„Unde-i multă lumină, e şi multă umbră". (Johann Wolfgang von Goethe)

„Naţionalismul transformă în principii sau în programe devotamentul faţă de naţiune"[1]. În acest sens el conţine o dimensiune diferită faţă de simplul patriotism, care poate fi asimilat cu devoţiunea, ataşamentul faţă de ţară sau naţiune, fără însă să producă un proiect de acţiune politică. Trebuie însuşită distincţia între naţionalismele particulare, care nu implică o abordare politică generală şi principiul universal al naţionalismului. Majoritatea „naţionaliştilor" au un program pentru propria lor naţiune dar neglijează abordarea nediscriminatorie în relaţie cu nevoile similare ale altei naţiuni. Aşa se explică de ce „naţionalismul" de tip specificat, individualizat a fost asociat formei unui vas fără conţinut, golit ideologic, plin de rezistenţă dar în acelaşi timp şubrezit de propriile izolări.

După E.J. Hobsbawm[2] „naţionalismul este un program politic" şi ca formă de manifestare politică este de dată istorică recentă. Naţionalismul înţeles de Hobsbawm nu poate fi disociat de existenţa statului naţional, care pune în practică controlul modelului într-un teritoriu pe cât se poate de continuu, cu graniţe bine definite, locuit de o populaţie omogenă. Ideea este regăsită la G. Mazzini[3] care cu a sa formulă „un stat pentru fiecare naţiune şi întreaga naţiune într-un singur stat" a configurat programul politic al naţionalismului utopic. Spunem utopic pentru că nu putem nici măcar astăzi, după o refărămiţare a conglomeratelor statale europene, sau chiar din studiul locaţiei celor 195 de entităţi politice suverane şi independente existente în lume, să găsim un singur exemplu care să reziste condiţiei etnolocaţiei omogene.

Pentru aprofundarea teoriei naţionalismului ar trebui să iniţiem mai întâi de toate un proces de cunoaştere a societăţilor în care a apărut. O distincţie clară între procesul social şi instinctul etnic trebuie făcută cu necesitate. Apreciem că nici limba şi nici etnicitatea nu au fost esenţiale pentru producerea naţionalismului originar, păstrat ca manifestare contemporană cel mai bine, după părerea noastră, în sânul societăţii americane. Naţionalismul liberal clasic al sec. XIX a fost chiar opusul oricărei încercări de a găsi identitatea de grup în separatism şi izolare, destul de la modă astăzi. Naţionalismul incipient îşi propunea să extindă scara valorilor sociale, politice şi culturale, unificându-le prin idealuri naţionale şi scopuri lucrative comune, inclusiv cele pendinte de securitatea grupului. Aşa se poate explica de ce mişcările de eliberare naţională din ţările lumii a treia au preluat în termeni politici atât ideile liberale cât şi pe cele tradiţionale sau revoluţionare, toate la un loc fiindu-le foarte convenabile.

Naţionaliştii anticolonialişti au respins curentele secesioniste reprezentate fie de „tribalişti" fie de „comunişti" sau alte identităţi fragmentare ideologic sau religios create, catalogându-le ca „antinaţionale". În această fază a întemeierii conceptului care dădea consistenţă naţionalismului, etnicitatea (rasa) nu avea nici un rol sau temei programatic. Este corect să semnalăm excelenta idee că „naţionalismul ţine de teoria politică, etnicitatea de sociologie sau antropologia socială"[4] iar abordările care condiţionează un concept de altul acceptând doar etnonaţionalismul, trebuie respinse ca fiind construcţii din premise false. Sunt suficiente motive prin care naţionalismul ar putea fi tentat să se identifice cu rasa, fie şi numai pentru a-i asigura parcursul istoric al unei genealogii care îi întregeşte legitimitatea. Dar esenţa politizării etnice nu este una instrumentală. Retragerea din masa socială majoritară în cea de grup cu identitate în formare nu este neapărat politică. Poate fi chiar rezultanta unei anomii sociale, efect al unei administraţii proaste sau al unei alterări dirijate de origine publică. În aceste condiţii putem fi martori la cum se inventează grupuri care se ascund sub denumiri pseudoetnice mascându-şi motivele politice. Însă este de bun simţ să acceptăm ca inevitabilă structurarea conotaţiei politice şi în etnicitate. Din acest moment putem avea acces la explicaţia deturnării naţionalismului originar, dar mai ales la stâlcirea sensului progresist semantic şi atribuirea unor conotaţii peiorative, incriminatoare. Avem exemple şi din istoria apropiată dar şi din cea recentă.

