Înainte de a fi dus la spitalul de psihiatrie acest „dement lucid", Friedrich Nietzsche, întins pe divanul său din Torino i se plângea prietenului Overbeck, venit în grabă, „de greaua misiune de a guverna lumea, ce-i revenea de acum înainte". El simboliza în persoana sa eşecul dezolant al supraomului. Friedrich Nietzsche s-a născut în anul 1844 în Röcken, lângă Leipzig, ca fiu al unei familii de pastori protestanţi. A studiat în Schulpforta şi a urmat filologie clasică la Bonn şi Leipzig. În primul trimestru, la Bonn, a asistat de asemenea la un curs de teologie. În Leipzig, s-a entuziasmat cu filosofia lui Schopenhauer şi l-a cunoscut personal pe Richard Wagner în anul 1868, care, la rândul lui, era mare admirator al lui Schopenhauer. La doar 24 de ani Nietzsche era deja profesor de filologie clasică la universitatea din Basel. Aici intră în contact cu Jacob Burckhard şi cu teologul protestant Johann Friedrich Overbeck. Extraordinar de important a fost pentru el contactul cu Wagner care în acea vreme locuia cu soţia lui, Cosima, în Triebschen, la marginea lacului celor Patru Cantoane. În războiul din 1870-1871, pe Nietzsche îl găsim ca voluntar în corpul de sanitari. Aici s-a contagiat de disenterie şi difterie şi de atunci a avut probleme cu sănătatea retrăgându-se mai târziu ca pensionar în anul 1877. Instabil, se mişca dintr-o parte în alta căutând peste tot odihna şi sănătatea: în Sils Maria, Naumburg, Nisa, Marienbad, Veneţia, Riva, Rapallo, Roma, Genova, Torino. În anul 1889, suferă un colaps mintal, cu care a rămas până la sfîrşitul zilelor sale. Diagnosticul clinic de paralizie a fost ratificat de către Karl Jaspers. Mama şi sora sa l-au îngrijit bolnav fiind, mai întâi în Naumburg, iar după aceea la Weimar, până la moartea sa, care se va petrece în anul 1900.
La moartea lui Feuerbach, în 1872, Nietzsche tocmai a publicat prima sa lucrare,

„Naşterea tragediei", o carte surprinzătoare care anunţa prin genialitatea autorului trăsăturile caracteristice ale operei sale: concepţia tragică a existenţei. Cu această carte, Nietzsche inaugurează prima perioadă a creaţiei sale, în care luptă pentru un nou ideal în cultură, idealul omului estetic şi eroic, al cărui prototip trebuie căutat în era tragică a grecilor, înainte de Socrate, în Heraclit, Teognis şi Eschil. Ceea ce surprinde cu adevărat, nu doar în acestă primă carte, ci în toată creaţia sa, este valoarea tragicului şi un pesimism special. Însă poate fi considerat pesimismul ca o concepţie tragică a existenţei şi a realităţii când viaţa este o căutare a bunăstării, a fericirii? Nu întunecă pesimismul bucuria de a trăi? Aceste întrebări şi le pune şi Nietzsche în „Naşterea tragediei" şi îşi dă seama că el înoată contracurent, contra raţiunii moderne a occidentului sigur de valorile şi convingerile sale, optimist în posibilităţile nelimitate ale progresului, convins de caracterul amabil şi senin al realităţii, o realitate în care cu ajutorul credinţei şi raţiunii omul occidental este comod aşezat în adevărurile sale. Nietzsche se revoltă contra direcţiei comune a timpului său, fiindcă, „inima lui Nietzsche aparţine lui Dionis" diferenţiind cu aceste cuvinte, cu aceste întrebări, între pesimismul grecilor şi pesimismul curent şi vulgar. Este pesimismul neapărat un semn de declin, ruină, eşec, de instincte obosite şi slăbite, aşa cum este, după toate aparenţele, printre noi, oamenii europeni moderni? O predilecţie pentru lucruri grele, oribile, rele, problematice ale existenţei, predilecţie născută din bunăstare, dintr-o sănătate debordantă, o plenitudine a existenţei? Există poate o o suferinţă cauzată de către această supraplenitudine? Ce semnificaţie are între grecii din cea mai bună epocă, mai puternic, mai curajos, mitul tragic? Şi fenomenul enorm dionisiac? Ce semnifică, născută din el, tragedia? Pe altă parte, acel lucru din care a murit tragedia, socratismul moral, dialectica, suficienţa şi jovialitatea omului teoretic... Nu poate fi chiar acest socratism un semn al decadenţei, al oboselii, al bolii unor instincte ce se dizolvă în mod anarhic? Şi jovialitatea greacă a elenismului târziu? Nu ar putea fi doar o strălucire a crepusculului?

