Să fi vorbit despre naţionalism la începutul secolului al XXI-lea putea părea un lucru desuet. A încerca o explicaţie plauzibilă şi comprehensivă după toate câte s-au întâmplat în Europa în ultimul sfert de secol este un act de mare risc, dar care risc  merită a fi  asumat. Noua stafie a Europei nu mai este comunismul înspăimântător a lui Engels ci Naţionalismul renăscut din cenuşa Uniunilor. Numai că Naţionalismul de astăzi nu mai sperie nici pe Papă şi nici pe vreun cancelar urmaş al lui Metternich. Numele bântuit de spaime este Globalizatorul! În zilele noastre se vorbeşte tot mai răspicat despre naţiune, pro sau contra, dar se vorbeşte cu substanţă. Există o imensă acumulare de probe definitorii care certifică obiectivitatea şi necesitatea existenţei naţiunilor ce nu mai pot fi contestate, ele însele fiind o formă de manifestare vie a devenirii conştiinţei de sine a umanităţii contemporane. Şi în numele lor, şi alăturat lor, se dezvoltă partea cea mai aprigă a încriminărilor. Vechea ideologie a naţionalismului exclusivist este ţinta predilectă a neoideologiei destructurante - globalismul, transferând anatema trecutului către noile generaţii de naţiuni.

Dezbaterea şi dumirirea asupra acestui subiect, de mai bine de un secol, a depăşit cu  mult cadrul academic, el fiind capturat de politicianiştii cu doctrine în derivă sau de disperaţii lumii rămaşi între timp fără de propriile ţări. Iată de ce această temă de ordin filosofic şi existenţial nu este şi nici nu mai poate să rămână un simplu exerciţiu intelectual plasat  în antiteză cu fantoşa statului global. Naţionalismul ca formă de exprimare a sentimentului şi identitarului naţional pleacă de la o realitate obiectivă pe care o trăieşte omenirea, într-un mediu reconfigurat de modernitate şi inovaţie. Naţiunea se reinventează, reformându-şi totodată toate subrutinele sale conceptuale. Ori aceste aspecte ale realităţii obiective, aşa cum observam mai sus, nu mai pot fi expediate într-o ignoranţă prefăcută a politicii struţului! Şi nici lăsată pe mântuiala vulgului.

Aşa se face că, din nou, „o stafie bântuie Europa” chiar mai mult, lumea întreagă. Abordările în competiţie  asupra temei sunt tot mai marginale, dar în acelaşi timp tot mai puţin diferenţiate. Ele merg de la absolutizarea conceptelor naţionale până  la negarea totală a legitimităţii existenţei naţiunilor. Între aceste două extreme, coexistă doar nuanţe pline de orgolii paternaliste, cu vădite exerciţii şi îndemnuri „democratice” la toleranţa şi coabitarea sistemelor. Numai că, din perspectiva istorică,  nimeni nu poate nega faptul că în ultimele două secole cea mai puternică forţă politică manifestată în lume a fost naţionalismul. Cu bunele şi relele sale. Naţionalismul primar, însoţit de carta ideologică a identităţii prin autodeterminare a spulberat marile imperii europene. Wilson Woodrow[1] este cap de bibliografie citat în ştiinţele politice ale tuturor şcolilor lumii. A apărut o hartă complexă, modificată violent de două războaie mondiale şi retrasată, aproape la fel de violent, în forma sa premergătoare, după căderea zidului Berlinului.

Imediat după căderea imperiului sovietic, câţiva filosofi ai istoriei, destul de grăbiţi, aveau să proclame lumea hedonică, unificată, omogenizată, cu economie de piaţă prosperă, democraţie liberală desăvârşită, însoţită de toleranţă. Un fel de Eden păstorit din lojile marilor temple! O viziune utopică, probabil ultra-liberală care ne anunţa triumfal „sfârşitul istoriei”[2] şi integrarea paşnică într-o lume unificată sub presiunea teascului  globalizării. O utopie contrazisă de tragediile Europei ulterioare în care lumea nu numai că nu este unificată nici după un sfert de secol, ci dimpotrivă, divizată şi sectară. Cei care laudă globalizarea, nimeni alţii decât apostolii unei pieţe mondiale deschise, îşi impun tot mai autoritar hegemonia financiară şi mediatică asupra unor naţiuni dezorientate şi cu identitatea zdruncinată. Nu ne dăm încă seama de acest lucru pentru că ni se servesc supradozat euforizantele „victorii” din Irak, Afganistan sau  primăverile arabe chiar dacă sunt asortate cu spaima întreţinută de terorismul fantomă. Această fantomă resuscitată din laboratoarele aceloraşi modele de gândire, a devenit realitate criminală şi ne ţine obligat sub comandă unică, fiind la un loc de aceeaşi parte a baricadei, dar niciodată împreună.