Anumiţi indivizi josnici, dintr-o anume etnie se dedau la jafuri, crime şi violuri asupra familiilor sau bunurilor celora care erau pe front. În Serbia, în Ungaria, România sau chiar Ucraina. Faptul că au fost trimişi în lagăre de concentrare, ca urmare a comutării pedepsei cu moartea în cea cu muncă forţată, este răstălmăcit mai nou ca fiind de conotaţie rasială şi etnică. Dacă unii din asasinii economici ai unor ţări devenite sterile, bandiţi cu ştaif şi gulere albe devalizează miliardul de dolari sau sutele de milioane de euro prin tranzacţii transnaţionale, acuzaţi şi condamnaţi fiind, se invocă politica antietnie din care fac parte, ca fiind cauza acţiunii penale împotriva lor. Şi cred că este suficient de relevant pentru a susţine existenţa şi practicarea unor tehnici de subminare a valorii dar şi a responsabilităţii apartenenţei etnice sau naţionale.

Din cele arătate mai sus, explicat prin evoluţiile invocat europene, naţionalismul, după cum am putut sesiza, este trimis în confuzie, ba chiar a devenit decadent. Majoritatea politologilor de azi, consideraţi de unii autori „o specie de ideocraţi care au înlocuit vechii comisari comunişti"[5] identifică naţionalismele cu extremismele, sau le reduc la exprimări xenofobe, izolaţioniste şi antisemite (antievreieşti). Falsul vine tocmai din sofismul structurat în teorie prin care etnicismul politizat, cu manifestările sale preponderent emoţionale, substituie funcţia socială a naţionalismului. Nu naţionalismul este cel care respinge „străinul" sau îl alungă pe „evreu" ci primitivismul şi subculturaţia unor produse sociale degradate care fac din condiţia lor etnică, argument de explicaţie a unor neîmpliniri majore. Miroslav Hroch[6] a încercat să răspundă la această deviaţie gravă căutând cauzele în procesele de destructurare socială şi distrugerea reperelor de identitate. Concluzia cade ca o sentinţă : când societatea eşuează, naţiunea apare drept ultima garanţie. Când naţiunea se dezintegrează, grupul etnic este ultimul colac de supravieţuire.

În subcapitolul precedent am încercat, prin recurgere la evoluţia istorică a naţiunii, să extragem necesitatea obiectivă a existenţei ei, într-un dialog paralel de argumente. Dacă naţiunea este o structură organică a existenţei umanităţii naţionalismul nu pare a se fi manifestat politic decât pentru apărarea şi promovarea ei din interior, ca act de voinţă colectivă exprimată prin clasa elitelor autohtone. De la acest enunţ putem să distingem cel puţin patru forme de manifestare ale naţionalismului:

