„Sire, viitorul este al lui Dumnezeu" (Victor Hugo)

În acest eseu voi face referire la umanismul înţeles ca acţiune în favoarea omului, ca un apărător al omului, ca antropodicea, lăsând deoparte umanismul înţeles ca o concepţie a omului adică teodicea fiindcă nu face obiectul acestei lucrări. Numai astfel voi putea justifica titlul eseului fiindcă, din perspectiva prezentului, acest umanism care era la începuturile lui o acţiune pentru om a dispărut, a murit, nu mai există, pe când umanismul ca o concepţie a omului (teodicea) există şi acum şi va continua să existe în istoria gândirii în general şi în antropologia şi filosofia religiei în particular. Umanismul ateu militant, aşa cum a fost el conceput şi susţinut de către cei care au militat în rândurile lui, adică o concepţie în apărarea hotărâtă a omului, antropodicea a dispărut nu pentru că astăzi ar fi dispărut ateii, ci pentru că aceştia au încetat de mult să mai fie umanişti, de a apăra omul aşa cum profeţeau apostolii umanismului ateu. Această idee nu intră în contradicţie cu teza pe care o susţinea Henri de Lubac în cunoscuta sa carte „Drama umanismului ateu" fiindcă, dacă în vremea când acestui important teolog francez îi apărea cartea, în anul 1944, umanismul ateu trecea printr-o dramă, acum el este mort, este dispărut. „Nu este adevărat că omul, aşa cum pare să se spună câteodată, n-ar putea organiza pământul fără Dumnezeu. Ceea ce e adevărat este că, fără Dumnezeu, nu poate, la urma urmei decât să-l organizeze împotriva omului. Umanismul exclusiv este un umanism inuman" spunea Henri de Lubac ca un reproş adus celor patru filosofi, Feuerbach, Marx, Nietzsche şi Comte, interlocutorii săi din carte, care credeau că Dumnezeul creştinismului - o doctrină care exaltă omul până la a-l face imaginea lui Dumnezeu - este antagonistă omului. Ei credeau că „credinţa în Dumnezeu va dispărea pentru totdeauna" şi că critica lor la adresa religiei şi în special a creştinismului este o condiţie pentru eliberarea individuală şi socială a oamenilor înlăturând până şi „problema care făcuse ca Dumnezeu să se nască în conştiinţă". În ateismul acestor filosofi, precum şi a multor altora, trebuie să recunoaştem că există o pasiune umanistă şi că s-ar ridica cu toţii pentru a-i răspunde lui De Lubac.

În zilele noastre problema este însă alta. Astăzi nimeni nu se mai luptă cu Dumnezeu în favoarea omului sau, mai bine zis, astăzi pe nimeni nu mai interesează o luptă în favoarea omului. Ateii din secolul al XIX-lea nu credeau în Dumnezeu, însă credeau foarte mult în om. În ziua de azi, în schimb, nu se mai crede nici în Dumnezeu şi nici în om, ci se poate vorbi de o indiferenţă totală, de necredinţă, nu numai că a dispărut credinţa în Dumnezeu, ci a dispărut realitatea însăşi a credinţei, faptul în sine de a crede. Sigur că se poate vorbi de alte credinţe ca spiritismul, astrologia, etc., însă acestea îşi au locul mai degrabă în domeniul credulităţii decât al credinţei. Dacă înainte umanismul ateu credea şi încerca să demonstreze cu toate forţele că Dumnezeu şi omul sunt antagonici, astăzi s-a ajuns la antiteism şi la un adevărat antiumanism sau, mai exact, dispărând umanismul ateu în necredinţa actuală, a dispărut şi pasiunea pentru om. Aceasta este ideea pe care vreau să o dezvolt în continuare, să arăt că umanismul care a existat şi care a împins umanitatea noastră departe de Dumnezeu, transformând pământul într-un haos, umanismul ateu care l-a declarat mort pe Dumnezeu, acest umanism nu mai există, s-a autodistrus, însă, acolo unde nu mai există Dumnezeu, nu mai există nici omul fiindcă, fără o explicaţie religioasă, nici măcar nu se poate şti ce este omul. Şi, cum este greu de vorbit şi de explicat un lucru care nu există, voi încerca să prezint ateismul de-a lungul istoriei, ideile şi persoanele care au contribuit decisiv la apariţia umanismului ateu care au influenţat destul de mult istoria umanităţii.