Cu această primă carte, „Naşterea tragediei", Nietzsche se pune deja într-un conflict deschis cu toată tradiţia occidentală. Cultura occidentală, dominată de raţiune şi credinţă, a căutat prin toate mijloacele să domine viaţa pentru ca omul să se aşeze comod în realitate. Totul trebuie să aibă un sens pentru ca omul să nu se apropie de abismul vieţii. Pentru Nietzsche, lucrurile nu sunt aşa: voinţa proprie este stăpâna omului, gusturile sale, unica lege, propria forţă, toată propietatea sa, fiindcă sfinţenia o are doar omul liber şi nimic nu există superior lui... El ne invită să ne aruncăm în vâltoarea iraţionalului, în abismul vieţii cu toate consecinţele. Pentru asta, el nu se înfruntă doar lui Socrate, simbolul logicii şi al raţiunii, ci şi lui Hristos, pe care îl opune lui Dionis, fiindcă într-o concepţie tragică a lumii nu există loc pentru răscumpărare. „Război idealului creştin, război doctrinei beatitudinii şi a mântuirii ca scop al vieţii, război celor simpli şi puri în inima lor, supremaţiei celor care suferă şi pierd". Răscumpărarea, conceptul esenţial al experienţei religioase creştine, presupune o realitate căzută în păcat căci altfel nu ar avea nevoie de răscumpărare, iar Iisus Hristos răscumpără, adică ne salvează de păcat şi de finitudine. Sigur că, într-o concepţie tragică a lumii, salvarea omului este ceva superfluu, fiindcă nu acceptă concepţia transcendentă a vinovăţiei şi recunoaşte că realitatea este reglementată pe inexorabila cădere a oricărei fiinţe. Viaţa şi moartea, naşterea şi decadenţa sunt părţi esenţiale ale existenţei. Departe de a fi un pesimism decadent şi paralizator, sentimentul tragic al vieţii este o afirmaţie a acesteia, cu toate limitele sale, fiindcă consideră că pluralitatea fiinţelor finite nu este decât o pluralitate a momentelor unei totalităţi în care viaţa se prezintă în toată splendoarea sa, astfel că dispariţia unei fiinţe finite nu semnifică anularea totală, ci întoarcerea la fondul global al vieţii: totul este unu.

Nietzsche continuă pe urmele ateismului său, iar în ce priveşte pesimismul metafizic calcă pe urmelor paşilor lui Schopenhauer, pentru care religia se naşte din dorinţa umană de a depăşi suferinţele vieţii. Astfel, creştinismul este religia care explică suferinţa datorată răutăţii din lume şi din om: „Dogma creştină - spune Schopenhauer - învaţă că oamenii sunt o rasă vinovată doar pentru faptul că există, iar inima sa trebuie să suspine după răscumpărare". Nietzsche afirmă în multiple ocazii respingerea hotărâtă a religiei, a creştinismului care, în opinia sa, depreciază, degradează şi condamnă omul, o religie a cărei istorie nu este decât „necesitatea ca o credinţă să fie atât de infamă şi vulgară ca şi necesităţile care trebuie satisfăcute cu ea". Pentru el, religia, în general, şi creştinismul, în special, sunt inamici numărul unu ce trebuie atacaţi sub orice formă. Mai întâi sunt atacurile particulare. Creştinismul a inventat conceptul de Dumnezeu ca un contraconcept al vieţii, pentru a zdrobi instinctele din aceasta, bucuria şi rezistenţa exuberantă. Că a inventat viaţa de apoi pentru a o devaloriza pe aceasta de aici; sufletul pentru a denigra corpul şi tot ce atinge corpul; păcatul, conştiinţa, libertatea, pentru a smulge forţa celor puternici şi superbi. Conştiinţa şi păcatul au fost proprii evreilor, după Nietzsche, invenţii evreieşti, însă le-a luat creştinismul şi mai ales Roma pentru a iudaiza lumea întreagă. Conceptele capitale ale creştinismului, dragostea, compasiunea, smerenia, abnegaţia, spiritul de sacrificiu, sunt doar o morală de sclavi şi de odiu al vieţii. „Dumnezeul crucii, continuă Nietzsche, este un blestem împotriva vieţii, o săgeată indicatoare pentru a fugi de viaţă." Conceptul opus este Dionis, iar lozinca principală a lui Nietzsche este „Dionis împotriva Crucificatului".