- Naţionalismul aristocratic, care atrage atenţia că democraţiile deviante sunt produsul degradării Politeei (cetăţii) şi sfârşesc, după cum arată Aristotel, în dictatură sau anarhie.
Adept al naţionalismului aristocratic, H.S. Chamberlain[7] avea să sesizeze necesitatea reprezentării calificate a unei comunităţi. Democraţia conceptuală asigură dreptul de a fi părtaş la deciziile care te privesc. A lua parte nu înseamnă implicit şi a rezolva sau a dispune modul de rezolvare. Se poate crea doar spaţiul mediatic al iluziei prezenţei în problemă. Nimic mai mult. Democraţia participativă este sortită eşecului pentru că nu există garantul expertizei calificate pentru producerea acţiunii. Necesitatea prezenţei Celui Care Ştie este rezolvată de când lumea şi pământul de Omul de Merit. Degeaba ai puterea dacă nu ştii ce să faci cu ea, pare să spună pe la sfârşitul secolului XIX diplomatul Louis Legrand, membru al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice a Franţei: „în mânuirea intereselor superioare, omul politic trebuie să se inspire, înainte de toate, de ceea ce este permanent în ele...

Mulţimile au adesea vederi scurte, uri sau simpatii oarbe, lăcomii egoiste, porniri nesocotite şi cu atât mai violente. E foarte mare ispita pentru unii de a încuraja asemenea mulţimi; căci ei sunt siguri de o recoltă de succese uşoare pentru sine; dar astfel ei prepară ruina patriei [...]. Numai din această conştiinţă de răspundere mereu prezentă în mintea sa, omul politic poate scoate înţelepciunea, curajul, dezinteresarea şi mărimea de suflet care caracterizează pe conducătorii statelor"[8]. Este mai mult ca oricând explicabilă sugestia lui Alvin Toffler[9] că este nevoie de o resetare a conceptului de democraţie. El propune încă neînţelesul vot semidirect, tocmai pentru a respecta principiul universal participativ cu cel al preluării voinţei majorităţii de către cei care devin lentile focalizante ale voinţelor şi aspiraţiilor. Dacă este să dăm crezare unei legende legată de Pericle atunci se merită amintită presupusa sa replică dată Agorei: „m-aţi chemat, m-am supus, am venit, v-am ascultat, m-aţi ales. Acum că sunt ales, vă cer să mă ascultaţi şi să vă supuneţi". În fond aceasta este esenţa conducerii popoarelor. În rest este, dacă nu eşec, cu siguranţă anarhie.

La români, naţionalismul aristocratic a fost eminent reprezentat de A.C. Popovici[10]. El aprecia că însăşi „naţionalitatea" este un rang nobiliar prin faptul că se ridică la superioritatea „conştiinţei de entitate şi identitate propuse în varietatea omenirii"[11]. Invocându-l pe Paul Janet[12] care avea îndoieli asupra „necesităţii unei aristocraţii într-o ţară liberă"[13] A.C. Popovici avea să formuleze într-o accepţiune precursorie lui Vifredo Pareto[14], utilitatea socială a elitelor: „un regim de libertăţi şi de simplu control pentru popor, nu poate exista decât cu o singură şi hotărâtoare condiţiune: ca să fie mereu condusă de aristocraţie. După cum orice aristocraţie guvernamentală « pură » şi contrară poporului a fost, este şi va fi un abuz care o ruinează şi pe ea şi vatămă adesea şi statul, tot astfel o democraţie « pură », în continuă luptă contra clasei conducătoare, contra « aristocraţiei» se omoară pe sine însăşi dar ruinează şi statul şi dizolvă şi poporul"[15].

- Naţionalismul de tradiţie americană sau wilsonian, presupune ideea convieţuirii cu norme democratice largi, apelând la codul de norme, adesea punitive pentru apărarea principiului. N. Iorga şi D. Gusti au promovat în viaţa românească acest model, din păcate suprapus pe o perioadă în care naţionalismul etnic şi demagogic făceau ravagii în Europa. Ne luăm îngăduinţa să tratăm conceptul wilsonian, îmbogăţit de teoria relativ recentă a anilor de sfârşit secol al XX-lea ca precursor al naţionalismului modern şi să-l anunţăm ca proiect pilot în abordarea pan europeană a secolului al XXI-lea. Naţionalismul american modern poate fi suprapus cu însăşi creearea societăţii americane. A încerca aşadar, să explicăm modelul european prin cel american şi invers, este o eroare ştiinţifică gravă.

