
Avem o mitologie românească excepţională (vezi R.Vulcănescu), avem basme referenţiale, avem o tradiţie vie, a trăirii unor arhetipuri, inegalabilă. Cineva, ceva vrea să ne lipsească de aceste lucruri în apărarea IDENTITĂŢII. Tratarea lor în afara unei „istoriografii speciale" ca şi cum domeniul ar fi – se spune – în detrimentul „ştiinţei istoriei". De aici tema de casă luată de istoricii noştri zeloşi, privind demitizarea istoriei. Într-o tratare superficială, prin spiritul cartizării, în variantă monocriterială - ai putea da dreptate acestei „viziuni" cu ochelari de cal... (Remarcăm uneori în manualele alternative, doar schimbarea miturilor autohtone cu altele de împrumut - în genul cailor troieni - lăsaţi cadou pe locurile dispărute de mituri). Să vedem ce spune un savant, geniu recunoscut, în această problemă (vezi Mircea Eliade, De la Zamolxis la Genghis-Han, cap.IV (Voievodul Dragoş şi „vânătoare rituală", pag.136,137). Anumite popoare, vechi şi moderne, au conservat mituri şi amintiri mitologice mai mult sau mai puţin fragmentare relativ la „originile lor". Exaltate în istoriografie romantică, aceste tradiţii fabuloase au fost mai târziu „demitizate" de istoriografii de tip critic şi raţionalişti. Departe de noi intenţia de-a minimaliza rezultatele acestor cercetării minuţioase, de o admirabilă rigoare, dar oricare ar fi fost utilitatea lor în secolul al XIX-lea, ne întrebăm dacă asemenea eforturi de „de-mitizare" merită osteneala de a fi urmate. Să te străduieşti în continuare să probezi non-istoricitatea cutărei sau cutărei tradiţii legendare ar fi timp pierdut. Astăzi se admite că mitul şi legenda sunt „adevărate" în alt sens decât, de exemplu o realitate istorică este considerată „adevărată". Este vorba de două modalităţi, diferite de a exista în lume, de două demersuri diferite de a exista în lume, de două demersuri diferite ale spiritului de interpretarea lmii; moduri de existenţă şi activităţi ale spiritului care de altfel, nu se exclud. Un popor, ca şi un individ, poate fi conştient de responsabilităţile sale în istorie, asimilându-şi-le curajos, continuând în acelaşi timp să se bucure de vechile mituri şi legende şi creând altele; căci acestea din urmă dau seama de alte dimensiuni ale existenţei umane".
Da! În spiritul unor filosofi, trăirea, fiinţarea în conştienţă (v..Nae Ionescu, Heidegger) presupune „ieşirea din ascundere". Ieşirea, cu toate modalităţile de a cuprinde lumea în realitatea ei, de o frumoasă şi măreaţă diversitate. Nu ne invită grecii, cu scop turistic în primul rând, să mergem în Grecia şi să ne retrăim... miturile? Noi de ce nu a face-o ? Acum, aici şi mereu, mereu într-o stare de bine ? De ce nu, să învăţăm şi pe alţii să trăiască la noi toată bogăţia de mituri ? De ce să contăm pentru lumea cea largă doar prin nefericita răstălmăcire a străinilor, privind mitul Dracula ? Dar şi planul suport al cestui mit comercial poate fi verificat de istoria „raţionalistă". Avem ştire despre, un ordin al... dragonilor, avem ştire despre un domnitor valah, avem ştire despre coşmarurile provocate potrivnicilor de acest domnitor, mult după ieşirea sa din istorie (aceea ca o cronică a timpului!). Dar iată că mitul fixează timpul şi poate fi un reper viu, pentru tratările cronologiilor care nu încep, ştim asta, cu „a dost odată ca niciodată" dar nici nu pot sări calul în a considera „povestitorul" şi „ascultătorul" legaţi magic, ca fiinţe ireale în aievea lor de acum, în conexiune cu câmp sacru, proteic în firea existenţială.