„Rusia vrea să ia Basarabia cu orice preţ”

La 10 februarie 1878, Mihai Eminescu avea convingerea că „chestiunea retrocedării Basarabiei”[1] a ajuns pentru România, pentru poporul român „o chestiune de existenţă”[2]. Poetul naţional era convins că „puternicul împărat Alexandru II”[3] doreşte cu orice preţ să ia în stăpânire această parte de pământ românesc, parte „din cea mai preţioasă parte a vetrei noastre româneşti”[4]. Eminescu înţelege „această stăruinţă”[5], căci orice stat „pentru interesele sale morale şi materiale”[6] face tot ce îi stă „în putinţă”[7]. Rusia este „o împărăţie mare şi puternică”[8], iar România „o ţară mică”[9]. Dacă ţarul Rusiei, Alexandru II, „este hotărât a lua Basarabia”[10], pentru România „Basarabia este pierdută”[11].

Mai important în cazul de faţă, aprecia Eminescu, este faptul „cum o vom pierde ori cum o vom păstra”[12]. Este o mare nenorocire că „vom pierde rămăşiţa unei provincii pierdute”[13], dar şi mai mare nenorocire ni se poate întâmpla, să pierdem „încrederea în trăinicia poporului român”[14]. Făcând o judecată istorică globală, Mihai Eminescu nota cum că niciodată în istoria sa poporul român „nu a fost la înălţimea în care se află astăzi”[15], când peste „cinci milioane de români sînt uniţi într-un singur stat”[16]. Mihai Viteazul, afirma poetul naţional, a unit sub stăpânirea sa „trei ţări”[17] cu scopul de a pregăti „un stat român mai puternic”[18]. Moartea marelui Viteaz, susţinea cu dreptate poetul naţional, a fost suficientă ca marele său plan să „se prăbuşească”[19].

Statul român de la acel timp, deşi a trecut prin „multe zguduiri”[20], s-a dovedit puternic deoarece se reazemă pe „două temelii: conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene”[21]. Dacă România, decreta sentenţios poetul naţional, va dobândi „de trei ori atât pământ pe cât avem”[22], dar va pierde cele două temelii, statul român va „deveni o creaţie trecătoare”[23]. Chiar dacă Rusia „ne poate lua ce-i place”[24], dar România îşi va păstra „temeliile de existenţă socială”[25], aceste pierderi „vor fi trecătoare”[26]. Aşadar, conchidea Eminescu, a sosit timpul să întărim în conştiinţa românilor, cât şi la „popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român”[27]. Dacă Rusia vrea să ia Basarabia „cu orice preţ”[28], România nu trebuie să primească faptul cu „niciun preţ”[29]. Dacă am accepta un „preţ” „am vinde”[30] or România nu doreşte să vândă nimic. După felul cum a ridicat chestiunea „guvernul rusesc”[31], românii au obligaţia de a rămâne consecvenţi „moţiunilor votate de corpurile legiuitoare”[32], după care noi, românii, „nu dăm nimic şi nu primim nimic”[33]. Acel român care încalcă acest principiu nu ar fi decât „un vânzător”[34], încheia dramatic marele gazetar Mihai Eminescu.

  „…Ameninţările nici n-ar folosi nimic faţă cu un popor viteaz…”. (Gazeta St. Petersburg, 2/14 februarie 1878).

În data de 14 februarie 1878, Mihai Eminescu publică un articol polemic cu gazeta rusească „Gazeta de Petersburg”. Poetul naţional adaugă textului său articolul din ziarul rusesc, motivându-şi gestul, cu ironie la adresa publicaţiei respective, cum că noi, românii, „sîntem atât de orbiţi încât nu sîntem în stare a vedea lămurit poziţia în care ne aflăm faţă de Rusia şi de cererea ei pentru retrocedarea Basarabiei”[35]. N-am să sintetizez articolul rusesc în întregime, dar nu voi ocoli adevărul că ziarul respectiv era purtătorul de cuvânt al guvernului rus. Din această postură, „Gazeta de Petersburg” făcea apologia faptului că Rusia are nevoie de sudul Basarabiei pentru a-şi atinge „fruntariile naturale”[36]. Şi că România nu „trebuie să fie zgârcită cu cîteva mile pătrate de pământ plin de lacuri şi mlaştini” [37]. Pentru Rusia, nota publicaţia de pe Neva, este o chestiune de onoare „de a restabili graniţele noastre precum erau ele înainte de 1856”[38]. De asemenea, gazeta rusească era convinsă că onoare unei naţiuni de 80 de milioane de oameni, cum era cea rusească, ar fi mai presus de „amorul-propriu”[39] al unui popor „de 4-5 milioane”[40], cum era poporul român ce trăia între graniţele statului român de atunci.