Expansionismul colonizării pe teritoriul „Lumii Noi" a impus reguli noi. Într-un mediu ostil, noii veniţi nu aveau decât o şansă: solidaritatea şi creearea unui sistem de protecţie comună, depăşind astfel toate diferenţele puritane, hipertradiţionale ale locurilor de unde emigraseră. Sinteza naţională americană a fost posibilă din acea „juxtapunere de grupuri neengleze, ocupând o vale sau o mică aşezare şi trădând multe reflectări ale hărţii Europei în varietatea lor"[16]. Solidaritatea din necesitatea supravieţuirii a făcut oamenii toleranţi şi optimişti cu o puternică înrădăcinare în prosperitatea materială. Tocmai această tendinţă a identităţii de grup a putut să transforme democraţia lui Jefferson[17] în republicanismul naţionalist al lui Monroe[18] şi în democraţia naţională a lui Andrew Jackson[19]. Naţionalismul american, în ciuda unor aparenţe răutăcios întreţinute, nu susţine secesionismul pentru că mobilitatea populaţiei îngroapă irezistibil localnicismul[20]. Noi spunem că Willsonismul[21] este expresia în modernitate a ceea ce se întâmplă acum pe continentul european, cu predilecţie în spaţiul Schengen, doar cu referire la autohtonii europeni.

- Naţionalismul organic comunitar şi creştin îşi găseşte rădăcinile în teoria şi ideologia germană a „Gemeinschaft"-ului(comunităţii). Dezvoltând conceptul conştiinţei sociale, Karl Haushofer[22] avea să se reîntoarcă la manifestarea preponderent instinctuală a comunităţii atunci când se pune în balanţă spaţiul de existenţă. În cazul manifestării organiciste, nu atât „topirea" unei frontiere este simbolul ameninţării cât agresiunea spirituală care descompune identitatea originilor indivizilor[23]. Rădăcina acestui instinct organic este identificată la Haushofer în "instinctul şi intelectul originii", fixat antropologic prin mit, oralitate şi cutumă dar care se cere educat şi cultivat.

- Naţionalismul civic, cu punct de plecare în revoluţia franceză, se constituie în jurul ideilor „voinţă generală" şi „patrie mamă", ca organon al democraţiei. Civismul francez a practicat identitatea prin libertatea individuală. Proprietar al libertăţii poţi avea acces la egalitate pe măsură dezvoltării meritului şi valorii naturale. Pentru „mustăţile lungi" Napoleon nu era „domnule general" ci „cetăţene Bonaparte" distrugând astfel orice barieră convenţională a devenirii individului sau de trasare a unor limite convenţionale. Egalitatea în drepturi nu înseamnă practicarea egalitarismului. Egalitatea înseamnă accesul neîngrădit la şansa de a te manifesta conform resurselor proprii, nu doar ca individ ci şi ca naţiune. Aceasta este substratul filosofic al aforismului lui Napoleon: „în sacul fiecărui soldat stă bastonul de general". Credem că nu suntem departe de adevăr dacă afirmăm că astăzi civismul european este urmarea unei impuneri în planul conştiinţei publice a sintezei dintre organicismul german şi liberalismul francez. Dacă tratatul franco-german (22.01.1963) a deschis calea rolului Europei în lumea de astăzi, nu este departe vremea când, o altă sinteză, de data aceasta extinsă la nivelul entităţilor naţionale compatibile prin civilizaţie, va determina apariţia unui nou mod de viaţă, o nouă organizare a unei părţi din umanitate. Umanitatea europeană! Înţelegem să subliniem că nu ne putem limita la o singură abordare, la o difuzare preconcepută de definiţie tipologică a naţionalismului. Nu putem vorbi despre un singur fel de naţionalism, nici din punct de vedere istoric, nici sociologic şi nici ideologic. Mai mult chiar, extinderea ideii organiciste prin intermediul pan-modelelor speculative, face din naţionalismul originar promotorul unei noi formule de internaţionalism: pan germanismul, pan slavismul, pan americanismul, pan europenismul, care se răzbună într-un fel, nimicind toate manifestările de naţionalism autentic.