Sunt multe pagini din scrierile lui Nietzsche în care dispreţul şi respingerea formează un adevărat florilegiu de odiu intelectual împotriva creştinismului. „Nu trebuie întrerupt reproşul făcut creştinismului pentru voinţa de a îndoi sufletele cele mai puternice şi nobile. Nu trebuie să ne oprim nici un moment până când nu aruncăm la pământ idealul omului care a inventat creştinismul". Pentru Nietzsche, credinţa creştină este doar o „sfântă boală" iar „Dumnezeu nu este altceva decât oglinda omului". Prin perspectiva sa de mântuire creştinismul este un mod de gândire tipic „omului suferind şi sărăcit" care se afundă cu un gest hieratic şi de dezgust în faţa vieţii. Prin aceasta consideră Nietzsche creştinismul ca „cea mai mare minciună de seducţie care a existat până acum, cea mai nocivă" ca proces de denaturalizare şi sclavie a omului, ca o decadenţă bolnăvicioasă a cărei cea mai bună reprezentare este preotul plin de ură contra bunătăţii şi înţelepciunii naturii şi pământului, contra simţurilor corpului, contra spiritelor libere şi orgolioase. De aceea, Nietzsche spune: „eu adresez Bisericii creştine cea mai teribilă dintre toate acuzele... Pentru mine, este cea mai mare corupţie dintre toate care se pot imagina. Nimic nu a lăsat Biserica creştină liber prin contactul său colaborator: din orice valoare a făcut o antivaloare; din tot adevărul, o minciună; din toată onestitatea o turpitudine". Aceasta este concluzia judecăţii sale: creştinismul este cea mai mare corupţie imaginabilă. A convertit fiecare valoare într-o ruşine, fiecare adevăr într-o minciună, integritatea într-o turpitudine a sufletului. A trăit dintr-o stare de necesitate şi a creat stări de necesitate pentru a se perpetua. Ca viermele păcatului, spre exemplu. Crucea, ca distinctiv pentru cea mai secretă conspiraţie care a avut loc contra sănătăţii, frumuseţii, lucrului bine făcut, vigorii, contra spiritului şi bunătatea sufletului, împotriva vieţii însăşi... Creştinismul este cel mai mare blestem... un stigmat mortal al umanităţii... Şi ţinând seamă că se socoteşte timpul începând cu ziua nefastă în care a început această fatalitate, prima zi a creştinismului. Pentru ce nu am socoti timpul începând cu ultima zi? Începând de azi!