Rusia, sublinia publicaţia rusească, a cheltuit mai mult pentru războiul recent încheiat, cumpărând contra unor sume uriaşe „pentru necesităţile vieţii”[41]. Poziţia României apreciată ca „implacabilă faţă de noi”[42] s-ar datora faptului că ea contează pe „sprijinul puterilor”[43]. Atitudinea României poate fi periculoasă pentru principatul român „în momentul unor stipulaţiuni internaţionale”[44 ], deoarece nu „Anglia şi Austria se vor face din proprie mărinimie procurorii României”[45], ci Rusia. De altfel, specula cu dreptate oficiosul rusesc, „Austria e contra unor state noi şi puternice”[46] la frontierele sale, iar Anglia „pledează atât de mult pentru rămăşiţele puterii sultanului”[47].

După ce inserează articolul gazetei ruseşti, Mihai Eminescu pune lucrurile în ordinea şi semnificaţia lor, lămurind cititorii prin „restabilirea” adevărului. Aşa, accentua poetul naţional, dacă pentru Rusia „chestiunea Basarabiei”[48] era „o chestiune de onoare militară”[49], care, în opinia lui „e rău înţeleasă”[50], pentru România aceeaşi chestiune nu este numai o chestiune de onoare, „ci una de existenţă”[51]. Dacă România pierde teritoriul ce „domină gurile Dunării”[52], devine un stat fără importanţă şi semnificaţie europeană, „devine un stat indiferent”[53], de existenţa sa „nu s-ar mai interesa nimeni”[54]. Interesul străinilor faţă de noi, opina Mihai Eminescu, „ne-ar fi indiferent dacă am fi destul de puternici”[55], sau dacă am avea „margini naturale spre vecini care să ne înlesnească apărarea”[56]. Cu ţara deschisă spre nord având un vecin „cu precovîrşire puternic”[57], tăria României nu poate fi dată decât de în „interesul economic pe care Occidentu-l are pentru drumul de apă al nostru”[58], pe care românii l-au apărat de la 1300 încoace. Rusia a posedat gurile Dunării doar 44 de ani, aşa că între drepturile românilor şi ale ei „nu există nici un echivalent”[59].

Lui Eminescu i se pare „ciudată” şi nelalocul ei teoria ziarului rusesc cum că un popor de 80 de milioane de oameni ar avea mai multă onoare decât „un popor de 4 – 5 milioane”[60]. În istoria lumii, postula cu maximă dreptate poetul naţional, statele ca „personalităţi politice”[61] „sînt egale de jure”[62]. Deosebirea între ele, adică între state, izvorăşte dintr-o „stare nejuridică”[63], adică din forţa unui stat şi ameninţarea cu războiul asupra altuia, care este o stare „anormală”[64]. Dacă între state ar domni „puterea fizică”[65], forţa, în niciun caz atunci nu mai este vorba de onoare, „ci pur şi simplu de care pe care va bate”[66]. Dacă Rusia vrea să ia cu sila de la România Basarabia care „i se refuză de bunăvoie”[67], românii vor rezista, „ne va bate şi va lua ceea ce e al nostru”[68]. Într-un asemenea caz nu i se imputa României că „am fost atît de decăzuţi”[69] încât am dat de bunăvoie, „înjosiţi ce sîntem”[70] în mâinile Rusiei „pentru bani sau altele”[71].

Mai departe Mihai Eminescu găseşte că plângerea ziarului rusesc cum că Rusia ar fi plătit „10-20 milioane mai mult decît se cădea pentru trebuinţele ei”[72] este cu totul „nelalocul ei”[73]. Nimeni nu are vreo vină morală pentru acest fapt căci avem de-a face cu „o lege economică”[74]. Oriunde în lume, dacă creşte cererea „unor obiecte, se urcă preţul lor”[75]. I se pare grozav de deplasat că ziarul rusesc „face nouă o vină”[76], pentru nevoile „armatei ruseşti”[77]. Dacă armata rusă, specula poetul naţional, îşi procura din Rusia ceea ce avea nevoie „le plăteau şi mai scump”[78].