Câteva reflecţii edificatore

Nu numai prin finalul său cât mai ales prin "producţiile" sale în istoria umanităţii, secolul XX va rămâne secolul marilor contraste. Unul dintre cei citaţi de mine , prin antiteză l-a numit „secolul scurt". Personal l-aş boteza prin însuşirea care l-a însoţit în toată scurgerea sa: „secolul tragic". Un secol al marilor experimente sociale, a crimelor fără precedent, al asasinatelor în masă, toate făcute în numele salvgardării umanităţii. Aceasta este moştenirea primită de secolul în care trăim, plină de capcane încă ascunse, de noi stări dilematice, de alte şi alte confuzii întreţinute.

Secolul XX a fost un secol al tranziţiei omenirii dinspre despotism prin liberalism democratic, naţionalism socialist şi comunism totalitar, către integraţionalismul globalizant. Ştim că bolile trecutului nevindecate răbufnesc prin sechelele sale în cumplite recrudescenţe. Ce anume trebuie făcut pentru a capta energiile vitale ale mişcărilor naţionale şi a le dirija în sens constructiv evolutiv, rămâne marea provocare, şi pe mai departe a acestui prim sfert de secol al XXI-lea. Fenomenologia naţionalismului a fost grefată pe toate doctrinele politice ajunse în pragul falimentului social, astăzi rămase în criză de idei şi credibilitate. Liberalismul democrat a devenit naţional, socialismul german s-a transformat în naţional socialism iar comunismul lui Ceauşescu a devenit comunism naţionalist. Până şi democraţia românească, imediat de după 1989 avea ceva „original", cu trăiri fecunde în instinctualitate etnică şi rasială.

Naţionalismul, oricum ar fi altoit are propriul său acoperământ politic. Fie că este de tip „integrat", „întârziat" sau „insurecţional[24] naţionalismul moştenit din secolul XX rămâne o realitate fundamentală a conjuncturii politice mondiale, într-atât de mult încât până şi globalismul atotcuprinzător a început să ţină cont, să se adapteze acestei realităţi. Propovăduitorii noii ideologii, New-Age-ul modului de viaţă spălat într-o "baie de acid sulfuric", după cum făcea referire Althusser[25] la marxismul întârziat francez, au început să înţeleagă şi să accepte că naţionalismul rămâne pe mai departe o dominantă a comportamentului societăţilor umane.

Naţionalismele cuprinse în mişcări originale sau imitative[26] au cunoscut exprimarea lor totalitară, imperialistă chiar, în cazul Germaniei şi Italiei care au imprimat cicatrici adânci în memoria colectivă a omenirii. A fost o mişcare politică orizontală care a înghiţit euforia naţională de către ambiţiile personale ale „Conducătorului". Eşecul a fost dezastruos. Exprimarea moderată, ca în cazul Portugaliei lui Salazar sau Turciei lui Kemal Ataturk a permis coparteneriatul cu vocea civilă, cu idealul propăşirii în folosul „binelui comun" însoţit permanent de o disciplină expusă dintr-o zonă exterioară. Tipul superior, spiritualist, a generat o înaltă elevaţie a grupului de elite care a urmărit o reală recondiţionare morală a individului încercând să resintetizeze liberalismul romantic cu realitatea omului dependent obiectiv de colectivitate.

