„Binomul democraţie-naţionalism nu este o utopie. Este o necesitate pentru că numai în acest mod se va putea realiza un echilibru politic interior, capabil să armonizeze tendinţele anarhice ale partidelor politice”[1], să refacă structura socială a naţiunii şi să constituie o forţă covârşitoare în faţa atacurilor tehnologiilor globaliste. Noua fundaţie doctrinară, morală şi înnoitoare, de profundă sorginte umanistă şi creştină, respectă individul pentru binele colectivităţii şi constituie toate elementele necesare pentru cristalizarea unei noi formule de stat apt să consolideze libertăţile deja cucerite de individ şi totodată, capabil de autogenerare continuă, evitând orice implementare de regim politic nociv fiinţei umane. Experienţa statului de structură naţionalistă, condus de indivizi cu structură psihologică megalomană, a marcat eşecul tragic în totalitarism extrem. Majoritatea au practicat concepţia statală exclusivă în care ideea forţă a reprezentat-o supremaţia executivului personalizat de Şeful de guvern.

Idolatria statului şi a conducătorului apare ca scop în sine. Forţele politice, printr-o tehnică de dominare extrem de rafinată sunt deviate de la esenţa lor democratică şi, în numele ţelurilor naţionale lunecă în extremisme majore greu reparabile. În asemenea structuri statale libertatea individuală şi demnitatea ca valoare şi virtute îşi pierd din importanţă în cadrul evaluării comunităţii naţionale. În această situaţie, naţional democraţia modernă oferă modelul statului naţional democrat instilat cu instituţii de protecţie şi imunizare împotriva endemelor autocratice şi totalitare.Iată de ce naţional democraţia poate fi adoptată ca formă modernă de exprimare politică identitară în contextul naţiunilor europene.

Naţional democraţia pune la baza construcţiei sale promovarea valorilor fundamentale ale unei naţiuni, fără a încălca interesele legitime ale celorlalte naţiuni, evitând raţional orice atitudine de sfidare şi provocare voluntară. Această abordare se explică prin nevoia de a produce o stare de conciliere inter-naţiuni prin dialogul valorilor integratoare, reunificatoare, procedând totodată, pe spaţiul întregii Europe, la asanarea reziduurilor interioare  care produc egoism colectiv, disociere şi conflictualitate. Astfel, se presupune că prin naţional democraţie se pot determina sensurile devenirii comune a spaţiului de umanitate european promovând loialitatea necondiţionată faţă de valoarea supremă - viaţa, credinţa în Dumnezeu, morală, adevăr şi dreptate, respectul culturilor şi construcţia respectului şi dialogului inter-confesional.

Toate aceste valori se reunesc în modelul naţional democrat menit să reconfigureze cvasitotalitatea mecanismelor instituţionale ale societăţii. Relaţia individ - comunitate - naţiune acceptă particulatităţile individului de a se reprezenta pe sine direct, prin participare nemijlocită la deciziile care-l privesc. Pe acest temei se aşează afirmaţia prin care naţional democraţia modernă tratează problemele de specific naţional şi a relaţiilor intercomunitare în termenii societăţii viitorului şi nu doar în termeni de istorie retorică sau etnicism desuet.

Nicăieri ca în acest moment nu ne sunt mai prielnice cuvintele aceluiaşi Eminescu: “În mândria naţională consistă dobitocia popoarelor ce se numesc civilizate. Eu cred că un om nu poate fi mândru decât de un merit - şi meritul presupune un liber arbitru. Însă a fi mândru de calităţile sale naturale, de poziţiunea pe care istoria ţi-a impus-o şi pe care vrând-nevrând ai trebuit s-o primeşti, a fi mândru apoi fiindcă cu mijloace colosale ajungi ţinte mari, e o dobitocie. E foarte lesne de a râde de o naţiune mică, cu mijloace mai mici, care se zbate pentru viaţă între trei imperii care-i sunt inamice naturale”[2].

Aceste cuvinte de acum mai bine de 130 de ani lansează poate cea mai delicată temă de meditaţie asupra noului tip de morală publică pe care trebuie să o adopte Europa şi europenii. Pentru că, a făuri viitorul nu este destul să apară doar modelul şi eventual un vector de voinţă pentru schimbare. Este necesar ca această voinţă să fie însoţită de forţa necesară izvorâtă dintr-o nouă politică. Problema politică a Europei este o problemă de conştiinţă a propriei identităţi. Și tocmai această identitate este contestată și cariată de inepții impardonabile. Asupra acestei chestiuni vom reveni cu o lucrare viitoare.

Despre validarea conceptelor

Acesta a fost un  scurt periplu în lumea conceptelor despre națiune și naționalism, așa cum s-au născut ele de-a lungul istoriei, în împrejurări istorice diferite.Validarea sau infirmarea lor a fost făcută de realitate  în timp și acest lucru învederează adevărul că problemele naționale nu mor niciodată. Ele sunt rezolvate mai mult sau mai puțin iar istoria ni le servește periodic pentru o nouă rezolvare. Diferența între conceptele privind națiunea și naționalismul de ieri și de azi constă în aceea că azi problema se pune într-un context foarte larg, european, într-un scop  unificator și deși nimeni nu o spune, țările fondatoare ale Uniunii își promovează propriul naționalism, se gândesc la propriile interese, iar acest lucru rezultă în mod logic din faptul  că cele  cu teritorii deja consolidate, dar golite de resurse,  predică regionalizarea și divizarea  exclusiv  pentru țările nou venite, în numele binelui general.

Admițând că este doar o tendință ce ar putea fi corectată  cu timpul, nu putem să omitem totuși că una din condițiile propășirii europene  este loialitatea unanimă a componenților față de principiile, regulile și valorile Uniunii, care în fapt nu se produce și că există mai multe viteze și mai multe etaje europene, iar drepturile unora nu sunt și ale celorlalți. O discriminare evidentă se practică la drumul mare. În cazul României acest fenomen este și vizibil și palpabil. Doar câteva exemple sunt elocvente. Banii românești, petrolul și gazele naturale, pădurile  sunt gestionate de către austrieci, utilitățile - distribuția de gaz și apă -de către francezi, energia electrică de către italieni, o parte din  comunicații de către germani, societățile supranaționale își optimizează profitul (pe românește, bogăție prin hoție legalizată.), transferând banii în  entități offshore, fapte care sunt de neimaginat în țările lor de origine. Așa cum se conturează tabloul românesc este mai degrabă al  unei colonii decât al unei țări membre cu drepturi depline a Uniunii Europene.

Cauza europeană merită mai mult şi am convingerea că resursele reale există dincolo de speranţa că timpul va face dreptate până la urmă. Europa mușuroaielor de furnici”, reinvocându-l pe Bonaparte nu poate rezista acestei lumi nemiloase. Doar la un loc și împreună putem supraviețui. Este un adevăr la care românii trebuie să se gândească mereu. Un concetăţean de-al nostru, pe numele lui Marin Preda, a sintetizat genial  raportul dintre individ și istorie. În timp ce istoria este înceată și nepăsătoare, omul are o singură viață, limitată și concretă. Amărăciunea acestui adevăr trebuie s-o avem tot timpul în minte căci ne obligă să evaluăm  cu luciditate necontenit adevărul, prietenii și vecinii mai apropiați sau mai îndepărtați. Nimeni nu-ți vrea binele dacă nu intri în lupta vieții. Iar când toți îți vor binele trebuie să știi să ți-l aperi!