În legătură cu afirmaţiile „Gazetei” din Petersburg cum că Rusiei i-ar trebui Basarabia sudică ca să aibă graniţe naturale, Eminescu le combate extrem de argumentat. Graniţe naturale nu-i trebuie unui stat puternic cum e Rusia, ci unuia „slab”, cum e România. Ea are nevoie „de ajutorul configuraţiunii teritoriale pentru a se apăra”[79]. De ce i-ar trebui graniţe naturale „puternicei Rusii”[80] contra, nu-i aşa, „periculoasei şi ameninţătoarei Românii?” [81], se întreba cu ironie zdrobitoare Eminescu. În faţa stepei „de peste Nistru”[82] graniţele naturale „sînt Carpaţii şi Dunărea, adică România întreagă”[83]. Dacă Rusia vrea să dobândească graniţe naturale „atunci ar trebui să anexeze toată România”[84]. Teoria graniţelor naturale nu este „un drept”[85], iar sub pretextul lor, scria poetul naţional, „s-ar putea cuceri universul întreg”[86].

După opinia sa, a lui Eminescu, „nici onoarea de stat şi cea militară a Rusiei”[87] nu ţin de argumente, de dovezi de a lua „de la un popor un pămînt care cinci sute de ani este al lui şi pe care de bunăvoie nu voieşte să-l dea”[88]. De asemenea, Rusia nu are nevoie de „graniţe naturale”[89] faţă de România, care nu o ameninţă cu niciun chip, neavând niciun temei sau „motiv plauzibil a face o asemenea cerere”[90], România însă, conchidea Mihai Eminescu, are toate motivele, „foarte grave motive de a refuza”[91]. Singura mângâiere, pe care eu o găsesc în articolul din gazeta rusească, fapt pe care Mihai Eminescu nu l-a subliniat, constă în faptul că la sfârşitul articolului ziaristul rus a scris negru pe alb: „Sîntem departe de a ameninţa pe români, şi ameninţările nici n-ar folosi nimic faţă cu un popor viteaz care a dovedit lumii întregi îndreptăţirea neatîrnării sale” [92] (subl. G. M.).

  „Basarabia a fost a noastră din veacul al patrusprezecelea…”

A doua zi după articolul pe care l-am analizat mai sus, pe 15 februarie 1878, Eminescu publică în „Timpul” un altul dedicat aceleiaşi probleme a Basarabiei, pe care România era forţată de Rusia să o cedeze ei. Dintru început, poetul naţional constată că de câte ori el, Eminescu, ca şi creatorul gazetei conservatoare „Timpul” a întrebat parlamentul sau guvernul cu privire „asupra adevăratelor condiţii de pace ale Rusiei”[93], sau de câte ori presa a ridicat „chestiunea Basarabiei” [94], tot de atâtea ori „guvernul răspundea că nu ştie nimic”[95]. Ba, mai mult, se adresa cu năduf cititorilor Mihai Eminescu, „Românul” răspundea la întrebări că toate câte se spun despre Basarabia sunt „calomnii de ale conservatorilor”[96], ca să fie discreditat guvernul ţării (liberal, fireşte), invenţii ca „să amăgească opinia publică”[97], „cai verzi pe pereţi”[98], scorniri care urmăresc să semene îndoiala în „loialitatea înaltului nostru aliat”[99].

Toate acestea s-au risipit ca fumul în faţa tristului adevăr. Generalul Ignatief soseşte la Bucureşti „pentru a ne spune nouă tuturor că Dumnezeu a făcut lumea la 1812 şi că pentru Rusia numai aceea e drept, ce s-a făcut de atunci încoace”[100]. Aşadar, generalul rus afirma, observă cu durere şi amărăciune poetul naţional „fiindcă au anexat Basarabia la 1812”[101], Rusia la 1878 „trebuie să reanexeze… părticica ce-am recăpătat-o cu mare greu la 1856”[102]. Desigur, continuă Eminescu, lumea „nu-i făcută la 1812”[103], iar Basarabia e a poporului român „din veacul al patrusprezecelea”[104], şi poartă ca nume numele celei mai vechi „dinastii româneşti, a dinastiei Basarabilor”[105]. Basarabii prin Mircea cel Bătrân „luase partea de loc de la tătari într-o vreme în care nu era vorba de împărăţia rusească…”[106].