Naţionalismul spiritualist a încercat să facă o reconciliere între politică şi morală[27] fără de care se consideră încă şi astăzi că nu vom ieşi niciodată din marasmul economic, din incapacitatea politică, din erorile sociale, din târgurile şi nepotismele care devastează în mod iremediabil regimurile politice ale neobaronismului satisfăcut de sine însuşi. Naţionalismul spiritual occidental de astăzi, atât cât a mai rămas din el, încearcă să se salveze, paradoxal, prin ignoranţă, prin afirmarea nevoii de „uitare istorică", chiar de inducerea acestei uitări. Trăind cu vinovăţia trecutului, lumea occidentală a autoritarismelor începutului secolului al XX- lea încearcă să se reconfirme printr-o nouă conştiinţă de sine. Creearea unei teorii artificiale însă, nu se poate adresa oamenilor reali. Naţionalismul european trăieşte o dramă, deloc singulară. El este negat prin uitare în acelaşi timp cu incantaţia sa în discursuri private.

Naţionalismul este din ce în ce mai prezent. În toate ţările, din cele mai conservatoare până la marile atlete ale mondialismului, orice mişcare politică îşi „drege" imaginea cu ideea naţionalismului. Ideile naţionaliste s-au păstrat şi se dezvoltă indispensabil pentru echilibrul social al vremurilor noastre în pofida multiplelor tendinţe de creare a structurilor supranaţionale. Tocmai această agresivitate ne-mai-întâlnită a propagandei progresist-globaliste, care nu doar că neagă valoarea naţiunilor ca entităţi istorice şi culturale ci conspiră brutal la dezintegrarea lor, produce o catalizare extraodinară a resurselor identitare şi o solidaritate „in corpore" a elitelor pozitive ale naţiunilor. Prezenta Mişcare pentru Europa Naţiunilor şi Libertăţilor cu grupul de reprezentare în Parlamentul European, vorbeşte de la sine. Oricât de mult s-ar bate monedă pe multiculturalism şi uniformism etno-rasial, memoriile colective nu pot uita că esenţele noetice, spiritul superior, sunt de sorginte gentilică, recte naţională, franjurile cosmopolite fiind doar coada colorata a „zmeului" jocului copilăriei noastre.

Tranziţia de la socialismul de stat la post marxismul globalizant a reuşit să reexperimenteze naţionalismul întregii Europe, reconfigurându-l ca fiind una dintre soluţiile cele mai promiţătoare pentru reînnoirea esenţelor politice contemporane.

Notă: Fragment din volumul „Naţionalismul şi Europa naţiunilor : despre patologia civilizaţiei europene", autor Mircea Chelaru, publicat cu acordul Editurii Uranus, Bucureşti.