Ateismul de-a lungul istoriei

Ateismul poate fi considerat ca o doctrină care nu concepe existenţa sau, mai degrabă, afirmă inexistenţa oricărei divinităţi sau fiinţe supranaturale, contrară deismului, teismului sau panteismului care susţin această existenţă sau a agnosticilor care consideră că nu se poate găsi un răspuns acestei probleme. Pe scurt, nu există nimic în Univers care să se asemene cu ceea ce creştinii numesc drept Dumnezeu. Trebuie totuşi făcută distincţia între ateism, agnosticism şi anticlericalism. Chiar dacă ideile care susţin inexistenţa unei divinităţi au apărut încă înainte de Iisus Hristos, prima menţiune a cuvântului „ateism" (doctrina ateului) apare doar în secolul al XVI-lea în textul francezului François de Billon Le Fort inexpugnable de l'honneur du sexe féminin din anul 1555 făcând mai degrabă referire la necredinţa poporului decât la unele idei filosofice. Cuvântul „ateu" apare de asemenea în secolul al XVI-lea la François Rabelais în Scrisoare lui Erasmus din anul 1532. Cei doi termeni, „ateu" şi „ateism", erau foarte rar folosiţi în antichitate cu toate că apar primele idei împotriva divinităţilor; însă filosofii în cauză erau consideraţi sceptici, fiind acuzaţi mai degrabă de imoralitate decât de ateism. Acuzaţia în sine nu făcea referire la scepticismul filosofilor faţă de ideea unei fiinţe supranaturale, a unei fiinţe absolute, ci faţă de credinţele idolatrice faţă de zeităţile antropomorfice care reproduceau toată mizeria umană a pasiunilor, amorului, geloziei, odiului. Chiar dacă majoritatea filosofilor antichităţii spuneau că zeii există, Diagora de Melos - considerat primul ateu, patru secole înainte de Iisus Hristos - şi Theodore (de Cyrene) au negat deschis existenţa zeilor, criticând foarte sever religia şi misticismul, iar Democrit şi Epicur, principalii reprezentanţi ai scepticismului, se opun unei religii născută din sentimentul de abandonare, debilitate şi dependenţă a omului de forţele extraordinare ale naturii. Aceasta este ceea ce exprimă cunoscuta sentinţă a lui Petronius: Primus in orbe Deos fecit timor. Democrit încearcă să explice lumea într-un mod materialist fără nicio referinţă spirituală sau mistică: lumea este constituită din atomi care se combină prin hazard dând forme stabile care se reproduc fără intervenţia lui Dumnezeu. Epicur critică doctrinele religioase ale timpului său, mai ales ideea vieţii după moarte şi existenţa fizică a zeităţilor. Poetul roman Lucreţiu spune că, dacă există zei, aceştia nu se preocupă de umanitate şi sunt incapabili să influenţeze lumea naturală, acesta fiind un motiv pentru care umanitatea nu are nevoie de nicio fiinţă supranaturală. Semnificaţia cuvântului ateu se schimba în Antichitate în funcţie de cine îl folosea. Primii creştini au fost numiţi atei de către necreştini pentru faptul că au încetat să mai creadă în zeităţile romane. Nu se poate vorbi deci de ateism în societăţile antice, iar filosofii consideraţi atei credeau probabil în divinităţile oraşelor lor ca şi în legendele şi puterile care le-au fost acordate.