Aşa stând lucrurile, Eminescu revine cu critica la guvern acuzându-l că nu ştia nimic „despre intenţia Rusiei” [107] pe care „celelalte puteri”[108] o cunoşteau „înaintea trecerii Dunării” [109]. Mai mult, guvernul se arătase atât de „neştiutor” [110] cu privire la intenţiile Rusiei „încât am intrat în război şi pentru ruşi” [111]. Mai departe, Eminescu pune la colţ guvernul, făcând trimitere la conţinutul unei note diplomatice din vara lui 1877 „pe care contele Şuvalof a comunicat-o lui Lord Derby deja la 8 iulie 1877”[112]. Eminescu informează opinia publică cum că „nota Şuvalof” a asigurat Anglia „că interesele engleze nu vor fi atinse nici în Egipt, la Canalul de Suez, nici la Golful Persan, nici la Dardanele”[113], deoarece Rusia pune un preţ mare „pe neutralitatea Angliei”[114]. Rusia informa Anglia asupra condiţiilor de pace pe care le-ar impune Turciei „înainte de a trece […] Balcanii”[115]. Dintre aceste condiţii se găseau „reforma Bulgariei, rotunjirea frontierelor Serbiei, noua poziţie a Bosniei şi Herţegovinei…”[116]. Despre România „care şi-a proclamat neatârnarea”[117] Rusia şi împăratul ei considerau că este o chestiune ce va trebui „reglată prin înţelegere comună”[118].

Dacă Turcia primeşte aceste condiţii de pace înainte ca armatele ruseşti să treacă Balcanii, Rusia ar fi gata să accepte pacea în schimbul a „câteva foloase ca compensaţie pentru cheltuielile de război”[119]. Între aceste „foloase” Rusia avea în vedere „retrocesiunea Basarabiei cedată la a. 1856 până la malul de nord al Dunării… şi cedarea Batumului împreună cu teritoriul învecinat”[120]. Într-o asemenea situaţie, continua Eminescu, nota Şuvalof prevedea pentru România o despăgubire prin „înţelegere comună”[121] sau prin acceptarea independenţei şi „cesiunea unei părţi din Dobrogea”[122]. Dacă Austro-Ungaria ar solicita „o compensaţie”[123] pentru mărirea teritorială a Rusiei, aceasta nu ar avea nimic împotrivă ca aceste compensaţii să le aibă în Bosnia şi Herţegovina.

Dacă Turcia nu acceptă condiţiile de pace avansate „înainte de a trece oştirile ruseşti Balcanii”[124], după „condiţiile vor deveni mai grele”[125]. Spre final, Eminescu constată că atât Anglia, cât şi Austria au ştiut „condiţiile adevărate de pace încă de la 1877”[126]. Cum este posibil, se întreba Eminescu, ca niciuna dintre puteri „să nu fi spus nimic ministerului nostru de externe”[127]? Poetul naţional se aştepta ca „guvernul liberal”[128], chiar dacă e compus „din oameni înstrăinaţi, să spună sincer pericolele în care pluteşte ţara”[129], pentru ca apoi să se ducă „în întunericul din care a ieşit”[130]. Iar în locul lor să vină să „lucreze oameni a căror nume de la 1870 încoace e legat cu înseşi destinele ţării”[131]; şi care nu doresc decât o singură glorie: „să moară pentru o ţară al cărui trecut să predomnească în aceste momente, în care istoria întreagă a României e primejduită”[132]. Să creadă cititorul, postula Eminescu, că cel din urmă răzeş „din vremea lui Ştefan-Vodă”[133] sau „a măriţilor Basarabi”[134], aveau „mai mult simţ istoric”[135] şi mai multă iubire de ţară „decît veniturile care decid astăzi asupra ţării româneşti”[136].

  „Ţara noastră a fost călcată de vreo 4-5 ori în acest secol de către Rusia”

Pe 19 februarie 1878, Mihai Eminescu răspunde în „Timpul” unui articol publicat în „Nordul”, jurnal pe care poetul naţional îl apreciază a fi ca oficios al guvernului rus. Eminescu constată că „Nordul” reprezintă în Europa „ideile şi tendinţele politicii ruseşti”[137], opinia lui, a ziarului, fiind apreciată ca „importantă”[138]. Eminescu constată că până la acea dată de 19 februarie ziarul respectiv a păstrat asupra chestiunii Basarabiei „cea mai adâncă tăcere”[139], şi doar după ce diplomaţia oficială rusească a pus problema „la ordinea zilei”[140], şi-a spus părerea despre chestiunea Basarabiei şi gazeta. Poetul naţional e adânc convins că opiniile gazetei „Nordul” reproduc fidel „ideile,… chiar limbajul guvernului rusesc”[141].

Eminescu are convingerea că ziarul rusesc, după modul cum face „istoricul chestiunii”[142] urmăreşte să poleiască „hapul pe care vrea să-l facă a-l înghiţi România”[143]. Argumentele folosite de oficiosul rusesc i se par lui Eminescu a fi solide doar pentru cei care „nu cunosc chestiunea”[144], aparent „binevoitoare României”[145].

