ de bunăvoie, „cu sila şi mai puţin”[61]. Guvernul trebuie să ceară Rusiei respectarea convenţiei din 4 aprilie 1877, care nu „trebuie să rămână literă moartă”[62]. Nu dăm nimănui voie, fie ea şi Rusia, „a fi stăpân în casa noastră decât în marginile în care noi îi dăm ospeţie”[63]. Dacă românii ar fi siliţi să piardă o luptă, „o va pierde, dar nimeni, fie el oricine, să nu aibă dreptul a zice că am suferit cu supunere”[64] jugul şi nedreptatea impuse de cineva mult mai puternic. Oricât de rău ar fi cineva, Mihai Eminescu nu crede că s-ar „găsi cineva în această ţară”[65] care ar cuteza să pună numele său „sub o învoială prin care am fi lipsiţi de o parte din vatra strămoşilor noştri”[66]. În încheiere, Eminescu crede că guvernul rus „a putut să facă o încercare”[67], pe care el o crede zădarnică. România nu pretinde de la Rusia nimic, nu cerem nimic „de la puternicul nostru aliat”[68], vrând însă „să păstrăm bune relaţii cu vecinii”[69]. Rusia, credea eronat Eminescu, nu va comite o faptă „care ar fi pentru dânsa veşnic o pată în ochii lumii”[70]. Ea nu va lua de la România „ce noi nu dorim să dăm”[71].

   „De la Rusia nu primim nimic”

Pe 28 ianuarie 1878, Mihai Eminescu expune punctul său de vedere cu privire la ce poziţie ar trebui să aibă România faţă de intenţia Rusiei de a-i smulge sudul Basarabiei. Poetul naţional, articulându-şi poziţia în această chestiune importantă, nu are nicio îndoială că ea va fi urmată de partidul conservator („linia de purtare a conservatorilor va fi următoarea” [72]). România, credea cu toată convingerea Eminescu, nu are de făcut, nu acceptă niciun schimb de teritorii cu Rusia. Nu-i dăm nimic ei, Rusiei „în particular”[73]; nu pretindem de la ea nimic „în special”[74], decât ca împăratul rus „să-şi consfinţească”[75] cuvântul; numai toate puterile „Tratatului de la Paris”[76], care va sta la baza „deliberărilor Congresului”[77], „ne pot da ceva - lua nu ne pot, nici ei, nimic”[78]; poetul observă apoi cum că ruşii apelează la o mistificare după care împăratul Rusiei nu doreşte să-şi calce cuvântul dat României „în marginile voinţei sale individuale”[79], numai că voinţa împăratului rus se pleacă în faţa voinţei „poporului rusesc”[80] care vrea numaidecât să ia de la România sudul Basarabiei. O asemenea manieră de a judeca lucrurile, crede Mihai Eminescu, anulează, calcă în picioare „orice tratat încheiat între două state”[81]. În realitate, sublinia poetul naţional, persoana împăratului constituie „o garanţie mai mult pentru respectarea unui tratat”[82], dar nu este singura lui garanţie.

Convenţia dintre România şi Rusia a fost încheiată între guverne, adică „între oameni cu plenipotenţe din partea poporului lor”[83]. Prin urmare, voinţa celor două popoare a fost „angajată prin convenţie”[84]. Deci, trăgea concluzia poetul naţional, nu cred că este posibil ca o „voinţă angajată”[85] să vrea ceva contra „angajamentelor ce le-a luat în mod formal”[86]. Dacă ar fi altfel, se întreabă deloc retoric Eminescu, ce diferenţă ar fi atunci „între popor, ca personalitate juridică, şi nişte bande neorganizate”[87]? Dacă România a făcut greşeala de a încheia o convenţie cu Rusia, credea poetul naţional, am făcut-o nu pentru a servi politica rusească, ci i-am cerut „să ne garanteze ceea ce puterile ne-au garantat prin Tratatul de la Paris”[88], adică integritatea şi „neatârnarea teritoriului nostru actual (subl. M. E.)”[89].

Poate alte ţări au obiceiul „să-şi precupeţească pământul patriei”[90], cât şi „cetăţenii statului”[91], românii nu au aceste obiceiuri şi nu „vrem a le cunoaşte”[92]. România nu acceptă de la Rusia niciun schimb de teritoriu, orice ne-ar propune Rusia în schimbul Basarabiei „nu primim”[93]. România vede în Rusia doar „mandatara Europei”[94] şi care a purtat război cu Turcia nu „pentru a schimba soarta noastră”[95], ci ca să schimbe soarta „bulgarilor, sîrbilor, muntenegrenilor”[96]. Nu pentru a schimba soarta României a dus război Rusia cu turcii; dacă românii au purtat război alături de Rusia, nota poetul naţional, poate au comis „o imprudenţă ce se iartă unui popor tânăr şi arzător”[97]. Alianţa cu Rusia a urmărit asigurarea succesului „armelor noastre”[98]. În rest, noi, românii, nu avem nimic de împărţit cu Rusia, „nici în clin, nici în mînecă”[99]. După noi, românii, ruşii pot să cucerească „toată ţara turcească”[100], dacă puterile europene o vor lăsa, cu noi nu a avut război „deci n-are a ne lua pământ, nici a ne da cu sila ceea ce nu-i cerem ei”[101]. Dacă România are de primit ceva nu de la Rusia avem ceva de a „primi” [102].