În această mutaţie generală, o criză la fel de periculoasă apare în toate construcţiile sociale - criza reprezentării legitime de către formaţiunile politice. A dispărut încrederea în  capacitatea aspiraţiilor colective, s-a produs repulsia faţă de partidele aşa-zise populare de masă care au fost asimilate cu puterile autoritare, totalitare sau, în cel mai bun caz, auto-tehnocratice. Grupuri tot mai consistente, unele omogene altele hibride, prin revoltă deschisă se dezic de normele unei vieţi instabile şi ostile şi îşi caută rezolvarea propriilor interese. Doar că în multe cazuri etnicismul egoist sau gangsterismul feroce şi nu solidaritatea comunităţilor sunt cele care fac legea. În Europa de azi, legea supravieţuirii prin eliminare fizică a mutilat spaţiul Balcanilor şi mai nou trupul Ucrainei.

Peste tot etnicismul minoritar sau mase compacte migratoare îşi revedică drepturi uneori sfidătoare, culpabilizând majoritatea. „Nu există democraţie decât atunci când cetăţeanul acceptă şi respectă o lege care corespunde voinţei majorităţii” spunea Alain Touraine[3] - o constatare de bun simţ, axiomatică am spune, care rămâne doar un reper de comparaţie teoretică. În viaţa reală funcţionează însă cu succes principiul dreptului rebelului care te pune în faţa faptului împlinit. În aceste circumstanţe mai poate fi individul reprezentat doar prin el însuşi ? Sau trebuie să se regăsească în interiorul unei comunităţi în care să nu  se simtă străin, alienat, frustrat de afecţiunea alterată a celor din jur, ci dimpotrivă, sigur şi apărat în spaţiul său  existenţial?

Această inserţie în condiţia umanului ar trebui să se bazeze pe reinterpretarea specificului ontogenetic şi a tradiţiei către o modernitate adaptată, înţeleasă şi acceptată. În fapt, secolul XXI, aşa cum se manifestă el în acest început târziu,  ne  obligă deja la o recompunere a lumii, reuşita fiind condiţionată doar dacă umanitatea va face recurs la ultimele resurse recuperate ale comportamentului trasat de legile naturale. Sfidarea acestora şi impunerea arbitrară a legilor pozitive vor produce o coliziune distrugătoare între realitate şi tentaţie. Se pune însă, întrebarea îngrijorătoare,  cine să recompună această lume în care să recaptăm buna rânduială? Noile generaţii educaţionale nu doar că nu mai cred în politică, ci o desfid. De fapt, aproape nimeni nu mai crede în vectorii purtători de vorbe goale care au canibalizat conceptele politicii clasice şi i-au desfigurat sensurile. Politica a fost asimilată la începuturi cu progresul, cu lupta împotriva stagnării, cu voinţa de propăşire. Dreptul la diversitatea opiniilor a condus la diversificarea scopurilor şi mecanismelor de împlinire a obiectivelor forfecând interesele eterogene şi descoperind consensuri izbăvitoare. Astăzi este greu de deosebit diferenţa dintre un discurs liberal, unul naţionalist sau un altul comunist. Poate doar prin încărcătura de aroganţă afişată de vorbitorul plătit. Pentru a avea un viitor cât de cât palpabil, un popor trebuie să evite căderea în năluciri şi promisiuni panglicare. Cu atât mai mult, pentru o naţiune ce se reclamă un organism viu şi conştient capabil de reproducere interioară. „...lucrul de căpetenie într-un stat naţional nu este faimoasa chemare a maselor la viaţa politică, chemare  fără de rost, ci chemarea indivizilor la muncă individuală pozitivă, la ispravă personală. Iar în acestă privinţă condiţia hotărâtoare nu este un intelectualism rafinat, sceptic şi trândav, ci plenitudinea caracterelor. [...], dezvoltarea excesivă şi unilaterală a inteligenţei devine o primejdie, căci ea creează trebuinţe, dar nimiceşte voinţele puternice, dragostea de muncă, integritatea caracterelor”[4].