Înainte de toate, subliniază Eminescu pentru cititorii săi, gazeta rusească nota cum că, la 1812, Basarabia a fost cucerită de ruşi de la „populaţiile sălbatice locuind sub corturi, asemănate cu cerchezii”[146]. La 1856, mai susţinea jurnalul rusesc, Basarabia n-a fost „restituită legitimilor săi proprietari”[147], ci unui stat străin de ea, România! „Atîtea cuvinte, atîtea erori istorice”[148], notează Mihai Eminescu. La 1812 Basarabia făcea parte inseparabilă din Moldova, de care fusese „alipită de mai bine de patru sute de ani (subl. M. E.)”[149]. Până la 1812 Basarabia „a urmat”[150] soarta acestei ţări „căruia i-a constituit aproape jumătatea”[151]. A fost independentă sub numele de Moldova şi „sub dinastia Bogdanilor”[142] a purtat cu eroism şi vitejie „acea luptă eroică şi disproporţionată contra islamismului”[153], a cărui cunună de glorie „au fost victoriile lui Ştefan cel Mare”[154]. Această luptă, pe care a dus-o Moldova cu Basarabia împreună „cu mult înainte de apariţia politică a Rusiei pe scena lumii”[155], a oprit la Dunăre, „parte prin arme, parte prin înţelepte tratate, progresele înspăimântătoare ale Semilunii”[156]. De asemenea, Basarabia împreună cu Moldova intră „în relaţii cu Înalta Poartă în acele relaţii rău definite pe care diplomaţia modernă”[157] le-a numit „de suzeranitate şi vasalitate (subl. M. E.)”[158]. În realitate, între Moldova şi Imperiul Otoman a existat „un fel de independenţă a celui slab protejat de cel tare”[159], în schimbul unor îndatoriri precise.

Aşadar, la 1812, sublinia Mihai Eminescu, Basarabia împreună cu Moldova formau un singur stat „cu legile şi prinţul său”[160]. La 1812, Basarabia, în actele oficiale de cesiune, a „fost dobândită de către Rusia de la Poarta Otomană”[161]; în realitate, lumina cititorii poetul naţional, Basarabia „a fost răpită de la legitimul şi adevăratul său proprietar, care era Moldova, cu Basarabia împreună”[162]. Turcia nu avea niciun drept „s-o cedeze la acel ce nu avea drept s-o ia”[163]. La 1812 Basarabia cu niciun chip n-a fost „cucerită căci Rusia, atunci chemată îndărăt de invazia napoleoniană, se retrăgea în grabă şi încă şi mai puţin cucerită de la populaţia musulmană-tătărască locuind în corturi”[164]. Se prea poate ca la 1812, articula Eminescu o ipoteză, ca „în sudul Basarabiei, precum în Crimeea şi sudul Rusiei”[165] să se fi aflat la acea vreme „cîteva pîlcuri de bandiţi nesupuşi, tătari musulmani”[166]. Dar, nota Eminescu, se poate oare „serios susţine”[167] că ruşii au cucerit Basarabia, dar ar fi fost vorba de cucerire, de la nişte bandiţi de stepă, oameni fără căpătâi? „Populaţia tătărască locuind sub corturi”[168] este o invenţie, o descoperire „a corespondentului Nordului, pentru care ar trebui să solicite un brevet de invenţiune”[169].

Şi chiar dacă, concedea Mihai Eminescu, existau „în mlaştinile Deltei Dunării câteva triburi vagaboande de tătari”[170] majoritatea absolută a populaţiei Basarabiei „era compusă din români agricultori”[171]. Românii aveau limba lor, religia lor, portul lor, tradiţiile lor, trecutul lor de luptă şi de muncă aspră, Dumnezeul lor. Chiar astăzi, la 1878, accentua poetul naţional, în Basarabia de sub stăpânirea rusă, românii formează „o populaţie compactă de aproape 70.000 locuitori”[172]. Tocmai în baza acestor realităţi istorice, postula Eminescu, la 1856, „mica parte din Basarabia”[173] a fost restituită „legitimului său proprietar”[174]. Mai departe, Eminescu îşi lămurea cititorii că „Nordul” susţinea că la 1856 Basarabia a fost dată „micului principat al Moldovei”[175], iar astăzi, adică la 1878, este vorba de a o lăsa „în mâinile unui puternic stat de al doilea ordin, ca România”[176]. Speculaţiile „Nordului” privind temerile Rusiei faţă de puternica Românie, care ar deveni şi mai puternică dar ar rămâne cu sudul Basarabiei, Eminescu le tratează cu sarcasm: „Va să zică motivul principal al Rusiei (de a reanexa sudul Basarabiei - n. n. G. M.) ar fi temerea ce i-ar insufla puternica Românie, al cărui teritoriu n-are nici un sfert din întinderea celei mai mici gubernii ruseşti”[177] şi care are „4 milioane de locuitori”[178] faţă de „80 de milioane”[179] cât număra la acea vreme Imperiul rus. Rusia şi-a luat măsuri de siguranţă constituind „în Orient pe flancul acestei teribile Românii”[180] două state slave, Serbia şi Bulgaria, „tot atît de importante fiecare dintre ele ca însăşi România”[181]. Raţionamentul „Nordului”, în opinia lui Mihai Eminescu, nu merită alt nume decât acela de „panglicărie dialectică”[182]. Şi-apoi, îşi informa poetul naţional cititorii, „Nordul” susţinea că dacă România „a violat Tratatul de la Paris”[183] de ce l-ar respecta Rusia?