În perioada Evului Mediu manifestările atee sunt extrem de rare, practic dispar de pe scena culturală înaintea omniprezenţei spiritului religios. Metafizica, religia şi teologia erau materiile dominante. Există însă şi câţiva istorici de orientare marxistă care au văzut poziţii materialiste şi atee în nominalism şi averoism însă aceste interpretări sunt exagerate şi forţate, de altfel nu au avut vreo influenţă în istorie. Pentru filosofii nominalişti francezi Jean de Mirecourt şi Nicolas d´Autrecourt, cunoaşterea umană este limitată la obiectele materiale, iar esenţa unei fiinţe divine nu poate fi cunoscută, intuitiv sau raţional, prin intelectul uman. Odată cu Renaşterea s-a ajuns la o expansiune a libertăţii de gândire şi a scepticismului. Leonardo da Vinci spune că prin experienţe se poate explica totul, opunând argumentele sale autorităţii bisericeşti. Printre criticii importanţi ai religiei şi ai bisericii catolice din acea epocă se numără Machiaveli şi Rabelais. Renaştera şi Reforma ne permit să asistăm la o resurecţie a fervorii religioase, la proliferarea de noi ordine religioase, o devoţiune populară în lumea catolică şi la apariţia sectelor calviniste. Această epocă de rivalitate interconfesională deschide calea raţiunii filosofice. Odată cu apariţia raţionalismului modern , începând cu secolele XVII şi XVIII, putem vorbi de numeroase polemici în jurul ateismului, ca cea provocată de P. Bayle la apariţia unei comete în anul 1680 - practic, o polemică între superstiţie şi ateism, sau polemica între Jacobi şi Lessing referitoare la panteismul lui Spinoza, sau polemica între Fichte şi Forberg în legătură cu concepţia idealistă a divinităţii. Din dualismul lui Descartes, părintele filosofiei moderne, primul şi ultimul mare filosof francez, cu cunoscuta sa distincţie metafizică între res cogitans şi rex extensa, adică, între principiul raţional al gândirii şi principiul material şi mecanicist, se nasc două tendinţe filosofice diferite: pe o parte, raţionalismul, iar pe de altă parte naturalismul. Descartes a scris cu multă grijă fiindcă niciodată nu s-a îndepărtat de catolicism, însă a lăsat să se înţeleagă că misterele acestei religii trebuie să fie un lucru aparte când este vorba de cunoştinţele umane, fiindcă acestea se află pe deasupra de înţelegerea omului şi sunt doar patrimoniu al credinţei. Cu toate acestea s-a forţat să demonstreze metafizic existenţa lui Dumnezeu şi a nemuririi sufletului. Dumnezeul lui Descartes era un Dumnezeu filosofic, nu unul al credinţei, drept pentru care a fost urmărit sub acuzaţia de ateism, acuzaţie formulată de rectorul Universităţii din Utrecht.

Raţionalismul a adoptat foarte repede în materie religioasă o poziţie deistă, o orientare filosofico-religioasă care recunoştea existenţa lui Dumnezeu numai ca o cauză primară, impersonală a lumii, negând ideea întruchipării lui Dumnezeu într-o persoană. Deistul crede în existenţa unui Dumnezeu, sau a unei fiinţe supreme, dar neagă religiile, bazându-şi credinţa numai pe lumina primită de la natură, trecută prin filtrul raţiunii. Deismul, fără a fi o atitudine religioasă, nu este totuşi un ateism deoarece afirmă existenţa unui Principiu Absolut şi Transcendent, însă se diferenţiază de teism, adică de religia revelată, prin faptul că respinge o revelaţie istorică, o providenţă a lui Dumnezeu şi o concepţie despre Dumnezeu ca fiinţă personală. Existenţa lui Dumnezeu, susţin deiştii, poate fi afirmată gândindu-se la ordinea şi perfecţiunea Universului. Credința în Dumnezeu este cea mai importantă pentru deişti, nu diferitele servicii religioase. Din acest motiv, ei nu cred în preoți, biserici și texte sacre. Concepția deistă, născută într-o epocă de mari bătălii religioase, susține că numai folosind rațiunea se poate pune capăt diferitelor controverse religioase, și ca atare, se poate ajunge la acea unitate religioasă pe care, mai ales iluminiștii, o interpretau ca fiind singura modalitate de a uni toate ființele umane într-o religie unică. Sintetizînd, deismul este o atitudine metafizică şi nu religioasă bazată pe pura raţiune, în timp ce teismul este o atitudine religioasă care se bazează pe Revelaţie, în Cuvântul pe care Dumnezeu îl adresează oamenilor, şi presupune un act de credinţă şi o relaţie între Dumnezeu şi om. Deismul implică o ruptură între raţiune şi credinţă fiindcă existenţa unei divinităţi poate fi afirmată gândindu-ne la ordinea și perfecțiunea Universului. Această ruptură s-a profundizat cu opera critică a lui Kant până la punctul în care se crede că existenţa lui Dumnezeu nu poate fi obiect de cunoaştere exactă nici de demonstraţie valabilă, ci apare doar ca un postulat şi un desideratum al raţiunii practice şi de la viaţa morală a omului. Deismul este adoptat de către intelectualii vremii şi de către aproape toţi filosofii din secolul al XVIII-lea din Franţa şi Anglia. Primul ateu cunoscut care a respins deismul prin faptul că nega existenţa lui Dumnezeu a fost Jean Meslier, abate şi filosof francez, urmat de către Baron d´Holbach la sfârşitul secolul al XVIII-lea, când exprimarea necredinţei în Dumnezeu nu mai era o poziţie periculoasă. Revoluţia franceză a făcut să ajungă ateismul în cercurile intelectuale şi să intre în sfera publică. Mulţi revoluţionari ai epocii au încercat decreştinarea Franţei promovând totodată deismul şi ateismul.