Nietzsche nu se mulţumeşte doar a face o critică acerbă creştinismului, una din temele sale fiind „moartea lui Dumnezeu", ci de a găsi şi un înlocuitor, locul Dumnezeului mort fiind luat de către supraomul lui şi astfel „raţiunea atotputernică va acapara tronul vacant al bătrânului Dumnezeu". După moartea lui Dumnezeu „dogma creştină va dispărea". Patosul ateu a lui Nietzsche are nerăbdarea de a elibera omul. Pentru Schopenhauer această eliberare se rezumă la autocunoaştere şi negare: „Unica eroare înnăscută pe care o avem în noi este de a crede că am venit în lume pentru a fi fericiţi". Nietzsche propune ca omul să-şi construiască existenţa pornind de la nişte valori total opuse creştinismului şi socratismului, de la valorile vieţii, de la acceptarea pasionată a vieţii cu tot ce are în ea tragic, fiindcă sentimentul tragic se naşte nu din lupta disperată împotriva anihilării, ci din cunoaşterea realităţii finite a fiinţelor individuale, care sunt doar elemente al vieţii totale, din fondul căreia s-au născut şi în fondul căreia se vor întoarce: totul este unu. Enigma realităţii este că se dezvoltă în figuri finite, care, la rândul lor, se întorc în fondul infinit al vieţii. Pentru aceasta Nietzsche se revoltă contra ascetismului creştin, nu doar pentru diferenţe morale, ci, într-un sens mai profund, pentru o radicală diferenţă în ce priveşte sensul existenţei. Pentru ce există omul? Finalitatea ascetismului după Nietzsche este calmarea durerii provocată de faptul că omul nu poate răspunde la această întrebare. „Idealul ascetic le oferea un sens, era până acum unicul sens căci este mai bine ceva decât nimic; idealul ascetic era lipsa de ceva mai bun". Interpretarea care se dădea durerii, atrăgea o durere şi mai mare, mai profundă, mai interioară şi corozivă pentru viaţă, fiindcă durerea era explicată din perspectiva vinovăţiei. Cu toate acestea omul era salvat fiindcă avea un sens nu era o simplă frunză în vânt. Voinţa ascetică este odiul contra umanului, inclusiv contra animalului şi a materialului, o aversiune contra simţurilor, teamă de fericire şi de frumos, este refuzul luminii, al schimbării, al devenirii, al morţii, al dorinţei înseşi. Aceasta semnifică o voinţă de anihilare, o ostilitate contra vieţii, o negare a condiţiilor fundamentale ale vieţii. Cum de a avut până acum acest ideal ascetic atâta putere? Răspunsul lui Nietzsche nu se lasă aşteptat: „fiindcă până acum a fost unicul ideal existent. Istoric, toate idealurile au avut un caracter ascetic". În concluzie, „omul preferă să dorească nimicul decât să nu dorească nimic".

Respingerea totală a creştinismului de către Nietzsche trebuia să aibă ca rezultat proclamarea omului ca singurul stăpân al vieţii, fiindcă este clar că Dumnezeu nu mai există, a trecut mult timp de când Dumnezeu a murit în conştiinţa europenilor fiindcă aceştia l-au omorât. „Nici moartea bătrânului Dumnezeu, agonizând încă din Renaştere este falsă, nici oamenii – şi asta nu va înceta Nietzsche să o denunţe ca ceva lamentabil semnificativ – nu s-au alarmat pentru asta. Din contră, repede, prea repede chiar, libercugetătorii din epoca iluministă, urmaşii lor dialectici puţin mai târziu şi-au alăturat vocile lor pentru a sărbători moartea bătrânului Dumnezeu ca un mare eveniment al emancipării umanităţii". Cu el trebuie să cadă toate valorile şi concepţiile despre viaţă care-l aveau pe Dumnezeu ca fundament şi care dădeau un sens omului: toată tradiţia culturală a occidentului. Nietzsche doreşte să-i scoată pe oameni din comoda lor indiferenţă şi să-i facă să vadă consecinţele grandioase care derivă din faptul că oamenii l-au omorât pe Dumnezeu. „Cine ne-a dat buretele pentru a şterge întregul orizont?... Nu simţim golul? Nu este necesar să aprindem lanterna în plină zi? Ceea ce lumea avea până acum ca cel mai sacru şi puternic a pierdut sângele datorită cuţitelor noastre... Nu este grandoarea acestei acţiuni prea mare pentru noi? Nu va fi necesar ca noi înşine să ne transformăm în Dumnezeu pentru a părea demni de această acţiune?"