La acuzaţiile de „ingratitudine” ale României faţă de Rusia aduse de ziarul din Petersburg, Eminescu dă un răspuns nimicitor oficiosului rus. Desigur, în ton cu mintea lui mare şi dreaptă către toţi şi toate, Mihai Eminescu nu putea să nu recunoască până la un punct binefacerile pe care Rusia le-a adus românilor. Astfel, nota poetul naţional, „acum vreo 50 de ani”[184] Rusia a contribuit decisiv la recăpătarea „privilegiilor noastre călcate în picioare de Poartă”[185]. Acest bine, nota Eminescu, România nu l-a uitat şi nu-l uită. Numai că această „binefacere” a Rusiei a fost „răsplătită” „prin pierderea Basarabiei”[186], care este a treia parte din teritoriul României, iar mica parte de Basarabie „restituită la 1856”[187] a devenit obiectul poftei „cabinetului din St. Petersburg”[188]. De la acel bine din urmă cu 50 de ani făcut de Rusia, „de câte ori de atunci n-am plătit aceste serviciu?”[189]. În acest secol ţara noastră a fost invadată, ocupată de către Rusia „de vreo patru-cinci ori”[190], cu toate nenorocirile pe care poate să le aducă ocupaţia străină: „comerţul şi agricultura au trebuit să sufere nişte catastrofe aproape periodice”[191], pierzând „tot fructul muncii noastre”[193].

România a fost şi este baza de „operaţiuni a Rusiei contre imperiului turcesc”[193]. Ea a fost pentru Rusia grânarul de bază, cazarma ideală şi punct strategic de prim rang. De atâtea ori România a dat Rusiei „bogăţia noastră, fructul muncii noastre”[194], iar la 1877 „i-am dat şi sângele nostru”[195]. Dacă s-ar face o socoteală dreaptă şi s-ar trage linia, se întreba poetul naţional deloc gratuit, „nu ştim care ar rămâne dator, marea Rusie, sau mica Românie?”[196]. Schimbul pe care îl propune Rusia României, Dobrogea în locul sudului Basarabiei, i se pare lui Mihai Eminescu primejdios: „Misiunea României”, specula Eminescu, este pe malul stâng al Dunării, n-are ce căuta pe malul drept. Rusia trebuie să lase României ceea ce are, dacă crede în „stricta dreptate”[197]. De la ea, de la Rusia, specula iarăşi Eminescu, „am putea cere numai Delta Dunării, care a fost a noastră”[198] şi despăgubiri de război.

Dacă România nu va putea obţine de la Rusia ceea ce tocmai a notat poetul naţional, sau dacă nu va obţine ceea ce era în drept să primească, conchidea geniul tutelar al poporului român, „aceasta se va adăuga la partea activului nostru de recunoştinţă”[199] către marele imperiu din Nord. Într-o atare situaţie, punea punct Mihai Eminescu, România ar avea „mândria de a fi îndatorat gratis o mare, bogată şi puternică împărăţie”[200].

  „Noi avem credinţa că nu vom pierde Basarabia”

Pe 21 februarie 1878, în acelaşi „Timpul”, Mihai Eminescu este nevoit să reia polemica cu „Românul”, gazeta liberală condusă de C. A. Rosetti, al cărui ton, considera poetul naţional, „s-a înăsprit peste măsură”[201] la adresa conservatorilor, acuzaţi că n-ar urmări decât scopul de a compromite „şi de a răsturna ministerul în momente atît de grele”[202]. De asemenea, Eminescu informa cititorii săi de faptul că guvernul liberal îi acuza pe conservatori că ar intenţiona ca, cu „ajutorul Rusiei, am voi să înlăturăm Constituţia”[203]…, să cedeze ei, conservatorii, Basarabia Rusiei „primind în schimb… o altă constituţie”[204]. În continuare, Eminescu analizează zvonul lansat de gazetele liberale precum că dacă Rusia va insista „în cererea lor pentru Basarabia”[205] „M. S. Domnul va abdica”[206], iar ruşii vor impune un candidat al lor pe tronul României, „pe prinţul Grigore M. Sturdza”[207].