-------------------------------------
[1] Dicţionar de politică, Oxford, Ed. Univers enciclopedic, Buc. 2001, pg. 293-295
[2] Eric John Hobsbawm (1917-2012), istoric britanic, etnic evreu, adept al marxismului,. Lansează paradigma „lungul secol al XIX-lea" care a intrat în istoriografia modernă. Susţinător al totalitarismului de tip stalinist, este considerat unul din marii istoricii ai sec. XX. Reţinem din lucrările sale majore „Naţiune şi naţionalism, de la 1780: programe, mit, realitate" apărută în 1991, Cambridge University Press.
[3] Giuseppe Mazzini (1805-1872) - revoluţionar italian, conducător al mişcării pentru unitatea Italiei; republican, camarad cu Garibaldi.
[4] E. J. Hobsbawm, "Etnicitate şi naţionalism în Europa contemporană", revista Polis nr.2/1991, pg.62
[5] Grigore Iulian, "Geopolitica şi sociologia integrării europene : teorii şi doctrine", în Euxin, Revista de sociologie, geopolitică şi istorie, nr.1-2/1997, pg.136
[6] Miroslav Hroch este un teoretician al politicilor publice din Cehia. Ca profesor la universitatea din Praga a abordat teoria formării naţiunilor, îndeosebi a naţiunilor mici în cele trei faze: A, B, C. L-am remarcat aici pentru că este foarte aproape de constituţia fenomenului în Ţările Române.
[7] Houston Stewart Chamberlain, "Die Grundlagen des Neunzehnten Jahrhunderts", 1889, Ed. VI, vol. II, pg. 817. Această lucrare a devenit referinţă majoră a mişcării pan-germanice de la începutul sec. XX şi a constituit sursa ideologică fundamentală de mai târziu a politicii rasiale naziste şi a antisemitismului de stat. În Dicţionarul Biografiilor Naţionale de la Oxford este catalogat ca „scriitor rasialist", bineînţeles din accepţiunea viziunii retroactive istorice.(p.m.d.v.)
[8] Louis Legrand "L' idee de Patrie" , Paris 1897, pg. 235
[9] Alvin Tofller, eseist şi publicist american, un analist strateg al viitorului, exprimă opinia schimbării acestei lumi, din punctul meu de vedere cel mai bine în „Război şi antirăzboi – spravieţuirea în zorii scolului XXI". Civilizaţia eşuată a acestei arhitecturi mondiale va duce umanitatea către autodistrugere iminentă. Soluţia constă în găsirea soluţiilor de supravieţuire, iar în concepţia mea, supravieţuirea nu poate fi la îndemâna individului, ci a naţiunilor prin solidaritate. Bucuria de a-l fi întâlnit în State este acoperită de tristeţea plecării sale în 16 august 2016.
[10] Bănăţeanul A.C. Popovici este una dintre marile personalităţi ale românităţii din secolul trecut, afirmat în perioada dualismului austro-ungar, autor emblematic pentru ştiinţele politice şi analizele despre naţiune. Născut la 4 octombrie 1863 la Lugoj. Urmează facultatea de medicină din Viena iar după transferul său la Graz, urmează şi cursurile de ştiinţe ale politicii. Se remarcă în lupta de emancipare naţională fiind autorul „Replicii la Răspunsul studenţilor maghiari. Memoriul studenţilor din România", pentru care a fost condamnat la patru ani închisoare de autorităţile maghiare. După emigrarea în România, revine în 1912 la Viena unde devine un apropiat coaborator al Principelui Franz-Ferdinand susţinând oportunitatea creerii unei Austrii federative în interiorul căreia fiecare naţionalitate să-şi guverneze soarta. Lucrarea sa „La question roumaine en Transylvanie et en Hongrie" a fost folosită de delegaţia română la Conferinţa da Pace de la Paris. Nu va trăi bucuria Marii Uniri pentru că la 10 februarie 1917 avea să părăsească această lume. A rămas însă aceastră zestre a credinţei sale: „Naţionalitatea unui popor e rangul său în lume, între popoare; e blazonul nobiliar al meritului său; al valorii sale din trecut şi prezent; e singura sa distincţiune faţă de alte familii naţionale, faţă de triburi, seminţii şi neamuri; e unică sa pavăză în lupta între popoare... e conştiinţa sa că e o naţiune, o entitate culturală proprie în varietatea omenirii, că nu-i o simplă cifră, un număr de indivizi, de fiinţe, de animale sociale"
[11] A.C. Popovici „Naţionalitatea e o nobilime" în "Naţionalism sau democraţie", Ed. Albatros, Buc. 1997, pg. 371