Naturalismul s-a manifestat în empirismul englez (Hobbes şi Locke) ca profund sceptic în materia religioasă. Sistemul filosofic al lui Tomas Hobbes, fiul unui pastor rural englez, este primul sistem închis de filosofie a experienţei care, recunoscând metodele raţionalismului continental, respinge interpretarea sa ideală şi renunţă într-un mod radical la orice legătură cu valorile religioase sau transcendentale. Teoria senzualistă a lui John Locke în materie de cunoştere nu vorbeşte direct de negarea existenţei lui Dumnezeu însă afirmă că doar realitatea sensibilă şi materială este reprezentabilă şi poate fi cunoscută, omul neştiind nimic de existenţa lui Dumnezeu, ci doar de a sa proprie. Mai târziu senzualismul se transformă în pur materialism prin filosoful Lametrie şi în ateism prin Baron d'Holbach, materialism şi ateism în care omul nu este decât o maşină, ca în cunoscuta lucrare „Omul maşină" a lui Lametrie, publicată în Leiden în 1748. Omul este o operă a naturii, iar sufletul un cuvânt gol care nu corespunde niciunei realităţi. „Să nu ne pierdem în infinit, nu suntem făcuţi pentru a avea nici cea mai mică idee de el, adică ne este imposibil să ne întoarcem la originea lucrurilor" şi desigur „nu există nimic mai încolo de acest mare tot care este natura deci nu are niciun sens credinţa în Dumnezeu". Ateismul în varianta sa materialistă nu presupune doar a nu crede în Dumnezeu ci a nu crede pur şi simplu sugerând că nu există un asemenea lucru, de a ignora şi a nu considera sacre cuvintele şi scrierile referitoare la fenomenele supranaturale şi, astfel, prin extensie, a nu recunoaşte existenţa oricărei zeităţi. Gândirea atee este fondul raţionalismului. Ateismul a îmbrăcat diverse forme de-a lungul istoriei în funcţie de răspunsul pe care l-a dat la întrebarea, credeţi că există Dumnezeu?, evoluând de la ideea filosofului antic Protagoras (480/410), cinci secole înainte de Hristos, care spune că „omul este măsura tuturor lucrurilor" şi ajungând până la Nietzsche care declara că „dumnezeu a murit" . Sigur că dintre toate aceste forme ale ateismului pe noi ne interesează ateismul filosofic prin care, odată cu Feuerbach -oamenii nu recunosc un dumnezeu deasupra lor decât ca să-l aibă ca un spaţiu infinit unde pot extinde şi răspândi individualitatea lor unică- s-a trecut la construirea unui umanism ateu în care omul i-a luat locul lui Dumnezeu, un umanism militant care în ziua de azi a dispărut, nu mai există, este mort. Marx, Nietzsche şi Freud sunt urmaşii direcţi ai lui Feuerbach care este punctul de plecare pentru drumul pe care omul îl va parcurge pentru a se libera de prezenţa alienantă a lui Dumnezeu, un Feuerbach care a sădit sămânţa din care s-a născut necredinţa care la urma urmei nu mai este nici măcar umanism.