Eminescu răspunde acuzaţiilor „Românului”, lămurea el opinia publică, nu ca să-i lămurească pe confraţii de la gazeta liberală, deoarece cine-i crede pe conservatori „răi naţionalişti şi răi patrioţi nu merită să discutăm cu dânsul”[208]. I se pare o mare ticăloşie din partea partidului liberal „să creadă că partidul conservator, a cărui existenţă este legată de existenţa ţării”[209], a cărui existenţă e totuna cu istoria naţională „ar fi în stare să dea astăzi mîna ruşii”[210] ar fi bine să ceară ca respectivii conservatori să fie „exterminaţi”[211] ca trădători de ţară! Desigur, adevărul era cu totul altul decât mistificarea efectuată de liberali, opina Mihai Eminescu. Conservatorii, iar prin aceştia înţelegea toată clasa istorică boierească, au avut de-a lungul timpului experienţe istorice nefaste cu Rusia. Oferă în continuare „experienţele făcute cu Cantemir Vodă, după fanarioţi”[212], „vânzarea Bucovinei care s-a făcut printr-un general rus”[213] şi răpirea Basarabiei la 1812 „făcută asemenea prin cumpărarea lui Moruzi”[214], tot de un general rus, adaug eu. De asemenea, cine crede că conservatorii s-ar alia cu Rusia după ce „vedem limpede toate înrîuririle rele şi toate dezastrele urmate din alianţele cu Rusia”[215], ei bine, acela ar trebui să strige în gura mare despre partidul conservator că e un partid de trădători de ţară! Asemenea acuzaţii făcute unor oameni care-şi slujesc şi iubesc cu loialitate şi credinţă ţara, de nişte acuzatori nedemni, ei înşişi departe de a-şi iubi ţara, „nu merită nici un răspuns”[216]. Le aduce aminte, totuşi, Mihai Eminescu, liberalilor şi gazetelor lor colportoare de minciuni şi calomnii „două lucruri”[217]: „Când s-au anexat Bucovina nu s-a găsit un singur boier accesibil mituirii, când s-a răpit Basarabia asemenea nu s-a găsit nici unul care să fi consimţit cu ruşii. Protestul Divanului de la 1812 e faţă[218].

Istoria românilor, sublinia poetul naţional, e plină de „sîngele şi de lacrimile” clasei boiereşti, conservatoare, istorie scrisă în vremuri lungi şi vechi „cînd neamul lui C. A. Rosetti petrecea sub cerul fericit al Greciei, iar al d-lui Voinov prin Bulgaria”[219]. Mai departe, Mihai Eminescu face trimitere la celebra în epocă „Petiţie de la Iaşi”, care l-a avut între iniţiatori şi pe prinţul Grigore M. Sturdza, punând lucrurile pe făgaşul normal subliniind că a fost „făcută în vreme de pace”[220] adresată domnului ţării „ca o formulare de dorinţe a căror realizare se căuta tot pe cale prevăzută de Constituţia ţării”[221]. De la „Petiţie…” încoace, opiniile conservatorilor, recunoştea poetul naţional, s-au păstrat, articulându-se „în acelaşi spirit”[222]. Dacă memoriul s-ar repeta, faptul s-ar petrece pe vreme de pace, iar „schimbarea” dorită s-ar putea face doar pe „calea legiuită” [223].

Conservatorii nu sunt adepţii loviturilor de stat în principiu, deoarece ele „împuţinează conştiinţa de drept a poporului” [224]. Conştiinţa juridică a românilor e precară, parţială şi încurcată „prin introducerea a sute de legi traduse din franţuzeşte” [225]. Ea nu poate fi nimicită prin „răsturnarea de legi fundamentale pe care M. Sa Domnul a jurat”[226]. Dacă situaţia istorică o cere Domnul ţării „trebuie dezlegat de jurământul său prin aceleaşi puteri care l-au legat cu jurământ”[227], adică prin naţiunea română. Constituţia României de la acea vreme a dat întâietate nejustificată „avocaţilor fără pricini şi claselor nepozitive asupra claselor istorice şi pozitive”[228]. Într-o ţară care are un popor de ţărani, mari şi mici, postula Eminescu, „clasele ţărăneşti, fie sub forma de proprietar mare, fie sub formă de răzeş, moşnean, împroprietărit, să aibă de zis cuvîntul cel dintîi şi cel de pe urmă”[229].