Grandoarea acestei acţiuni implică aruncarea ideii de Dumnezeu fiindcă ea nu oferă prea multe facilităţi pentru a ne înfrunta vieţii. Am făcut bine în a-l omorî pe Dumnezeu, spune Nietzsche, fiindcă Dumnezeu acoperea doar greşelile şi incapacităţile noastre, evita responsabilităţile nostre privându-ne de riscul libertăţii noastre. Există în ateismul lui Nietzsche acea mândrie proprie anticilor înaintea celui care a împiedicat ca omul să fie creatorul propiei existenţe, întrebându-se: „Ce ar lipsi de creat dacă ar fi zei?" Răspunsul, plin de aroganţă este cel al lui Zarathustra: „dacă ar exista aievea zei, cum aş putea eu suporta să nu fiu zeu". Dumnezeu a murit, trăiască supraomul. Acest nou şi mare eveniment şi-a extins primele umbre asupra Europei însă nu ar trebui să fie sumbru, ci să anunţe o nouă auroră pentru om: spirite libere, iluminaţi ca pentru o nouă auroră. În inimele noastre se revarsă mulţumirea, admiraţia şi speranţa... dacă orizontul nu este clar, cel puţin este liber. Omul desprins de Dumnezeu merge singur pe drumul său aşa cum va spune Zarathustra: „Sunt singur iarăşi şi aşa doresc să fiu, singur cu cerul pur şi largul mării". Dumnezeu a murit, acum dorim să trăiască supraomul... nu omul, nu aproapele tău, nu mizerabilul, nu cel care suferă. Prin vreuna parte trebuie să apară omul salvator, cel care readuce pământul la destinul său, anticristul şi antinihilistul, acest învingător de Dumnezeu şi de nimic.

Ce ne rămâne?

De-a lungul timpului au existat multe forme de umanism ateu, unele pe care le putem vedea chiar în zilele noastre, însă acestea nu mai reprezintă o forţă creatoare, nu mai au forţa de influenţă pe care a a avut-o filosofia lui Nietzsche, felul său de a „filosofa cu barosul". Ateismul însuşi, cu toate formele sale şi-a pierdut sensul la fel ca şi acea religie a omului, acel antropoteism a lui Feuerbach, cum nu mai au sens nici antropologia şi nici morala obiectivă. Ştiinţa şi eficienţa tehnică au astăzi ultimul cuvânt, dispărând orice urmă de sacru şi spiritual în om: este pasul de la ateism la nonreligia la care face referire Althusser. Nonreligia nu este doar un refuz al lui Dumnezeu transcedental, ci şi un refuz al oricărei experienţe spirituale în viaţa omului, o insensibilitate a spiritului uman fiindcă ştiinţa este singurul orizont al omului.
Dumnezeu a murit în conştiinţa multor oameni, este adevărat, dar ce ne rămâne acum? În urma lui Nietzsche, mulţi cred că „omul se va ridica mereu mai sus, din clipa în care nu se va mai scurge într-un Dumnezeu" însă este suficient să ne uităm în jurul nostru pentru a ne da seama că nu este aşa. Chiar Nietzsche, în aproape întreaga sa operă, avertizează: „dacă nu facem din moartea lui Dumnezeu o renaştere grandioasă şi o victorie continuă asupra noastră înşine, vom plăti scump această pierdere; dacă omul care a fost capabil să termine cu Dumnezeu nu-i ocupă locul şi nu-şi asumă responabilităţile sale, nu va răsări niciun soare în orizontul viitorului uman: Dumnezeu a murit, acum noi vrem ca să trăiască supraomul". Ateismul umanist se caracterizează prin proclamarea omului ca centru şi scop ultim al realităţii şi, ca o consecinţă, prin înlocuirea religiei transcendentale cu un ethos, printr-o exigenţă morală în care omul este legea supremă. Este vorba de un ateism, atât la Nietzsche cât şi la Feuerbach, al cărui adevărat sens este apologia omului, „oameni eliberaţi cărora nimic nu le mai este interzis". Aceşti oameni eliberaţi, în această autonomie proclamată de umanismul ateu printr-o renunţare tragică, aveau misiunea de a construi o lume în care să se afirme umanul, o societate fără Dumnezeu. Ce s-a ales de speranţele unui umanism fără Dumnezeu? O disoluţie a omului fiindcă „acolo unde nu mai există Dumnezeu, nu mai există nici om" un umanism care a murit, s-a autodistrus, iar „evenimentul capital al timpului nostru este faptul că l-am pierdut pe om". Omorându-l pe Dumnezeu în om, umanismul ateu l-a omorât chiar pe om transformându-l într-un „lucru care nu mai are interior, o celulă scufundată cu totul într-o masă în devenire. Omul social şi istoric, din care nu rămâne nimic decât o pură abstracţie în afara raporturilor sociale şi a situării în durata prin care se defineşte. Aşadar, nu mai există în el nici stabilitate, nici profunzime. Să nu căutăm deci în el vreun tainic loc inviolabil, să nu pretindem să descoperim vreo valoare care să le impună tuturor respectul". Ce împiedică ca această creaţie a umanismului ateu care nu mai are chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, a cărui faţă nu mai este luminată de o rază divină „să fie folosit ca material sau ca unealtă, fie în vederea pregătirii vreunei societăţi viitoare, fie pentru a asigura chiar în prezent dominaţia unui grup priveligiat? Nimic nu împiedică să fie chiar respins ca inutilizabil. De altmiteri, el poate fi conceput după modele foarte diferite, ba chiar opuse, după cum predomină, de exemplu, un sistem de explicaţie biologic sau economic, ori după cum credem sau nu într-un sens şi într-un scop al istoriei umane. (...)Acest om este, literalmente, dizolvat. Fie în numele mitului, fie în numele dialecticii, pierzând adevărul, el se pierde pe sine însuşi. În realitate, nu mai există om pentru că nu mai există nimic care să-l depăşească pe om".