România nu cere nimic Rusiei, nu primeşte nimic de la ea, şi nici nu are nimic să dea aceleiaşi Rusii. Dacă Rusia vrea să dea României independenţa „n-o primim de la ea”[103]. Dacă vrea, de asemenea, să ne dea Dobrogea, „asemenea n-o primim”[104]. Deci, de la Rusia, decreta Eminescu, România nu vrea să primească nimic. Nu avem nevoie de bunăvoinţa ei „şi nu cerem decît ceea ce sîntem în drept a-i cere ei”[105]: „să respecte pe deplin convenţia încheiată cu noi”[106]. Rusia n-a avut război cu România, „nici n-am poftit-o să se bată”[107]. Ea nu are dreptul de a trata cu Turcia „în numele nostru” [108]. Rusia nu s-a luptat pentru România, nici România nu s-a războit pentru Rusia, „ci fiecare pentru ale sale” [109]. Ea, Rusia, a dus războiul cu Turcia „pentru a împlini mandatul Europei şi confraţii ei de peste Dunăre” [110], iar noi, românii, „pentru noi”[111]. În finalul articolului, Mihai Eminescu întăreşte încă o dată faptul cum că România nu doreşte nici „un aranjament cu Rusia”[112], nu-i dă voie să vorbească în numele României, căci românii nu au însărcinat-o cu aceasta, „nici puterile europene”[113].

„Rusia vrea să ia Basarabia cu orice preţ”
   

Peste două săptămâni, adică pe 10 februarie 1878, Mihai Eminescu are convingerea că „chestiunea retrocedării Basarabiei”[114] a ajuns pentru România, pentru poporul român „o chestiune de existenţă”[115]. Poetul naţional era convins că „puternicul împărat Alexandru II”[116] doreşte cu orice preţ să ia în stăpânire această parte de pământ românesc, parte „din cea mai preţioasă parte a vetrei noastre româneşti”[117]. Eminescu înţelege „această stăruinţă”[118], căci orice stat „pentru interesele sale morale şi materiale”[119] face tot ce îi stă „în putinţă”[120]. Rusia este „o împărăţie mare şi puternică”[121], iar România „o ţară mică”[122]. Dacă ţarul Rusiei, Alexandru II, „este hotărât a lua Basarabia”[123], pentru România „Basarabia este pierdută”[124]. Mai important în cazul de faţă, aprecia Eminescu, este faptul „cum o vom pierde ori cum o vom păstra”[125]. Este o mare nenorocire că „vom pierde rămăşiţa unei provincii pierdute”[126], dar şi mai mare nenorocire ni se poate întâmpla, să pierdem „încrederea în trăinicia poporului român”[127].

Făcând o judecată istorică globală, Mihai Eminescu nota cum că niciodată în istoria sa poporul român „nu a fost la înălţimea în care se află astăzi”[128], când peste „cinci milioane de români sînt uniţi într-un singur stat”[129]. Mihai Viteazul, afirma poetul naţional, a unit sub stăpânirea sa „trei ţări”[130] cu scopul de a pregăti „un stat român mai puternic”[131]. Moartea marelui Viteaz, susţinea cu dreptate poetul naţional, a fost suficientă ca marele său plan să „se prăbuşească”[132].

Statul român de la acel timp, deşi a trecut prin „multe zguduiri”[133], s-a dovedit puternic deoarece se reazemă pe „două temelii: conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene”[134]. Dacă România, decreta sentenţios poetul naţional, va dobândi „de trei ori atât pământ pe cât avem”[135], dar va pierde cele două temelii, statul român va „deveni o creaţie trecătoare”[136]. Chiar dacă Rusia „ne poate lua ce-i place”[137], dar România îşi va păstra „temeliile de existenţă socială”[138], aceste pierderi „vor fi trecătoare”[139]. Aşadar, conchidea Eminescu, a sosit timpul să întărim în conştiinţa românilor, cât şi la „popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român”[140].

Dacă Rusia vrea să ia Basarabia „cu orice preţ”[141], România nu trebuie să primească faptul cu „niciun preţ”[142]. Dacă am accepta un „preţ” „am vinde”[143] or România nu doreşte să vândă nimic. După felul cum a ridicat chestiunea „guvernul rusesc”[144], românii au obligaţia de a rămâne consecvenţi „moţiunilor votate de corpurile legiuitoare”[145], după care noi, românii, „nu dăm nimic şi nu primim nimic”[146].

Acel român care încalcă acest principiu nu ar fi decât „un vânzător”[147], încheia dramatic marele gazetar Mihai Eminescu.

----------------------------------------------
[1-9] Mihai Eminescu, Opere Politice, Ediţie integrală, alcătuită şi îngrijită de Cassian Maria Spiridon Iaşi, Editura Timpul, 2008, p.73.
[10-24] Ibidem, op. cit.p.74.
[25-69] Ibidem, op. cit.p.75.
[70-117] Ibidem, op. cit.p.76.
[118-147] Ibidem, op. cit.p.77.