Eminescu crede, are convingerea adâncă că învăţătorii satelor şi preoţii ar trebui să aibă „o poziţie materială mai bună”[230], deoarece ei contribuie decisiv la „emanciparea prin cultură a claselor agricole…”[231] ceea ce nu era cazul la acea vreme. Este necesară, continua axiomatic poetul naţional, statornicie, stabilitate în „toate ramurile administraţiei şi justiţiei”[232], independenţa funcţionarilor oneşti, cinstiţi „de capriciile ministrului”[233]. Toate acestea sunt posibile, în viziunea lui Mihai Eminescu, doar prin schimbarea „mecanismului actual, născut sub dictatea Constituţiei”[234]. De la aceste deziderate, pe care partidul conservator le doreşte făcute „pe calea prescrisă de lege”[235], şi până la o cârdăşie cu Rusia care să-l ajute să dea o lovitură de stat dându-i „drept recompensă Basarabia”[236] este o uriaşă, infinită diferenţă.

Rusia e o ţară prea mare, puternică ca România să o poată birui, consemna geniul poporului român, dar nu e „destul de puternică pentru a ne face să-i dăm de bună voie o palmă de loc din pămîntul patriei…”[237]. Cu atât mai mult ar fi o blasfemie ca tocmai conservatorii să-i ceară ajutorul Imperiului rus „pentru schimbarea legilor interne ale ţării”[238]. Cererea Rusiei adresată României ca să-i cedeze Basarabia, l-a jignit profund pe Carol I, opina Eminescu, mai ales că „s-a purtat atît de cavalereşte cu Rusia” [239]. El, Carol, spera să fie tratat de ţarul Alexandru II ca un egal, deoarece vine dintr-o familie „care şi-a amestecat sîngele cu acela a lui Carolu Magnu” [240], şi care e mai veche decât familia Romanov. Carol nu trebuie să abdice, caz în care ţara ar fi supusă de „partidul extrem” [241] unor „experimente primejdioase” deoarece aceşti oameni (liberalii - n. G. M.) „nu ştiu nimic şi nu au nimic, care nu cunosc istoria ţăriilor, nu au avere de pierdut, nici un nume istoric de păstrat şi care nu riscă decît cel mult ridicola lor personalitate” [242].

Zvonul că Rusia l-ar dori pe tronul României pe Grigore Sturdza, Mihai Eminescu îl apreciază „o pură calomnie” [243], răspândită de duşmanii naţiunii române. Grigore Sturdza, ca membru al partidului conservator, „e dinastic” [244] şi ar fi de neimaginat că prinţul „ar primi să fie recomandat de ruşi pentru înjunghierea propriei sale patrii”[245]. E convins, spre final, că România nu va pierde Basarabia, căci cererea Rusiei „e strigătoare la cer”[246]. Rusia minte cu neruşinare când susţine că Basarabia a fost ruptă din trupul său la 1856, ea, Basarabia, e „pământul nostru de pe la începutul veacului al patrusprezecelea”[247]. Rusia nu a stăpânit Basarabia nici 50 de ani, iar noi, românii, putem dovedi „cu documente în mînă”[248] că n-a fost cucerită cu sabia de ruşi. Englezii i-au convins pe turci să le cedeze Basarabia „prin mituirea comisarilor turci”[249]. Turcii au vândut „pe ruble un pămînt ce nu era al lor”[250], aşadar, nu e motiv „ca românii să-şi vîndă pe ruble pământul patriei lor străvechi”[251].

La sfârşitul articolului Mihai Eminescu e adânc convins că România va ieşi din război „cu o serie de experienţe dureroase”[252], care îi va servi „de învăţătură M. Sale”, cu mari pierderi materiale, „ruinaţi poate”[253], „dar nu vom pierde Basarabia, şi desigur nu cu bunăvoia noastră”[254].

--------------------------------------
[1]-[4] Mihai Eminescu, Opere Politice, Ediţie integrală, alcătuită şi îngrijită de Cassian Maria Spiridon Iaşi, Editura Timpul, 2008, p.74.
[5]-[46] Ibidem, p.77
[47] Ibidem, p.77-78.
[48] Ibidem, p.78.
[49]-[92] Ibidem
[93]-[131] Ibidem, p.79.
[132]-[174] Ibidem, p.80.
[175]-[204] Ibidem, p.81.
[205]-[241] Ibidem, p.82.
[242]-[254] Ibidem, p.83.