Semnele dizolvării omului sunt numeroase şi le putem găsi în teoriile apărute după Nietzsche şi Feurebach, foarte expresivă fiind idea lui Foucault: „omul este un mit, o himeră fără consistenţă în afara lui însuşi în radicala sa individualitate şi izolare". Unde este fundamentul obiectiv al valorilor pentru care trebuie să luptăm şi să le transformăm în idealul vieţii? Nicăieri. Omul zilelor noastre preferă comoditatea relativismului şi flexibilitatea distracţiilor sale în totală libertate: ieri, yoga, tarot, meditaţie; azi, alcool şi droguri; mâine, aerobic şi reîncarnare. Această libertate nelimitată a omului, în care orice este valabil şi bun, în care se permite orice, duce de fapt la un despotism nelimitat fiindcă „sistemele sociale în afara bazelor creştine, singura sursă capabilă să transforme omul, devin în mod fatal sisteme de violenţă şi sclavie". Epoca barbariei moderne în care trăim, „o barbarie tehnică centralizată, barbarie reflexiv inumană" a fost prevăzută de către Nietzsche chiar la redactarea primei sale opere când afirma că: „este cu neputinţă să întemeiezi o civilizaţie pe ştiinţă". Din păcate, omul nu vede că „la capătul viselor sale de emancipare totală se află, ameninţătoare şi deja foarte aproape, robia". Nietzsche, înainte ca mintea genială să i se întunece de tot, făgăduia de altfel „o eră tragică" , „o catastrofă", un final în care „întreg pământul se va zbate atunci în convulsii", o eră a revenirii nihilismului. Pentru Nietzsche această situaţie de nihilism era o dramă sângeroasă care necesita decizia omului de a lupta pentru a crea noi valori care să fie demne de el. Gândirea fericită în lipsa oricărui fundament a lumii de azi, fericită prin lipsa convingerilor şi a unui sens, acest „nihilism fără tragedie" este noutatea faţă de Nietzsche. Spunea Lipovetsky, ca o concluzie, că „Dumnezeu a murit, marile idealuri se sting, însă pe nimeni nu interesează".

Umanismul ateu în care omul era centrul lumii a dispărut, s-a autodistrus, a murit, omul nu mai este preocuparea nimănui într-o lume în care „neo-păgânismul este fenomenul spiritual al timpurilor noastre", un „neo-păgânism constituit împoriva lui Hristos". Este uşor de prevăzut cum va fi societatea de mâine, care va fi rolul omului, fiindcă se spune că trăsăturile unei epoci sunt un fatum pentru epoca următoare. Omul cunoaşte două forme de a se relaţiona, amândouă necesare omului după cum spune filosoful Buber, o relaţie cu lumea obiectelor Eu - El, şi o relaţie personală care ne deschide spre celălat şi spre Dumnezeu, Eu -Tu. În lumea de azi această relaţie Eu -Tu a dispărut complet, oamenii sunt doar sclavii muncii, ai obiectelor pe care şi le pot însuşi, ai confortului cotidian şi al divertismentului adică sclavi fericiţi ai unei existenţe superficiale şi goale. Dumnezeu a murit, trăiască supraomul!