[12] Paul Janet (1823-1899), filosof francez de orientare spiritualistă.
[13] Paul Janet „Histoire de la Science Politique dans ses rapports avec la morale", vol II, pg.378-379
[14] Vilfredo Federico Damaso Pareto (1848-1923), sociolog şi membru al şcolii de la Laussane, cel care avea să emită „Tratatul de sociologie generală" publicat în 1919,
[15] Al. Popovici , cap. „Nobilimea Naţională" din "Naţionalism sau Democraţie", Ed. Albatros, Buc. 1997, pg. 386
[16] Cf. M. Ridge şi R. A. Billington , "American Frontier Story. A Documentary History of Westward Expansion", Holt, Rinehart and Winston, N. York, 1969, pg.15
[17] Thomas Jefferson, (13.04. 1743 - 04.07. 1826) cel de al treilea preşedinte al S.U.A.(1801-1809) autor al Declaraţiei de Independenţă(1776), poate unul dintre cei mai influenţi dintre "părinţii fondatori".
[18] James Monroe ( 1758-1831) a fost cel de al cincilea preşedinte al S.U.A.(1817-1825); este autorul doctrinei care-i poartă numele, prin care a limitat drastic procesul de colonizare şi amestecul europenilor în treburile Noului Continent.
[19] Andrew Jackson, (15.03. 1767 - 08.06. 1845), ofiţer şi om de stat, fondatorul Partidului Democrat, este al şapte-lea preşedinte al S.U.A.(1829-1837). Este autorul celor mai mari dislocări de populaţii indigene cunoscute în istoria americanilor şi unul dintre cei care au pus în opozabilitate politică "omul simplu" cu "aristocrația coruptă" plasându-se evident de partea celui dintâi.
[20] Înţelegem prin acest termen propus de noi, atitudinea statică a unor indivizi şi grupuri de populaţie, legătura discriminantă cu locul de baştină şi atitudinile de suspiciune pe care le manifestă în contact cu străinul sau chiar cu cei dintr-o vecinătate apropiată.
[21] Vezi şi (1). Thomas Woodrow Wilson (1856-1924), al 28-lea preşedinte al S.U.A. (1913 – 1924), membru al Partidului Democrat. Politica activismului în relaţiile internaţionale a fost denumit „wilsonianism", fiind unul dintre cei mai activi în Conferinţa de Pace de la Paris din 1919, coautor al fondării Ligii Naţiunilor. În particular pentru România, doctrinei şi principiilor sale datorăm realizarea şi recunoaşterea internaţională a României Mari.
[22] Karl Haushofer (1869-1946) este întemeietorul recunoscut al geopoliticii germane. Adept al şcolii organiciste a lui Ratzel şi Kiellen a pus bazel conceptului de „spaţiu vital"(lebensraum) pentru etnicitatea omogenă germană. Concepe axa geopolitică Berlin-Moscova-Tokio (Drang nach Osten) care în ciuda diferenţelor ideologice şi rasiale putea să regenereze puterea Germaniei în competiţia cu Marea Britanie şi SUA, la acea vreme mari puteri maritime şi comerciale.
[23] Karl Haushofer „De la geopolitique", Paris, Fayard, 1986, pg.185
[24] Miroslav Hroch, „Social Precondition of National Revival in Europe", Cambridge, 1985, pg.10-22
[25] Althusser Louis Pierre, n. 16 octombrie 1918, d. 22 otombrie 1990, filosof francez, adept al marxismului structural, de orientare comunistă, ideolog al neomarxismului de tip occidental. Lucrările sale „Citind Capitalul" (1970) sau „Filsofia şi Filosofia spontană a savanţilor"(1974) l-au plasat în disputa dintre stalinişti şi maoişti, el însuşi dezicîndu-se în cele din urmă prin articolele „Criza marxismului". Notă cu trimitere la Marxism Today trans. Grahame Lock, octombrie 1972, pp. 310-18 și noiembrie 1972, pp. 343-9; cu revizuiri în Eseuri în auto-critică trans. Grahame Lock (Londra: Verso, 1976), pp. 33-99;
[26] Faust Brăescu „Doctrine politice, filosofie şi politică socială", vol.II, Ed. Majadahonda, Buc., 1999, pg.154
[27] Exprimările spiritualiste poate cel mai puţin cunoscute prin forma lor de manifestare politică sunt de factură imitativă. Aceste forme au generat mişcări bine intenţionate, orientate către minima bunăstare a celor năpăstuiţi de soartă. Între altele putem aminti doctrina lui C. Z. Codreanu şi A.C. Cuza în România, Mişcarea Rexistă a lui Degrelle în Belgia, Mişcarea lui Doriot şi a lui Deat în Franţa, Mişcarea lui Kisling în Norvegia şi chiar Justiţialismul de mai târziu, al lui Peron în Argentina