Dacă ateismul lui Feuerbach, un ateism pozitiv, conţine o oarecare doză de ambiguitate afirmând într-un prim moment că în religie, mai exact în creştinism, omul se dezumanizează, se îndepărtează de esenţa sa, mai târziu va descoperi, mai ales în protestantism, o afirmaţie a omului care se ascunde sub un înveliş teologic, ateismul lui Nietzsche este ateism negativ, critic cu religia în general şi mai ales cu creştinismul, în care unica formă de eliberare umană este distrugerea credinţei şi implicit a lui Dumnezeu. Poate dintre toţi filosofii, nu fac referire la filosofii creştini, cel care apărat cu cea mai mare înverşunare existenţa lui Dumnezeu a fost Hegel, acordul între raţiune şi credinţă, între filosofie şi creştinism. Dar, Dumnezeul lui Hegel este un element filosofic, nu este transcendental, este un Dumnezeu care intră în capul unui filosof pentru a întregi un sistem filosofic, de altfel Hegel ajunge să afirme că „fără această lume Dumnezeu nu este Dumnezeu".

Curentul care a avut cel mai mare efect de decreştinare a lumii prin influenţele filosofice ulterioare, dacă ar fi să lăsăm la o parte Renaşterea, a fost luteranismul şi apariţia protestantismului. Încercarea de a elimina în aspectul religios, mai întâi de tip agnostic, iar mai târziu ca şi critică, a tot ce depăşeşte omul, a tot ceea ce omul nu este cauză, chiar dacă pare contradictoriu, îşi are originea în Luther. Umanizarea lui Dumnezeu, adică de a recupera pentru om tot ceea ce omul s-a deposedat pentru a i le atribui lui Dumnezeu se putea face în diverse moduri în viziunea lui Feuerbach însă modul religios şi practic al acestei umanizări a fost protestantismul care nu se mai interesează de Dumnezeu în el însuşi, nu este speculativă şi contemplativă, practic nu este teologie ci antropologie religioasă. Hegel spune despre Luther că este adevăratul promotor al adevăratei libertăţii, iar Marx considera reforma protestantă ca o fază, incompletă şi insuficientă, de la Revoluţia totală. Ce a făcut Luther? Mai întâi a operat o subiectivare religioasă: adevărul obiectiv al revelaţie despre Dumnezeu, şi chiar despre Iisus Hristos, a fost redus la semnicaţia pentru om. „Ceea ce este Iisus Hristos în el însuşi - ar spune Luther - îl interesează pe el; pe mine mă interesează doar că el este salvarea mea". Aici apare inversarea religioasă care duce direct la a-l considera pe Dumnezeu în funcţie de om, în loc să-l considere pe om în funcţie, dependenţă, de Dumnezeu. Această teorie unită la teza luterană a naturii total păcătoase a omului datorită păcatului universal duce la o completă ruptură între credinţă şi raţiune. Exagerarea transcendenţei divine îl încătuşează pe om într-un cerc de subiectivitate, iar negarea libertăţii (o altă consecinţă a păcatului original) elimină în fond ideea de păcat, adică, dacă totul este păcat, în realitate se poate spune că nimic nu este păcat.

În al doilea rând, ca o consecinţă a celor spuse mai înainte, tot ce este supranatural este implacabil negat: sacramentele sunt considerate simple manifestări ale unei credinţe fictive, convenţionale, adevărul revelaţiei redus la semnificaţia de răscumpărare a omului trecând prin arbitrariul liberului examen al Scrierilor sfinte, negarea autorităţii exterioare etc. Luther a avut o influenţă decisivă în scrierile filosofice ulterioare, mulţi dintre filosofii moderni find protestanţi (Kant, Fichte, Hegel, Feuerbach şi chiar Engels înainte de a ajunge la ateism), aceştia studiind teologia protestantă. Odată ce a fost acceptată completa separare între credinţă şi raţiune s-a deschis drumul pentru conceperea unei filosofii care să conceapă adevărul ca fruct al unei activităţi raţionale (raţionalismul) şi o religiozitate fideistă fără apărare la atacurile raţinii speculative.