În lumea informaţiei instantanee, individul năucit de falsurile virtualului, mai devreme sau mai târziu, descoperă subtil dar nu ireversibil marea minciună care-l manipulează, şi instinctiv, ca proprie revanşă încearcă de unul singur să se întoarcă la originile sale: etnică, culturală, lingvistică, de spaţialitate sau spiritual religioasă. Îndepărtat fiind de ele printr-o anterioritate perfidă, nu le găseşte nici uşor şi nici repede. L-a început le vede în obscur ca un refugiu recatalizator, iar mai apoi le transformă ca argumente în contradictoriu, radicale şi contestatare. Pur şi simplu, el îşi individualizează memoria în modul său propriu, refuzând orice amprentare anterioară, pe care mai apoi o asociază cu similarele identificate strict personal. Criteriile după care face acest lucru sunt mai mult sau mai puţin discutabile. Şi nu sunt neapărat şablonate de ideaţii sau ideologii savante compuse în laboratoarele filosofilor. Asocierile morale şi identitare recuperează în primul rând tradiţia şi valorile pe care individul le consideră fundamentale. Pe care le trăieşte prin fiinţa sa cotidiană. Asocierile negociate, unde compromisul este singura regulă,  sunt expansioniste şi nu urmăresc decât un beneficiu personal, dar nu neapărat şi permanent. Cu alte cuvinte, pe o piaţă liberă a decadenţei, pot fi tranzacţionate  legea, cutuma sau principiul, toate deformându-se până la opusul naturii lor. Se ajunge astfel într-o realitate indusă, abil fabricată, disonantă cu vibraţia naturalului. Cineva îmi atrăgea atenția că trebuie luată în serios și îngrijorător în seamă lumea rețelelor așa zise de socializare care au devenit o a patra dimensiune a realității sociale. Apar „populații” noi cu propriile organizări și filosofii de viață ale generațiilor „X”, „Zen” sau „Modem” care-și fabrică propria lume. O lume apărută în chip compensatoriu și revanșard față de o realitate dezamăgitoare și ostilă. Aici se produc reguli și se tranșează adevăruri din iluzii colective. Societatea-refugiu își face propriul cod de reguli cu care se legitimează și se fac legitimi și în numele cărora produc cultura refuzului!

Acest proces în două ipostaze, dar întotdeauna concomitente, creează şi dilema subiectului din discuţia noastră. Este sortită lumea identitarului palpabil, lumea specificului național  să sfârşească în arhivele istoriei umanităţii alături de universalism, după ce practic a făcut regulile lumii de la revoluţia franceză încoace, lăsând locul individualului rătăcit în societatea virtuală, sau...același individ, nimicit de masa miliardelor anonime, golit de suflet, singur printre singuri într-o rețea abstractă,  se va reconecta la reţeaua sa identitară resurecţionând mentalul etnobiogenetic?

După cum vom vedea pe parcursul acestei abordări, nu puţini sunt aceia care propovăduiesc, mai abitir decât foştii politruci, nu doar aşa-zisul anacronism al naţiunilor şi a statelor care le personalizează ci chiar necesara şi iminenta dispariţie a acestora. Viziunea şi constructul globalist al monopolarităţii funcţionale nu poate accepta alteritatea şi diversitatea naturală.

De cele mai multe ori aceştia aduc drept argumente “imbatabile” internaţionalizarea economiei, informatizarea societăţilor şi apariţia interdependenţelor funcţionale în cadrul „statului global”. Dar, după cum s-a putut constata în anii din urmă, această teorie este saturată, la rândul ei de propriile-i contradicţii. Ea este supralicitat deterministă şi prescriptivă, deopotrivă. Dacă în mod inevitabil lumea devine tot mai interdependentă, căzută în reţeaua de păianjen a internetului,  cu „gura la aceeaşi sondă de petrol” şi cu cardul la acelaşi finanţator,  ce sens ar mai avea cruciada împotriva naţionalismului ? Ce rost are să consumi resurse imense împotriva a ceva ce este sortit dispariţiei, după cum pomenesc predicţiile sugestionabile? Pentru mine această grabă nu este doar suspectă ci și profund neliniştitoare. Tot mai mulți ne punem întrebarea, de ce atâta efort şi înfrigurare pentru accelerarea integrării continentale, a unui anume tip de integrare prestabilit, când ea, „fatalmente” tot se va produce ?! Da, este o grabă suspectă şi nicidecum liniştitoare. Ce anume ne scapă din tot acest „puzzle” ale cărui contururi nu se mai îmbucă?

Evident, lumea grăbită şi superficială în care trăim nu poate să ofere decât răspunsuri formalizate în clişee, deloc consonante cu stările ascunse. Reacţiile acestei lumi amalgamate au devenit imprevizibile şi periculoase din multe puncte de vedere. Din toată această suprapunere de clişee, se distinge însă din ce în ce mai clar, ca şi necesitate vitală de supravieţuire, arhitectura Noii Europe.

Numele de cod: NAŢIUNILE UNITE ALE EUROPEI

Altfel, vom dispărea!